Și dacă ajunge războiul și la noi?… La propriu, nu doar pe liniile de supraîndatorare pentru a asigura donațiile… obligatorii (postvoluntare precum covidul!) către Ucraina… Dacă se deschid liniile de front tot pe la cei săraci?… Pe la cei „convergenți” celor mari, dar mereu cetățeni de mâna a doua…. Ori dacă frații noștri din Moldova vor avea ei nevoie de sprijin militar pentru a face față unui conflict? Ce vom face?! Ne vom apăra cu praștii și pietre luate din caldarâm? Căci asta ne așteaptă… Unde sunt strategii militari ai țării? Unde sunt profesorii de teoria războiului ai generalului Ciucă?… Ăsta care ne vulnerabilizează pe măsură ce tot înzestrează armata… Atât de eficient că, dacă vom ajunge sub guri de foc, efortul de război al țării va trebui să completeze tacâmurile de la popote…
Și este inadmisibil ca o țară cu un militar în zona decizională să participe la crimele de „lèse Europè” ale liderilor UE fără ca nimeni să spună ceva… Căci, să fii militar de carieră și să accepți umil tot ceea ce ți se cere, să ai ca „tresă” doar sarcina de a îndatora țara, pentru a turna și tu, în rând cu celelalte „oi” ale Europei, praf de pușcă în focul unui conflict ce ar putea oricând „mușca” și din noi (pentru că, dacă te mănâncă în palmă să scaperi un chibrit, riști, nu doar să te pârlești, ci să iei foc, să devii poate chiar cenușă în pucioasa transformată în tăciuni), este una… Că banii vin și se tot duc… Dar să accepți crima de securitate împotriva propriei națiuni, prin golirea la ordin de unitate de Bruxelles a depozitelor de muniție, doar pentru a contribui la îndestularea cu moarte a războiului, este împotriva oricărei logici și a unei minime responsabilități față de siguranța propriilor cetățeni.
Acest general bufon în ciuca devalizărilor organizate de funcționarii cu breton de travestiți de la Bruxelles se comportă de parcă ar fi un căprar făcut la tura de șpagă de la școala de ordonanțe… Căci, să fii militar și să nu scoți un cuvânt împotriva mesajele ferpar, atât de batjocoritoare, la adresa memoriei strămoșilor tăi, a oștenilor morți, striviți, sfârtecați în tranșeele țări, să nu spui nimic când crucile și troițele soldaților din Panteonul de omagiere a Eroilor sunt acoperite cu saci negri, când focurilor de veghe secuiască se încing într-un singur laț, ori să te uiți mereu în altă parte când monumentele ne sunt demontate, când mesajele hortiste se oficializează pe pământul țării, denotă golul de cartuș al demnității tale de presupus militar. De slugă îndesând cărbuni sub ceaunul popotei altora, de frecangiu al bonteurile „înalte”, chiar și a celor primite în dos…
În Europa se pregătește o blestemăție cu mult mai mare decât războiul din Ucraina… Mai mare decât ruinarea unei stări de normalitate oricum fragile. Și nu, deja inevitabila extindere a războiului nu-i va viza pe cei mari, „centrali” și prea occidentali să miroasă talpa crăpată a marșului de război, ci pe cei de pe acele pământuri, ape și paradisuri de deltă puse de acești nemernici la dispoziție pe post de poligon (și nu unul de testare, ci de exterminare)…
Europa a impus statelor membre să ducă efortul de donatori pentru Ucraina cu mult dincolo de linia de periclitare a propriilor securități naționale (dar totuși, aproape jumătate dintre acestea, culmea, neconduse de generali cârpiți cu manșete politice, nu au acceptat!)… Pentru că se vrea o vulnerabilizare a Europei la nivel militar. Dar asta nu trebuie să ne privească pe noi. Pentru că nu avem voie a repeta mizerabilul scenariu al începutului nostru postdecembrist, când am acceptat să ne sfărâmăm turele și șenilele de tancuri, când am fost de acord ca sute de blindate să defileze pe drumul morții lor spre cimitirele de fier vechi. Și când, de durere, inimile unor bravi generali au refuzat să mai bată în cadența a ceea ce se anunța atât de devalizator, de hăcuitor pentru țară. Când ne-am trezit dependenți de „ajutorul” și îndrumarea militară a altora. Pentru că noi nu mai aveam pe ce să ne bazăm…
Și ne-a costat mult acea ignoranță amestecată cu trădarea și parșivenia unor politicieni. Dar n-am învățat nimic… Am uitat rănile… Și acum repetăm mascarada autoflagelării de țară… Acum acceptăm să ne golim depozitele de obuze pentru a le trimite Ucrainei…. Nu contează că ele vor secera vieții, că epoleții militari ai deciziilor politice se vor întina de sânge… Așa cum nu pare a conta că noi ne vom trezi goi în niște armuri de carton… Că vom avea felurite mijloace de luptă, dar nu vom avea ce să mai îndesăm în tunuri și țevile de armă. Și atunci, aidoma anilor ’90 vom realiza că suntem dependenți de hotărârile altora. Și vom avea nevoie de muniția pe care, astăzi, o devalizăm din depozitele noastre ca sprijin de război în războiul altora. Pe care, probabil, nici nu o vom mai cumpăra de la fabricile noastre militare, din efortul industrial intern, ci vom servi patriile altora (nu de hoți, e drept!) pentru a pune la loc ceea ce noi am transformat în praf și pulbere. Asta în vreme ce granițele noastre vor fi tot mai neapărate. Iar noi tot mai singuri sub cupola de protecție a unui morman de fiare de ultimă generație. Și de ultim general, poate…
Lasă un răspuns