Privim curioși la documentarele americane în care oameni întreprinzători scormonesc fundurile litorale ale mărilor, albiile râurilor sau cern aluviunile depuse în sute și mii de ani de unele ape, fiind aflați în căutarea unor pepite sau „fluturași” de aur, din Alaska și până în Australia. De asemenea ne amintim de antica „Legendă a lânii de aur” ce face trimitere la o modalitate de culegere a aurului aluvionar. De aceea poate ne întrebăm de ce în România nu se mai întâmplă așa ceva, deși suntem o țară auriferă. Cred că legislația este cea care ne ține blocați în această imposibilitate de a avea acces la bogățiile patriei. Cineva dorește să păstreze această „zestre” până o va vinde pe bani mai buni altora. Dacă detectoriștii au luat în primire meleagurile patriei și au scos la lumină zeci de tezaure valoroase, în schimb aurul aluvionar stă cuminte de ceva zeci de ani. Rețeaua hidrografică a României ascunde o comoară care nu a mai fost exploatată. Zăcămintele aurifere din Carpați și aurul aluvionar din râuri fac din ţara noastră una dintre puținele ţări din Europa ce mai dețin această resursă. Geologii spun că acest metal prețios apare ca pepite, solzișori, foiţe, granule, filoane, aur pulverulent.
Întreaga noastră istorie are și un amplu capitol despre exploatarea aurului. Astfel, pentru Epoca Bronzului, M. Rusu (1972) a semnalat spălătorii de aur la Borlova, Bolvaşniţa, Turnu, Valea Mare şi Oraviţa în Banat; Găina, Balomireasa, Vidra, Bistra, Câmpeni, Roşia Montană, Sălciua, Caraci, Barza, Criscior, Ruda, Săcărâmb şi Someşul Rece în M-ţii Apuseni; Băiţa, Cavnic şi Băiuţ în zona Baia Mare; Atid şi Lupeni (Harghita), Lupoaia (Beiuş), etc. Din cele 137 de spălătorii de aur din Transilvania, 73 sunt datate în Epoca Bronzului (Halstatt). Cercetările arheologice relativ recente arată că începuturile activităţilor de exploatare şi prelucrare organizată a aurului aluvionar din centrul şi vestul Transilvaniei aparţin Neoliticului târziu (cca. 2800-2500 î.Hr.). Exploatările ce au funcţionat în albiile râurilor şi afluenţilor acestora sunt imposibil de identificat în teren în zilele noastre. Cele localizate în zonele de terasa ale râurilor pot fi identificate printr-o analiza detaliată a morfologiei terenului, aşa cum a fost cazul localităţii Pianu (jud. Alba) şi a împrejurimilor sale. Investigaţiile efectuate de Sorin Tămaş-Bădescu şi colaboratorii săi pe rama nordică a Munţilor Sebeş, mai ales în împrejurimile localităţii Pianu au relevat că o metodă utilizată frecvent în antichitate (cel puţin în perioada romană) pentru exploatarea aluviunilor aurifere era extracţia hidraulică, prin construirea unui sistem de canalizare a apei (apa pluvială şi apa colectată din izvoare), la baza căruia fracţia grea şi aurul se colectau pe blana animalelor. Câteva sisteme complexe de canale pentru exploatarea aurului, provenind din vremea dacilor, au fost localizate în zona Pianu, dar şi în alte zone situate pe rama nordică a Munţilor Sebeş. Factorii naturali (eroziune, alunecări de teren etc.) şi antropici (agricultură, construcţii, împăduriri, etc.) au contribuit la modificarea morfologiei terenului, precum şi la ştergerea urmărilor activităţii miniere antice. Zăcămintele aurifere de pe valea Pianului, judeţul Alba, constituie una dintre zonele de interes major pentru studiul mineritului în depozitele aurifere aluvionare din această zonă a României. Aceste zăcăminte au format unul dintre obiectivele Programului „Minele de aur antice din Dacia”, lansat în 1999 prin semnarea unui acord de colaborare ştiinţifică şi formarea unei echipe de cercetare pluridisciplinare româno-franco-germane, coordonantă de arheologul Horia Ciugudean. Campania derulată de arheologi din 1999 de pe valea Pianului a relevat existenţa unor vaste lucrări miniere de suprafaţă care se întind între Sălişte la vest şi Răchita la est. Toate lucrările miniere sunt lucrări de suprafaţă, care pot fi grupate în două tipuri principale: excavaţii vaste şi lungi, care se aliniază regulat în sensul pantei; gropi mici, deschise una lângă alta şi însoţite de movile de debleuri, care acoperă suprafeţe întinse pe terasa inferioară de pe partea dreaptă a văii Pianului. Zona denumită de localnici „La Margini” se remarcă prin complexitatea lucrărilor sale, o reţea de canale străbătând versanţii pe o lungime de peste un kilometru în amonte de şantiere. Aceste canale alimentau cu apă bazinele săpate în sol şi întărite în josul pantei prin diguri.
