Să faci pace tu cu tine prin seva cuvintelor hristice… Să redai mesajul tău lumii prin învățăturile duhovnicești în care te-ai refugiat când ți-a fost greu… În acele vremuri de cumplite pierderi, de tristeți și restriști sufletești, de autoînvinovățiri și întrebări retorice… Compasiune… Despre aceasta este vorba în templele de credință pe care le zidește poeta în noua ei carte ca mesaj al retrezirii, nu într-o altă lume, ci în aceeași, dar parcă mai ușor de privit, de acceptat… De altfel, „Variațiunile romantice” ale Floarei Mihali Petrov se împletesc ca stihuri ale unei iconoplastii a acceptării, de ieri, dar și a compasiunii, de azi. Iar paginile ei aprind candelele de vers ale iertărilor de sine, irumpând în miruri poetice dezîmbrățișând poeta pentru a-i cuprinde pe cei ale căror suflete sunt astăzi în suferință. Și care au la rândul lor nevoie de un cuvânt… De o mângâiere… De o binecuvântare din flacăra din candela pierderii întru aprinderea unui opaiț pentru alte și alte case și suflete ce trec, ce vor trece prin dureri, suferințe și drame, dar nu au a ști încă…
„Variațiunile” de acum sunt și o manifestare a curajului poetic prin care autoarea își regăsește forța de redevenire, cutezând chiar a paria poetic pe însăși transformarea netransformării, pe înturnarea neînturnării. Este acea iluminare ce-și revarsă cu atâta forță flacăra de mângâieri vindecătoare că pare că durerile pot fi desferecate cu înțelepciunea de a ști și a fi pregătit pentru a înțelege, a cuprinde și a împărți prin emoții poate chiar mesajele lumii de dincolo. Pentru că, deși poeta este conștientă că lângă ea sunt și vor mai fi războaie, ale ei cu sine, dar și ale altora cu ei înșiși și, nedrept, cu acei alții, ferecați în lumi de pucioasă și cazne grotești, totuși ea vede și porțile de speranță ale unui paradis mijit de sub troienele cernite. Nu, nu mai este vremea entuziasmului tineresc de altădată, inundat de petalele de floare albastră ale tinereților visări eminesciene, ci un timp al trecerii cocorilor peste fântânile în oglinzile cărora care poeta își primenește chipul, acceptând, fără a se mai împotrivi, timpul plecării păsărilor condor argintate în ale lor aripi cu picuri de înțelepciune.
Suntem în fața unei poezii în care tristețea nu se mai revarsă ca voalul unei văduve învinsă de propriile neacceptări, ci devine o ceață disipându-se pentru a lăsa razele de lumină să-i mângâie din nou chipul. Și chiar dacă nu sunt poate chiar razele trimise de celălalt, din cealaltă lume, de care ea a fugit până acum, împotrivindu-se alinării, mângâierii, acum, prin voalul de altădată transformat din giulgiul durerii în veșmânt de înțelepțire, se simte frenezia unei lumini ce stă a se reaprinde, căci poeta nu, nu vrea a se mai lăsa răpusă de durere. Și chiar de îi este greu, uneori sfâșietor de greu, căci complicată e lumea (și totuși, să o iubim așa cum ne-a fost dată!), ea singură trebuie să desprindă cortina din teatrul dureri pentru a continua spectacolul al cărei spectator este, suntem, rămânem o viață, o trecere și apoi poate o eternitate. Și poate că în această lume în care, când ochii ei încă plâng, măștile celorlalți se înveselesc, în negrijile lor, rostul ei este tocmai de a reclădi și a răspândi speranțe celorlalți, pentru a învinge stihiile a ceea ce măștile încă vesele nu știu că ar putea ascunde. A reclădi inclusiv prin transformarea spovedaniei de ieri într-un suflu de lumină topind omătul oamenilor din zăpezile tristeții…
* Floare Mihali Petrov – Variațiuni romantice, Editura Semne, 2023
Lasă un răspuns