Cine să-i lumineze pe pictorii români?

Dumnezeu, când a creat lumea, a dat fiecărui popor partea din Pământ care credea că i se potrivește. Și, la sfârșit, s-a șters pe frunte de transpirație și a zis: „Gata, am terminat!” Dar Sf. Petru, care era lângă El, cu catastiful ceresc, în care erau notate toate împărțirile, a spus: „Doamne, dar i-ai uitat pe români!”. „Nu se poate!”. „Lor ce-ai să le mai dai?” Și după o scurtă chibzuință, Dumnezeu i-a spus: „Dă-le diplome!”… Această pildă a genezei nu e străină de adevăr. Românii s-au inspirat copios din ea.

Am văzut deunăzi la Universitatea de Arhitectură, unde a avut loc vernisajul expoziției „Synthesis”. Vernisajul a constat în principal din discursuri ale organizatorilor și acordări de diplome. Organizatoarea principală, o doamnă bine aranjată, era cu un teanc de diplome în brațe și nu s-a lăsat până nu le-a dat la toți participanții câte o diplomă. În afara mea. Pe mine m-a uitat. Păi ce, eu nu merit? Am venit până aici, m-am pregătit, v-am adus câteva cărți, v-am ascultat, am fost cuminte, mie de ce nu-mi dați nici o diplomă pentru participare? Fiindcă acest lucru scria pe toate diplomele, că se acordă această diplomă pentru participare. Eu am stat atent la discursurile unui fost contabil de la Radio, care se dă drept critic de artă și de ani de zile îmbrobodește lumea cu minciuni! Ba nu deschide gura, dacă nu primește și o șușă, după exemplul unuia din neamul lui Șoșoacă. Așa a devenit mare afacerist cu galerii și tablouri. Credeam că li se oferă artiștilor câte o diplomă pentru arta lor, pentru originalitate, pentru ce au expus, pe o idee sau alta, pe teme, pe tehnici sau viziuni! Eu, vă spun drept, când am citit că titlul expoziției este „synthesis”, am venit mai mult pentru el, fiindcă mi-am zis, ia să văd la ce sinteze au ajuns plasticienii români! Te pomenești că voi vedea acum, pentru prima oară, instalații, un gen la modă în America, unde nu există expoziție să nu vezi și o instalație cu proiecții de filme! Dar ți-ai găsit, fostul contabil bătea câmpii pe ceața enormă care acoperă de câteva decenii plastica românească.

De ce? Fiindcă au murit criticii adevărați! Și profesorii de elită! Cine să le mai spună pictorilor adevărul, cine să-i mai informeze cu ce se întâmplă în plastica mondială, cine să-i mai lumineze în ce direcție s-o apuce?

Sinteză, da, frumos, dar poate în capul organizatorilor, nu pe simeze. Dar de ce nu au invitat-o pe Adina Pintilie să expună o instalație filmică? Era un act de curaj și de cultură pro domo pentru organizatori.

Pe site-ul Universității de Arhitectură nu găsim decât această declarație de intenție: „Expoziția constituie o provocare lansată artiștilor și arhitecților de a imagina sinteze în lumea formelor și a ideilor, pornind de la realitatea care ne înconjoară și care ne furnizează noi teme, noi impulsuri de creație”.

Și atunci de ce curatorii au ales lucrări care nu reprezintă nici o sinteză (Doamne ferește!), nici o temă nouă, nici un „impuls de creație”, nimic care să amintească măcar de realitatea lumii în care trăim!

Atunci cu ce scop a fost organizată această expoziție? Să se bifeze o activitate sau să-i umilească pe artiști, să ne arate că nimeni nu are nimic nou de spus, că totul este un bocet de îngropăciune? Desigur, nu este nimeni lucid care să recunoască așa ceva, fiindcă nu mai e nimeni care să le deschidă ochii artiștilor români. Sufletul viziunii este Spiritul Critic. Dar unde mai există în România de azi Spiritul Critic, în orice domeniu al artei sau literaturii?! În România Spiritul Critic a murit. A fost uitat undeva în perioada interbelică. Stă pe la graniță, nu mai e lăsat să intre pe nici o ușă. Țara e pe copcă. Singura șansa ca el să nu moară, era arta. Numai arta poate să țină nestinsă această flacără. Dar artiștii români nu au bani să-și mai cumpere nici măcar culori (unul dintre ei mi-a spus că are o pensie de 1200 lei!), cum să le mai ardă lor de Spirit Critic! Ce-i acela? Cu ce se mănâncă? Sunt mulțumiți să vină la un vernisaj, la o paranghelie, cum îi zic unii, cel puțin acolo mai apucă un pișcot!