Rezervoarele distribuiau apa spre şantiere printr-o serie de canale care sunt încă vizibile şi pot fi urmărite pe teren. Exploatarea aurului a fost principala sursă de venit a localnicilor din această zonă a ţării, timp de sute de ani. Primul înscris despre această activitate apare la 1485, când s-a format satul Pianu de Sus. Activitatea a fost abdonată înainte de 1940. Ultimii care au exploatat aurul la nivel industrial în zona Pianu de Sus au fost de la o firmă din Franţa, „Societe Anonyme des Mines d’Or”, în perioada dintre cele două războaie mondiale. În sat exista pe vremuri „Casa Auraria”, unde era preluat aurul de la localnici. După desfiinţarea acesteia, din motive ce au ţinut de rentabilitatea exploatării, aurul era cumpărat de preoţii din sat. Unul dintre preoţi, Ioan A. Bena, a şi scris o mica carte pe tema aurului de la Pianu, iar exemplarul original s-a păstrat până astăzi. Acesta menționează „Pe hotarul Pianului de Jos, în partea numită „Năsâpuri”, dar şi în pădurea Margini, sunt o mulţime de gropi şi ridicături, semne neîndoioase că acolo, în vechime, s-a spălat aur. Autorii cari descriu izvoarele de aur spun că mai mult aur iese din spălatul straturilor de aluviu decât din Munţii Apuseni”, a scris preotul în carte. Tot el îl citează pe un anume Benigni, care spune că „cele mai de frunte şi mai productive spălături de aur sunt la Pian şi Răchita, în scaunul Sebeşului.
Din producţia anuală de aur, care se evaluează la 11-12 măji, spălăturile singure dau șapte-opt măji” (veche unitate de măsură pentru greutăți, variind, după epoci și regiuni, între 50 și 120 de kg.), adică o jumătate de tonă de aur. Persoane interesate de aurul de la Pianu au existat şi după anul 1990, dar foraje serioase s-au făcut abia în anul 2001. A venit atunci un geolog englez şi doi români, care aveau avizul Agentiei Naţionale pentru Resurse Minerale. Rezultatele cercetărilor au indicat prezenţa aurului, dar nu în cantităţi care să justifice o investiţie serioasă. „Istoria satului Pianul de Jos este superficial cunoscută. Identificarea tipului de aşezare de pe Cetăţeaua şi cronologia relativă sunt însă corecte. Aproape de locul cercetării arheologice, deasupra drumului de hotar al Sebeşului, la cota 236 m, Ioan Berciu a identificat o probabil anterioară cetatea de pământ la Pianul de Jos, având dimensiunile de 54 x 30 metri”, afirmă arheologul Petre Beşliu Munteanu, care a realizat o cercetare în zonă.
Coborând pe hartă putem să ne apropiem de Valea Oltului, care este una dintre zonele bogate în firișoare de aur. Şi aici zăcămintele de aur se găsesc în nisipurile și pietrișurile albiei Oltului. Mărturie a exploatării metalului prețios de pe vale, o confirmă numele comunelor Aurari, Rudari, Ruda. Finețea aurului descoperit în Olt este de 888,8 la mie aur și 111,2 la mie argint. Geologul Adrian Avramescu ne spune că aur aluvionar se găsește și în Someșul Mare și Bistrița Aurie (de aceea este numită așa). Dar și în alte râuri de pe teritoriul județului Bistrița-Năsăud a fost găsit acest metal prețios. În râul Someșul Mare, care izvorăște din Munții Rodnei, au fost găsite granule de aur de 21 de carate.
