Alexandru Proca a fost un reputat fizician român, naturalizat francez, membru post-mortem al Academiei Române, unul dintre creatorii fizicii nucleare teoretice. Acesta s-a născut pe 16 octombrie 1897, în București, într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind inginer constructor (unul dintre constructorii Gării de Sud din Ploiești. Mediul în care a crescut – şi calităţile sale intelectuale – i-au permis ca, până la vârsta adolescenţei, să stăpânească perfect franceza, engleza şi germana. Debutul ştiinţific s-a produs la 17 ani, prin colaborările la „Gazeta matematică”. A fost elev la liceul „Gheorghe Lazăr” pe care l-a absolvit în 1916 ca elev eminent și student la Școala Politehnică, secția electromecanică, unde încheie studiile ca șef de promoție. În vacanţa de după al doilea an de facultate, România intră în război, iar Proca este mobilizat, la fel ca o mare parte a studenţilor. Este admis la şcoala militară pentru ofiţeri de rezervă; o absolvă în aprilie 1917, ca sublocotenent de geniu; este lăsat la vatră în iunie 1918.
Emoţia pe care o trăieşte la încheierea victorioasă a războiului o împărtăşeşte colegilor de generaţie prin patetica „Scrisoare către tineri”: Avântul generos al tinereţii, daţi-l pentru ţară! Faceţi, în pornirea de entuziasm care vă însufleţeşte, din arzătoarea dragoste de ţară dobândită în tranşee sau în durerile pribegiei, legământul sfânt de a lucra pentru ea, fără preget, din toate puterile, cu toată râvna de care suntem în stare. […] Şi mai târziu, poate îmi va fi dat să te văd, ţara mea, împodobită iarăşi cu nestematele virtuţii şi ale bogăţiei […]; o, de-aş putea să te văd aşa cum te visez!” Proca îşi reia studiile apoi, dar nu la Facultatea de Ştiinţe, ci la Şcoala de Poduri şi Şosele, viitoarea Şcoală Politehnică. Se dovedeşte a fi un student atipic: ţine o prelegere despre „Principiul relativităţii al lui Einstein”, adresându-se atât colegilor, cât şi profesorilor; de asemenea, participă, într-o delegaţie de experţi, la o vizită la uzinele de locomotive din Philadelphia, în Statele Unite. Scopul vizitei este alegerea tipului şi a numărului de motoare electrice pe care statul român le va cumpăra, pentru nevoile ţării. Devine inginer, iar specialitatea îl recomandă pentru un post în Societatea Electrică, filiala Câmpina.
Proca ia cunoştinţă de tehnicile de exploatare petrolieră şi minieră din ţară şi scrie două lucrări, pentru ameliorarea celor două domenii. Totodată funcţionează ca asistent la Catedra de Electricitate a Politehnicii şi ca redactor al Buletinului de matematică pură şi aplicată, care se va transforma după câţiva ani într-o publicaţie de limbă franceză, cu titlul uşor schimbat. În toamna lui 1923 se decide să plece la Paris. „Cred că am ceva de spus în fizică” – sunt cuvintele cu care îşi motivează hotărârea. Proca ajunge la Paris în octombrie 1923. Constată că diploma de inginer din România nu este recunoscută în Franţa, iar pentru a o echivala, trebuie susţinute toate examenele, întinse pe patru ani. Proca le absolvă într-unul singur, cu note apropiate de maxim. Un an mai târziu, Doamna Curie îi oferă un post la celebrul Institut al radiului, pe care îl conduce, împreună cu Jean Perrin (Premiul Nobel în 1926). Atmosfera de aici nu este rigid-ştiinţifică, ci contaminată de specificul parizian: „În fiecare luni se dădeau recepţii, renumite şi intime în acelaşi timp […] ceaiul se pregătea fierbându-l într-un balon de sticlă cu robinet, peste un grătar metalic care împrăştia flacăra unui bec Bunsen. Ceaiul urma să fie băut din paharele conice de laborator, iar în loc de linguriţe se foloseau baghete de sticlă. Puteau fi întâlniţi acolo elevii şi colaboratorii săi, Joliot, Salomon Rosenblum, teoreticianul român Alexandru Proca, Pierre Auger (descoperitorul efectului omonim), scriitorii Paul Valéry, André Gide, André Maurois, Edmée de la Rochefoucauld…”.
