Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad (jud.Tutova; azi Vaslui) și a fost un mare pictor, caricaturist, litograf, gravor, ceramist, grafician și cronicar de artă român. În afară de talentul său fără de egal, Nicolae Tonitza a fost un patriot adevărat, care și-a riscat viața în luptelor de la Turtucaia din 1916, din timpul Primului Război Mondial, și care a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” pentru vitejia arătată cu ocazia acestor lupte. A fost primul dintre cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Tonița. Frecventează școala primară de băieți nr. 2 și urmează Gimnaziul Real „Manolache K. Epureanu” din Bârlad. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala Națională de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici și Emanoil Bardasare (dar nu va putea să își ia diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților), iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, cu care va lega o lungă prietenie.
În 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu. Vacanța următoare rămâne în țară, unde, împreună cu alți colegi, zugrăvește biserica din satul Grozești. În 1908 pleacă în Germania, la München, unde este admis la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München) în clasa profesorului Hugo von Habermann. Expune la Kunstverein, trimite caricaturi la revista Furnica și articolul „Importanța criticii de artă” la revista Arta română din Iași, care reprezintă debutul său în publicistică. Părăsește Germania, fără să-și fi terminat studiile și călătorește în vara anului 1909 în Italia și în toamnă în Franța, unde rămâne pentru doi ani la Paris, unde frecventează atelierul lui Pierre Laprade. Face studii după pictori celebri. Influența preocupărilor din epocă nu întârzie să-și pună amprenta în opera tânărului artist, pe care calitățile de colorist și prospețimea senzațiilor îl fac să găsească repede drumul spre originalitate.
Problemele impresionismului, cuceririle postimpresioniștilor și, nu mai puțin, modul decorativ de a gândi, compoziția și fastul stilului Belle Époque îi vor determina hotărâtor opțiunile estetice. Pictează peisaje, portrete și compoziții, pe care le expune în atelierul său din Montparnasse. Echilibrul, hedonismul – acea bucurie nereținută în fața fermecătoarelor aparențe ale realității – senzualitatea temperată, se traduc deja în aceste opere de început, pline de strălucirea luminii, exaltarea tonurilor și sudura perfectă dintre formă și culoare. În 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde predă un timp ca suplinitor la desen la Liceul militar). Participă la expoziția Tinerimii artistice. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obține prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”.
Va zugrăvi bisericile din Scorțeni (jud. Bacău), Siliște, Poeni, Văleni și altele. Se căsătorește în 1913 cu Ecaterina Climescu și va avea doi copii, Catrina și Petru. Din cauze economice renunță la pictură câțiva ani și lucrează ca redactor la ziarul Iașul. În 1916 expune la București 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu. Mobilizat și trimis pe front, cade prizonier în luptele de la Turtucaia, de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, Bulgaria. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 1 Grăniceri în Bătălia de la Turtucaia. „Pentru exemplul de vitejie dat cu ocazia luptelor de la Turtucaia din august 1916. Rănit grav a dat probă de un devotament admirabil, uitând de suferințele sale pentru a nu se gândi decât la compania sa.” (Înalt Decret no. 2189 din 6 iunie 1919).
După război se stabilește la București, unde – alături de participările la expoziții și ilustrări de cărți – colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice. În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte (jud.Prahova). Devine redactor la revista Artele Frumoase. În 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care se va împrieteni și va purta o vastă corespondență. În 1924 expune la Bienala din Veneția, iar un an mai târziu se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru”. În anii următori, până în 1934, au loc repetate expoziții ale „Grupului celor patru”. Tonitza, între timp considerat „cel mai de seamă” pictor român în viață, expune și în străinătate: Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935). În 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei. În anii 1933 și 1934 pictează împreună cu Francisc Șirato în Dobrogea, realizând o serie de tablouri și desene cu peisaje din Balcic (Cadrilater). În 1939 se îmbolnăvește grav și la 26 februarie 1940 se stinge din viață. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.
O privire retrospectivă asupra operei lui Tonitza ne revelează în prima perioadă o pictură academistă purtând pecetea școlii müncheneze, și, drept corolar, un interes major pentru desen, în detrimentul picturii. În scurtul său popas parizian, face tentative timide de a-și însuși viziunea impresionistă, dar preferința lui pentru exprimarea grafică îi va îndrepta atenția spre creațiile lui Daumier. Revirimentul cromatic, pe care fruntașii picturii franceze nu izbutiseră să-l provoace, a fost declanșat de Ștefan Luchian, fără ca acest fapt sa-l facă pe Tonitza să rămână la o treaptă inferioară, deși el și-a descoperit multe afinități cu pictorul „Anemonelor”. După această perioadă, tablourile realizate între 1930 și 1935 își cuceresc deplina autonomie artistică, eliberându-se de orice influențe. Grafica, plină de maliție și deseori de dramatism ce a apărut în numeroase reviste culturale și sociale de epocă, cu care a colaborat („Rampa”, „Flacăra”, „Clopotul”, „Hiena” etc.) sunt tot atâtea mărturii ale participării sale intense la viața epocii. Pictura rămâne, dincolo de frământările cotidiene, de angajarea în evenimentele contemporane, senină, vorbind despre un ideal estetic clasic, despre cultul frumosului, despre o artă înțeleasă ca expresie a permanenței valorilor spirituale. Această viziune autonomă se conturează în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, ochii copiilor pictați de el, ne privesc astăzi cu o nostalgică inocență, cu o amară melancolie și candoare. Ochii aceștia mari, rotunzi și expresivi sunt inconfundabila pecete a stilului său de o unică poezie în arta plastică românească.