Zona Banatului este și ea bogată în resurse aurifere, mai exact județul Caraş-Severinului. În localitatea Bozovici, la confluenţa râului Bozovici – devenit Miniș, cu râul Nera, a fost găsită o pepită de 19 kilograme din aur. Aceasta a ajuns într-o colecție din Viena, după cum ne spune geologul și fostul președinte Emil Constantinescu. Bozovici face parte din rețeaua de afluenți ai Râului Nera, care izvorăște din Munții Semenic și străbate ţara noastră și Serbia pe o lungime de 124 de kilometri. Pe unul dintre afluenții principali ai Argeșului – râul Vâlsan – se găsește și astăzi aur pur de 24 de karate. Ca în toată rețeaua hidrografică a României, aurul de aici a fost adus din zăcămintele de aur din Munții Carpați, și s-a depus în nisipul și pietrișul din albia râului. În secolele XIX-XX, râul Dâmbovița era descris ca apa „dulce și curată” sau „foaia de stejar”, pentru că toamna râul era plin de frunze ruginii. Afluent al râului Argeș, acesta izvorăște din Munții Făgăraș și străbate, pe o distanta de 237 de kilometri, județele Argeș, Dâmbovița, Ilfov, Călărași și București. Geologii au emis ipoteza conform căreia, pe raza comunei Gemenea ar exista aur. Situată la 30 de km de Târgoviște, comuna are un loc numit ,,La cruci”, unde aurul este adus din pietrișul de Cândești și purtat de ape, până în albia Dâmboviței. Pe timpul romanilor, râul Arieș era numit ,,Aureus” (Râul de Aur). Specialiștii confirmă faptul că, de aici au fost obținute concentrații de aur de 30 de ori mai mari faţă de zăcămintele de la Roșia Montană.
Înainte de anul 1989, metalul nobil a fost exploatat la nivel industrial prin intermediul a zeci de balastiere, alături de nisip şi pietriş. În România, în anul 1989, din cele 5 t de aur care se produceau anual, 1,5 t proveneau din exploatarea aurului aluvionar, care nu presupune folosirea de cianuri şi nicio intervenţie asupra mediului. În prezent, exploatarea aurului în România nu se mai face, în timp ce țări învecinate, precum Serbia, Kosovo, Macedonia, Bulgaria și Ungaria (nord-est), stimulează, prin politici guvernamentale, exploatarea aurului aluvionar. Privind harta hidrografică a țării noastre, vom constata că multe dintre râurile ce izvorăsc din Munții Transilvaniei și care traversează zone aurifere, mai bine zis le spală, trec pe teritoriul Ungariei învecinate, vărsându-se în Tisa și apoi în Dunăre. Pe cale de consecință, revine întrebarea retorică „de ce acceptăm ca o astfel de bogăție să se piardă în betoane, pietrișuri și, mai mult, să fie lăsată spre exploatare vecinilor (Ungaria)”? Producţiile obţinute în perioada regimului comunist depăşeau sute de kilograme pe an. Balastierele pentru extragerea aurului se întâlneau pe raza a șapte localități din județul Cluj. După 1989, în urma privatizării balastierelor, dar şi în lipsa unor reglementări din partea statului, aurul nu a mai fost sortat de nisip şi de pietriş şi a ajuns, în cele din urmă, în materialele de construcţii (avem vrem-nu-vrem, drumuri și case din aur). Activitatea balastierelor aflate pe Arieș a încetat în anul 2000, odată cu privatizarea. De altfel, Institutul Geologic al României a realizat o hartă a substanțelor minerale în anul 1984, unde sunt menționate cinci areale importante cu aur aluvionar. Acestea sunt: Pianu – Munții Sebeș, Cibin Olt – în nordul Carpaților Meridionali, Râureni- în sudul Carpaților Meridionali, Valea Arieşului- Munții Apuseni și Nera/Bozovici -Munții Banatului. Aurul aluvionar se mai găsește și în albia râurilor: Jiu, Argeș, Bistrița Aurie, Mureș, Ampoi, Geoagiu, Sebeș, Someșul Cald, Someșul Mic, Crișul Alb, Crișul Negru, Strei, Lotru. Aurul aluvionar se mai găseşte în România în terasele cu pietrişuri şi nisipuri de la Valea lui Stan, Pianu de Sus, Cândeşti, în nisipurile văilor ce străbat regiuni aurifere: Olt, Jiu, Nera, Argeş, Bistriţa Aurie, Mureş, Arieş, Ampoi, Geoagiu, Sebeş, Someşul Cald, Someşul Mic, Someşul Mare, Crişul Alb, Crişul Negru, Strei, Lotru, Olăneşti, Buzău, Ialomiţa etc.
Cine va mai căuta oare să cearnă aluviunile acestor râuri spre a elibera valoroșii fluturași auri? Poate soldații, sau studenții! Sau zeii și extratereștrii! Speranțe mai există, pentru că în județul Alba, Agenţia pentru Protecţia Mediului a eliberat între timp două avize privind exploatarea aurului aluvionar din albia a două pârâuri din Almaşu Mare, cu ajutorul şaitrocului. Să sperăm că acești pionieri aurari vor prinde în căușul uneltelor lor peștișorul de aur…
Lasă un răspuns