Despre prestaţia lui Proca în institut, Doamna Curie se exprimă astfel: „Ori de câte ori am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, îndemânare experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii adecvate, care mă mulţumesc, şi care, întotdeauna, dau rezultate precise.” Dar nu toţi cercetătorii din institut sunt la fel de încântaţi de Proca; unii îl percep, probabil, ca pe o ameninţare. Aparate lăsate de Proca în stare de funcţionare sunt găsite dereglate, câteva zile mai târziu. Intuind, poate, asemenea ostilităţi, dar şi talentul de teoretician al lui Proca, Doamna Curie facilitează transferul acestuia la Institutul „Henri Poincaré”, creat în 1928-29, cu sprijinul financiar al Fundaţiei Rockefeller. Încrezător în şansele sale de a accede la o catedră universitară, Proca cere cetăţenia franceză, pe care o obţine în 1931. Prima lucrare publicată în Franţa, realizată la Institutul Radiului, este una experimentală, dar vocaţia lui Proca este predominant teoretică. Curând după mutarea la Institutul „Henri Poincaré”, Proca se înscrie la doctorat (1930), conducător ştiinţific fiind Louis de Broglie (1892 – 1987), proaspăt laureat Nobel (1929), pentru descoperirea proprietăţii fundamentale a obiectelor cuantice: dualismul corpuscul – undă (1923).
Anume, orice obiect cuantic se comportă atât ca o undă, cât şi ca un corpuscul. În mod straniu, această idee genială este cu totul singulară în opera lui de Broglie. În următorii 64 de ani de viaţă, laureatul din 1929 n-a mai produs nici o lucrare de succes. Subiectul tezei lui Proca este propus de către de Broglie şi constă în studiul electronului în mecanica cuantică relativistă. Teza – strălucită – este susţinută în 1933, în faţa unei comisii prezidate de Jean Perrin, examinatori fiind Leon Brillouin şi Louis de Broglie. Teza poartă pecetea inconfundabilă a lui Proca: dualismul corpuscul – undă nu se manifestă, în mod necesar, în sensul definit anterior de către de Broglie. Această delimitare de concepţia canonică adoptată în fizica franceză declanşează antipatia lui de Broglie, care vede în originalitatea ideilor lui Proca o ameninţare pentru rezultatele sale, pe care le consideră infailibile. Antipatie camuflată perfid, pe care seninul Proca o percepe abia două decenii mai târziu, când i se blochează accesul la ocuparea unei catedre universitare, în două rânduri, la Sorbona şi la Collège de France. Rezultatele ştiinţifice ale lui Proca sunt mult prea complicate pentru a fi prezentate într-un cadru jurnalistic, de aceea nu vor fi abordate în rândurile de faţă. În vara lui 1939, Proca este mobilizat. Nu i se recunoaşte gradul de sublocotenent, obţinut în România, şi este încadrat ca simplu soldat. Cum Proca devenise secretar al Societăţii Franceze a Electricienilor şi al Conferinţei internaţionale a liniilor electrice de mare putere, Statul Major rectifică gafa: Proca va fi folosit la transmisiuni. Va ocupa, scurt timp, funcţia de inginer-şef al Radiodifuziunii franceze. În 1943, este invitat de Universitatea din Porto pentru a ţine o serie de conferinţe. Ulterior, este invitat de Royal Society din Londra şi de Amiralitatea Britanică în Anglia, pentru a se alătura efortului de război. Nu se cunoaşte (cel puţin de către publicul larg) care a fost contribuţia lui Proca la acest efort, dar se ştie că marile sale bucurii au fost vizitele la Dirac, care locuia nu departe de Oxford. Dacă pentru fizicienii americani şi cei englezi anii războiului au însemnat o activitate ştiinţifică febrilă, pentru cei francezi au însemnat stagnare şi provincializare. Sesizând acest decalaj dureros, Proca inaugurează un seminar (1946 – 1955), care avea să-i poarte numele. Dintre numeroasele celebrităţi care au participat la Seminarul Proca vom aminti doar nobeliştii Born, Dirac, Pauli, Rabi, Tomonaga, Yukawa şi – postum (după 1955) – Bethe şi Salam. Prin tendinţa sa de contracarare a efectelor războiului, Seminarul Proca pare un pandant al Scrisorii pentru tineri din 1918 – crede George Proca, fiul ilustrului savant.