Nicolae Tonitza este cunoscut și datorită tablourilor sale care înfățișează copii, modelele după care a pictat fiind chiar copiii reprezentați, printre care și nepoata sa. Pânze precum „Cap de fetiță”, „Cap de copil” sau „Cap de fetiță cu broboadă albă” redau sentimente ca fericire, tristețe sau durere, sentimente pe care fiecare le percepe așa cum vede, mai ales că Tonitza ignoră anumite părți ale corpului, cum ar fi ochii, lăsând doar două pete negre și opace, sau pictând irisul și o parte a albului ochilor, caracteristici prezente numai la portretele copiilor. Pe de alta parte, portretele adolescenților, ca „Fetița pădurarului”, „Katiușa lipoveanca”, sau „Fetița cu ciorapi negri”, păstrează particularitățile ochilor, însă aceștia exprimă resemnare, sentiment care l-a însoțit pe artist pe tot parcursul vieții. Lui Nicolae Tonitza îi plăcea foarte mult să creeze peisaje, fiind de părere că, atunci când reproduci natura, devii sclavul ei, însă atunci când o reprezinți, reușești să o domini. În același timp, nu înțelegea cum unii pictori mărturisesc faptul că nu găsesc ce să picteze un timp, când natura oferă atâtea subiecte. Din această etapă de creație fac parte pânze ca „Margine de oraș”, „Câmp de maci”, „Peisaj cu moară veche”, „Curte cu rufe”, „Peisaj marin”, „Case sub zăpadă” și multe altele. Pictorul începea un tablou înainte de răsăritul soarelui, pentru a fi sigur că îi va cuprinde esența – nu îi plăcea să picteze la amiază sau la apus, deoarece natura i se înfățișa ca fiind violentă și vulgară. O alta etapă a creației lui Nicolae Tonitza o reprezintă redarea florilor și a naturii moarte, născându-se astfel tablouri precum „Flori și ferigă”, „Flori de Câmp”, „Gladiole”, „Begonii”, „Garoafe”, „Vas cu petunii”, „Natură moartă cu pâine”, „Buchet de maci”, „Irisi”, etc. Specialiștii în artă îl consideră pe Nicolae Tonitza unul dintre cei mai buni pictori ai Dobrogei, în multe din creațiile sale („Baia turcească”, „Geamie”, „Cafenea la Mangalia”, „Poarta lui Osman”, „Stradă din Mangalia”, „Cetatea Balcic”, etc) regăsindu-se orașele Mangalia, Constanța și Balcic, care astăzi aparține Bulgariei. Prima întâlnire cu regiunea Dobrogei a avut-o atunci când a urmat un tratament balnear la Techirghiol. S-a îndrăgostit de aceste meleaguri și a revenit de multe ori, dorind să surprindă atmosfera de atunci în pânzele sale. Balcicul a ocupat un loc aparte în inima sa, declarând la un moment dat că se va duce acolo până în ultima clipa. Destinul a făcut ca artistul să moară în același an în care Cadrilaterul a fost luat de Bulgaria.
Nicolae Tonitza a fost un artist complex, care nu a pus accent numai pe un subiect, ci a încercat să redea cât mai multe teme și subiecte, lucru care de altfel i-a și reușit. Alte două etape din cariera pictorului au fost reprezentate de nuduri și de portrete. Femeile care îi serveau drept model trebuiau să îndeplinească anumite condiții, cum ar fi piele albă și păr blond sau roșu. S-au născut astfel operele „Nud culcat”, „Nud pe canapea”, „Nud la mare”, „Nud spate”, „Nud pe fond verde” și altele, care, deși la vremea respectivă atentau la moralitate, nu puteau fi trecute cu vederea. Portretele lui Nicolae Tonitza sunt predominant feminine, artistul folosind drept model chipurile femeilor din familia sa, și reușește să redea în acele imagini trăirile sau caracteristicile persoanelor respective. De exemplu, pe soția sa, Ecaterina Climescu, o înfățișează drept o femeie frumoasă și grațioasă, în timp ce în tabloul „Omul unei lumi noi”, realizat pentru scriitorul Gala Galaction, reflecta dramatism și suferință. Alte portrete celebre sunt „Portret de fată”, „Călugărița”, „Steluța Trembinski”, „Portret de copil”, „Soția artistului”, etc. De la sobra muzicalitate picturală rafinată prin împletirea dintre poezie și realitate, Tonitza trece în ultimii ani ai vieții la o manieră cu reminiscențe orientale, datorită fără îndoială farmecului peisajului dobrogean. Este perioada premergătoare așa-numitei faze japoneze, caracterizată printr-un decorativism excesiv și printr-o simplificare a paletei dusă aproape până la monocromie. Opera sa ne atrage însă magnetic și ne încarcă cu stări și sentimente.
Astăzi tablourile și desenele sale sunt expuse în muzee și colecții de artă la loc de cinste. În onoarea sa a fost numită Școala Gimnazială nr. 39 din Constanța „Nicolae Tonitza”, iar Liceul de Arte Plastice din București este numit tot „Nicolae Tonitza”. Starea principală care ne cuprinde când privim o pictură a lui Nicolae Tonitza este aceea că dincolo de suprafața pânzei mai este o lume din care ne privește cineva, răscolitor. Privești și te întrebi dacă nu cumva tu ești cel pictat, iar lumea de dincolo de pânză este vie și te cheamă… Poți răspunde chemării în bidimensional, sau poți viețui în continuare în universul nostru cu trei dimensiuni…
.
Lasă un răspuns