Și a fost atât de ușor… Toate țările și-au închis rutele de export (acele căi numite la început „coridoare de urgență umanitară”, apoi „de ajutorare”, mai încoace acestea devenind de-a dreptul mecanisme de salvgardare și întărire a economiei Kievului!), practic, din grupul celor cinci țări implicate (România Bulgaria, Ungaria, Polonia și Slovacia), astăzi rămânând doar noi… Cu porțile larg deschise, cu deschiderea criminal-guvernamentală spre a fi sufocați cu lăturile infestate ale Ucrainei… Dar nu atât pentru a vinde pe piața românească sutele de mii de tone de cereale (pentru că nu au cui), nici pentru a se încerca deschiderea unor rute noi, prin poziționarea noastră drept cap de pod de export al produselor ucrainiene, ci pentru a justifica finalizare unei linii fluviale mai aproape de rostul de necesar de război decât cel de susținere a economiei… Pentru că, în momentul în care toate țările ce s-au „containerizat” cu atâta fală și slavă față de nevoile Kievului, pentru misiunea de susținere economică a Ucrainei, au făcut pasul în spate, toată presiunea de salvgardare a acesteia, prin exporturi, a căzut pe noi… Și totuși, nu atât efectul de rostogolire în cascadă, în curtea noastră, a cerealelor destinate celorlalte țări europene constituie consecința cea mai gravă, ci felul în care se conturează justificările necesare continuării lucrărilor de transformare a canalului Bîstroe în șenal navigabil de mare capacitate, pentru nave tot mai mari, și construirea, motivată de însăși existența viitoare a canalului în formulă de megașenal navigabil, a unor porturi de stocare și descărcare chiar la gurile Dunării…
Iar guvernanții noștri au fost și sunt părtași trasării și redesenării căilor de navigație, atât pentru schimburile economice, dar mai ales, și pentru întâia oară în acest colț de lume, pentru trasarea unor căi de alimentare a liniilor de front, nu atât ale războiului încă limitat de azi, ci al aceluia de mâine.
Și au făcut asta și grație trădărilor unora dintre guvernanții, diplomații și politicienii cu greutate în impunerea deciziilor la nivelul propriilor „popoare” de oi, din parlament, dar și prin lipsa totală de profesionalism a aparatului nostru de Externe. O diplomație ce seamănă cu un„ slot” de muște dând din aripi pe lângă prădătorii ce au înfășcat liniștea și pacea de azi, pentru a o da hrană puiului de război al zilei de mâine… Și am ajuns aici pentru că nu avem un aparat de externe… Și nu este nevoie să numeri vălătucii fumului de trabuce ale impostorilor cu funcții din cancelaria de protocol de crâșmă în care s-a transformat ministerul de Externe… Căci diplomația românească va conta în clipa în care îi va fi solicitat sprijinul pentru lucruri care rămân, în manuale, în cărți, în geopolitica viitorului… Cum ar fi acela de a fi chemată să facă și ea lobby pe lângă alte state… Dacă nu pe lângă Germania, pentru a o convinge, de exemplu, să accepte Ucraina în Nato, ori pe lângă Franța, noi fiind poate prea mici pe lângă astfel de „gușteri”, un fel de țânțar ce riscă să ajungă el pradă de război pe limbile șopârlelor europene, atunci măcar pe lângă aia mai mici… Dar toate țările sunt prea semețe, așa cum am uitat noi a mai fi de peste trei decenii, pentru a se uita la noi… Pentru a ne cere sprijinul aparatului nostru diplomatic… Ba, nici măcar Ucraina nu ne privește ca pe un partener pe care să-l roage să negocieze, cu ăi mari, interesele ei… Pentru că știe ce putem… Iar dacă are nevoie de ceva de la noi, oricum ne-o poate cere, dictându-ne… Batjocorindu-ne, ducându-ne cu preșul pe apele Dunării, aruncând formal cu sfoara de pescaj nedeșirată ori simulând pe ici-colo fel și fel de lucrări de dragare când, de fapt, se execută redimensionării de albii (iar când vor începe să ridice și instalații portuare de dană, chiar la gurile Dunării, ne vor explica, ironic, că este vorba de sistemul de reparații al navelor de dragare și întreținerea a canalului)…
Pesemne, doar în ziua în care ne vom trezi noi cei trași la răspundere pentru Bîstroe, pentru scăderea apelor Dunării fie și cu câțiva centimetri (din cei zece metri de acum!), din cauza debitelor „prea mari” de pe canalele noastre, doar când ne vom trezi cu reguli de deschidere/ închiderea a ecluzelor de pe Canalul Dunăre-Marea Neagră, și de limitare a „navelor” la bărci și șalupe pe un canal transformat în promenadă, poate atunci vom înțelege unde am fost „împinși”… Și cât de mult rău s-a făcut, cu duhul slavei altora (dar și al nostru!), țării noastre…
Lasă un răspuns