Anii 1933-1939 sunt cei mai importanți pentru cariera lui Alexandru Proca. Cercetările pe marginea ecuațiilor Maxwell, teoriei cuantice a fotonului și momentului magnetic al electronului l-au condus la descoperirea ecuațiilor Proca, care l-au ajutat să demonstreze teoretic existența mezonilor: „Ecuațiile răspunzând la aceste condiții au o formă care se apropie de cea a ecuațiilor lui Maxwell. Funcția de undă este vectorială, particulele reprezentate au un spin unitar și nu sunt, deci, electronii lui Dirac. Noi știm astăzi că aceștia sunt mezonii.” (Alexandru Proca). Această particulă a fost descoperită, în mod independent și de Hideki Yukawa (Japonia), motiv pentru care cercetătorii japonezi l-au invitat pe Alexandru Proca pentru a ține o serie de conferințe asupra mezonilor. De asemenea, îl atrage teoria cuantică și periodicitatea luminii, căreia îi atribuie o structură discontinuă. Consideră că lumina poate poseda particule elementare – fotoni – fără a înceta să fie coerentă, interpretare confirmată ulterior în dezvoltarea științei (Werner Heisenberg). Alexandru Proca a adus contribuții substanțiale la dezvoltarea fizicii teoretice în secolul XX. Astfel, elaborează numeroase lucrări în acest domeniu vizând studiul particulelor elementare, mecanica cuantică, radioactivitatea, fizica relativistă. În 1931, pe lângă activitatea științifică pe care o desfășura, lucra și la redacția revistei Annales de l’Institut Henri Poincaré, în care publică și o serie de conferințe ale matematicianului Simion Stoilow și ale altor tineri savanți români.
În 1949, japonezul Yukawa primește premiul Nobel pentru fizică „pentru prezicerea existenţei mezonilor pe baza lucrărilor teoretice referitoare la forţele nucleare”. În 1941, Wolfgang Pauli, unul dintre părinţii mecanicii cuantice, formulase, într-un articol apărut în prestigioasa „Reviews of Modern Physics”, următoarea opinie: „Teoria (elaborată de Yukawa) pentru acest caz (al expresiei forţei nucleare dintre proton şi neutron) a fost dată de Proca.” Evident, opinia lui Pauli nu poate fi suspectată de nici un fel de partizanat; de aceea, am citat-o pentru a încerca să răspundem la întrebarea: a fost Proca nedreptăţit pentru că nu a împărţit Premiul Nobel cu Yukawa? În cazul răspunsului afirmativ, cine poartă răspunderea acestei nedreptăţi? În legătură cu prima întrebare: tradiţia şi practica arată că Premiile Nobel se acordă individual atunci când meritul unei descoperiri aparţine, în mod covârşitor, unei singure persoane; este cazul lui Einstein, cu oricare din marile sale descoperiri; sau al lui Roentgen, cu razele X. Atunci când un progres ştiinţific important se obţine prin eforturi comparabile ale mai multor persoane, cel mult trei dintre ele pot primi premiul; este cazul lui Tomonaga, Schwinger şi Feynman, care au primit Nobelul în 1965 „pentru lucrările lor fundamentale în electrodinamica cuantică”. În legătură cu a doua întrebare: tradiţia cere ca eventualii candidaţi să fie prezentaţi Fundaţiei Nobel de un nobelist de aceeaşi naţionalitate – dacă există – şi preferabil de aceeaşi specialitate. În cazul Franţei, ambele