Ce am văzut la cogea Universitatea viziunilor arhitecturale ale României, este o „sintezis” a groparilor, a cimitirului plasticii românești. Probabil e o tradiție a Universității fiindcă cel puțin Bucureștiul este un oraș care nu are nici o arhitectură a viitorului, iar cea care a fost, este în paragină! Răzvan Theodorescu mă invitase mai an la Academie să văd o expoziție cu arhitectura în paragină a Bucureștiului și cu planurile de reabilitare! Probabil că s-a dus cu ele în mormânt! Așa cum se vor duce și cele care ne pregătesc de un nou cutremur!

Nu spun că unii dintre expozanți nu au talent, că nu au tehnică, dar nu au viziune. Nici unul dintre artiștii care au expus nu are nici o șansă cu astfel de lucrări să expună într-o galerie din Manhattan, focusul artei mondiale. Am dus la expoziție o carte, EXPERIMENTE ÎN ARTA LUMII, pe care am pus-o pe un scaun. Și toți care treceau pe acolo se uitau la ea sau o pipăiau. Și i-am întrebat, cine este autorul imaginii de pe copertă, un ecran cu 9 fotografii colorate ale actriței Marilyn Monroe. Nici o persoană nu a recunoscut autorul, pe Andy Warhol, considerat Picasso al Americii, aflat de ani buni în topul 10 al celor mai vânduți artiști din lume. El a lansat genul pop-art, după care s-a inspirat toată suflarea artistică și curentul dominant acum în America este arta kitsch. Arta accesibilă tuturor. Există chiar și un târg de artă dedicat ei, numit Outsider Art Fair, la care sunt cozi kilometrice. Aceasta este arta viitorului sau arta inocenței. Sigur, am participat și la expozițiile studenților de al Academia de Artă din New York. Ei se pregătesc să dea o replică la pop-art, să reactualizeze clasicismul. Dar replica obișnuită, curentă, la pop-art este instalația, un gen de sinteză, care îmbină toate artele, aproape că nu există galerie în care să nu vezi o instalație cu proiecții, filmul fiind el însuși o artă de sinteză.

Însă suprema replică ar putea veni de aici, din România, leagănul Predaniei, al unor tradiții virgine, care ar putea oferi artei mondiale o lumină nouă, nebănuită.

Dar care sunt „sintezele” din România? Care este tendința actuală, ce vor pictorii români? Câți au expus la galeria de la parter a Universității de Arhitectură? 37. Această cifră am cules-o de la doamna organizatoare, care mi-a spus câte diplome a dat. 37. I-am cerut o listă cu artiștii prezenți. Nu avea. Cât despre un catalog al expoziției, poate în alt secol! Așadar, 37-1, fiindcă o scad pe artista Paula Craioveanu, care face o altfel de grafică/pictură. Cele câteva desene (șase) ale Paulei Craioveanu sunt ca nuca-n perete față de tot ce se expune în galerie. Care arată ca un ferpar, o varză de tablouri neinspirate, înecate în pastă groasă, care pot fi așezate pe raftul din dos al realismului socialist. Nici o ieșire din peisaj, din uniformitate, parcă erau lucrări aduse de la Cercul de pictură al Casei Armatei. Mi-era dor de o „mâzgălitură” abstracționistă a lui Corneliu Vasilescu, de o nebunie cu adevărat artistică, pe care valoarea o simte exploziv.