calităţi erau întrunite în persoana lui Louis de Broglie, dar adversitatea perfidă pe care a manifestat-o faţă de Proca îl făcea incompatibil cu asemenea iniţiative. În fine, era firesc ca ţara de origine să aibă o activitate de lobby, dar guvernul de la Bucureşti nu avea pe agendă asemenea puncte (un exemplu amuzant al lobby-ului sovietic a fost descris de Feynman). Totodată, modestia şi eleganţa lui Proca erau incompatibile cu orice formă de autopromovare. Trebuie menţionat că ne-asocierea lui Proca la premiul acordat lui Yukawa nu este singura anomalie, şi nici cea mai gravă, în deciziile Fundaţiei Nobel. Unul dintre perdanţi este Goudsmit, co-descoperitor al spinului electronic, împreuna cu Stern; dintre cei doi, doar Stern a primit Premiul. Oarecum amuzant – perdanţii Proca si Goudsmit sunt coautorii unui articol de mecanică cuantică Un aspect cu totul remarcabil al dilemei Yukawa – Proca este că disparitatea în acordarea premiului nu a dus la vreo animozitate, ci la creşterea armoniei dintre Proca şi fizicienii japonezi.
Proca nu a făcut nici un comentariu revendicativ în legătură cu premiul – nici măcar în propria familie, după cum sugerează studiul biografic redactat de fiul său. Primul cercetător care a solicitat un stagiu de lucru la Seminarul Proca a fost profesorul Araki de la Universitatea din Kyoto, unde lucra şi Yukawa; Yukawa însuşi a conferenţiat în cadrul Seminarului Proca. Interesantă este şi mărturia lui Horia Hulubei, referitoare la vizita lui Proca în Japonia, în 1954. În acei ani de foarte reduse vizite ştiinţifice în ţările estice, Hulubei întâlneşte la o sesiune a Academiei de Ştiinţe a URSS pe fizicianul japonez Fujioka, care îi povesteşte că „japonezii invitaseră la ei pe Alexandru Proca, pentru o serie de conferinţe şi pentru a cinsti pe omul care, împreună cu Yukawa, a pus bazele studiului câmpurilor mezonice. Dl. Fujioka mi-a povestit ce impresie admirabilă a lăsat Alexandru Proca printre savanţii japonezi, cu câtă dragoste a fost înconjurat şi câtă stimă au ei faţă de munca compatriotului nostru”.
Marele fizician Alexandru Proca a încetat din viață la 13 decemrie 1955, la Paris, în vârstă de 58 de ani, fiind răpus de cancer. A fost ales post mortem membru de onoare al Academiei Române în 1990. Operele sale științifice și, cu atât mai mult ecuațiile ce-i poartă numele, nu numai că nu sunt uitate, ci câștigă o nouă valoare și strălucire prin strădaniile multor fizicieni teoreticieni care le dezvoltă și le aprofundează sensurile. În prezent, Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE – CA, un institut de top în cercetarea și inovarea românească, găzduiește Centrul „Alexandru Proca”, oferind cadrul perfect orientării și inițierii în domenii ale cunoașterii, cu acces în elita științei mondiale. Centrul urmărește atragerea de cercetători tineri cu activitate ştiinţifică şi tehnică cunoscută în mediul ştiinţific naţional și internațional şi se adresează tuturor elevilor de colegiu cu performanţe şcolare deosebite care doresc să beneficieze de o pregătire suplimentară în domeniul cercetării ştiinţifice.
Lasă un răspuns