Așadar, nici pictură agresivă, nici pictură de plăcere, senzuală, cum face Paula Craioveanu. Ea are linie, are senzație, tăieturile ei sunt din geometria neeuclidiană, fiindcă la bază este arhitectă, e stăpână pe picturalitatea sculpturală (vezi lucrările ei pe teme mitologice), știe să deseneze în stil clasic, ca Rafael, sau mai bine spus, ca Matisse, femei în așteptare, femei în fața ferestrei, femei în umbră sau în lumină. Un erotism discret, ca un parfum de femeie, ca în filmul cu Al Pacino, răzbate din lucrările ei. Matisse este pictorul ferestrelor deschise spre lume, interioare originale de unde ne privește și Paula! O aștept de ani de zile pe Paula Craioveanu să aibă o expoziție solo, să arate ce poate. Dar încă nu are curaj. Ea e modestă. Nu vrea să iasă din rând. Nu e ca Hemingway care ne învață să spunem că suntem cei mai buni, mai ales dacă suntem geniali. Preferă să fie înregimentată, ca să fie lăsată în pace, să facă ce dorește.

Dar și desenele ei figurative, ca „Balerina” (o variantă pe acrylic) sau „Eva” (tempera/acuarelă), au acum un mic accent vandabil. Fiindcă dominanta sutelor de tablouri expuse la Arhitectură este latura comercială. Dar un comercial penibil, dominat de flori și peisaje edulcorate. Aproape că nu pot să numesc un pictor care a ieșit din acest peisaj mort. Poate o anume Gaga, cu o aripă de înger. Gaga e mai frumoasă ca Lady Gaga, pe care într-un concert am văzut-o purtând aripi și cântând la pian. Dar cu o singură aripă de înger nu se face primăvară. O expoziție semnată de Piliuță, Mirel Zamfirescu sau Ion Grigore era un eveniment! Să nu mai fie azi în România nici un pictor de valoarea lui Bogdan Pietriș sau Traian Brădean? Tablourile expuse ne arată că pictorii români stau cu fața spre trecut, că pictează numai lucruri moarte. Dar nu-i concurează pe Aman, Luchian sau Grigorescu. Atacă teme asemănătoare, dar sunt departe de personalitatea clasicilor, care au dat artei lor individualitate.

Cu mult mai interesantă și diversă a fost retrospectiva de grafică (și pictură!) organizată de Ioan Cuciurcă, în toamna trecută, la „Căminul Artei”. De acolo nu am ieșit chiar așa de „învins” ca de aici, în ciuda unui spațiu de expunere generos.

O astfel de expoziție de sinteză ar fi trebuit să ne facă să spunem, iată unde se află plastica românească, iată care e trendul ei. Dar nu putem spune așa ceva. Expozanții îi reprezintă oare pe toți artiștii români contemporani? Nu cred. Nu am văzut numele de marcă de la expoziția de grafică! În România erau peste o mie de artiști plastici. Nu mai știu câți mai sunt prin afară. (În America, numai la New York, sunt 50 de mii de artiști plastici). Artiștii români precum cei lipsiți de sinteză, nu au sinteză fiindcă nu au viziuni, fiindcă nu au idei, fiindcă nu-și propun să treacă peste ștachete înalte. Ei nu ies din neagra lor fundătură fără orizont, nu se asociază cu literați, muzicieni sau cineaști, să facă opere de anvergură, acestea s-ar numi cu adevărat „synthesis”.

Ce sinteză am văzut? Nimic. Umpluturi. Amestecătură. Am asistat la un cimitir al artei românești. Adrian Ghenie cel puțin s-a descurcat mai bine, el a știut să speculeze momentul „arta kitsch” și s-a orientat pe imitație. Adică e în ton cu moda. Acum repictează în altă tehnică autoportretele lui Van Gogh, acum pictează ca avangardiștii germani, tablouri cu Hitler împroșcat de frișcă, ca în bătăile cu frișcă din filmele cu Stan și Bran. Și se vând. Cu milioane de dolari. Dar și el este lipsit de ceea ce reclam la expoziția de la Arhitectură: viziunea. Nici el nu are viziune, cum a avut Brâncuși, fiindcă a știut să fie național și universal în același timp (asta înseamnă „sinteză”). Fără rădăcini, nu poți avea viziuni mari și autentice.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*