Cetatea Mangop din îndepărtata Crimee a avut şi ea legături cu Moldova, fiind stăpânită de cumnatul lui Ştefan cel Mare. Domnitorul moldovean s-a căsătorit cu prinţesa de ilustră ascendenţă bizantină Maria de Mangop, căsătorie care i-ar fi justificat dreptul la titlul de împărat al Bizanţului în momentul unei eventuale eliberări a Constantinopolului printr-un efort creştin concertat, vis pentru care Ştefan a lucrat neobosit aproape o jumătate de veac. Astfel că Suceava putea deveni „noul Constantinopol”, iar Moldova, „centrul împărăţiei creştine”. În 1472, relațiile diplomatice ale lui Ștefan s-au extins până în Persia. El și Uzun Hasan, sultanul Aq Qouyunlu, plănuiesc o acțiune concertată împotriva otomanilor, spre eliberarea Europei și a zonei Dunării, dar într-un final planurile nu se concretizează. Pe 29 septembrie 1474, se adresează Papei Sixtus al IV-lea și îi cere să formeze o coaliție antiotomană. Ia legătura, apoi, cu polonezii și cu Matei Corvin, regele Ungariei. Trei ani după sosirea acestei prințese bizantine pe tronul Moldovei, turcii atacă Crimeea, supun pe han, pun stăpânire asupra Mangopului și omoară pe ultimii Comneni de acolo: pe Isac, fratele Mariei, și pe Alexandru, un văr de-al ei. Astfel visul Împărăției se evaporă în lumina crudă a dimineții…
Maria din Mangop (după Mangop, numele turco-tătar al cetății Doros, capitala principatului bizantin din Crimeea) a fost sora lui Alexandru, fiul principelui Alexios II de Theodosia. Maria de Mangop era moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria (Imperiu româno-bulgar din secolul IX), cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boieresti rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov.
Poate acest vis bizantin justifică și apariția în picturile exterioare ale mănăstirilor moldave ale unor scene aparent „civile” cu imagini din luptele duse pe zidurile constantinopolitane din timpul asediului, lupta sa asiduă cu Imperiul Otoman, dar și importantele donații pe care le-a făcut Ștefan cel Mare mănăstirilor de pe sfântul munte Athos, spre rugă și pomenire.
Principatul Teodoro (de sorginte greacă) sau Gothia a fost un mic stat grecesc din sudul peninsulei Crimeea, apărut în 1204 ca succesor al Imperiului Bizantin și cucerit în 1475 de turcii otomani. Capitala sa a fost Doros sau Teodoro, numit în prezent Mangop. Este țara de baștină a Mariei din Mangop, a doua soție a lui Ștefan cel Mare. Principatul s-a format după cruciada a patra din părțile themei bizantine Klimata-Hersones care nu au fost ocupate de către Hoarda de Aur; cele mai bune porturi au fost colonizate de către genovezi. Populația sa a fost grecească, cu minorități gotice, iașice, armenești și altele, care mărturiseau creștinismul ortodox. Teritoriul a fost inițial sub controlul Imperiului Trapezuntului. Teodor al II-lea Gavras, un descendent al familiei Gavras, de origine bizantină și armeană, a fost numit în funcția de temarh (logofăt). Familia Gavras a fortificat Dorosul, prescurtare a denumirii întregi de Sfântul Teodor, după patronimul lui Teodor al II-lea Gavras. Cetatea a devenit centrul administrativ al noului principat, denumit după capitală. Principatul a avut relații pașnice cu Hoarda de Aur situată în nord, plătind un tribut anual ca vasali, dar a fost în conflict permanent cu coloniile genoveze de la sud, care îi drămuiau accesul la cele mai bune adăposturi portuare. Coasta între Yamboli (Balaklava), la apus la Aluston (Alușta), și Caffa la răsărit, inițial parte din principat, va cădea progresiv sub control genovez. Grecii numeau această regiune Parathalassia („malul mării”). După ce a pierdut cele mai accesibile porturi de pe coasta de sud, principatul și-a construit un port nou numit Aspra, la gura de vărsare a râului Mavros și a întărit cetatea Kalamita (modernul Inkerman). Turcii devenind din ce în ce mai amenințători, principele Isaac de Mangup (1458-1474) se decide în 1471 să accepte a fi vasal al lor, dar simultan îi propune cneazului Ivan al III-lea al Rusiei să o ia de soție pe fiica sa. Ștefan cel Mare, cumnatul lui Isaac (prin Maria de Mangop), era atunci în lupte crâncene cu turcii, și politica lui Isaac îi șubrezește poziția. Ștefan îl susține atunci pe Alexandru Gavras, alt cumnat, căruia îi pune la dispoziție câteva corăbii și un corp de 300 de ostași cu care Alexandru ajunge la Doros și îl detronează pe Isaac. Dar turcii reacționează rapid și violent: pe 6 iunie 1475, comandantul otoman Ahmet Pașa Gedik cucerește Caffa și la sfârșitul anului, după șase luni de asediu și cetatea Doros. Alexandru – cel susținut de Ștefan Voievod – moare în acest război. Astfel, ultimul stat medieval grecesc independent dispare la 22 de ani după căderea Constantinopolului și 14 ani după cea a Trapezuntului. În timp ce o mare parte din Crimeea rămâne sub stăpânirea Hanatului Crimeii (acum la rândul său vasal otoman), fostele ținuturi ale principatului Teodoro și Crimeea de sud intră direct sub ocupație turcească și sunt administrate ca provincie de către Înalta Poartă.
Maria din Mangop (sau Maria Paleologu, fiica lui Olubei și nepoata lui Alexis din Trapezunt) a fost o nobilă bizantină, principesă de Theodoro, dar și cea de a doua soție a voievodului Ștefan cel Mare al Moldovei. Numele este însemnat Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată chiar de ea Mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos: „Rugăciunea binecredincioasei doamne Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei”, singura icoană care a rămas neatinsă de flăcări după două incendii devastatoare care au afectat mănăstirea mai târziu, în 1761 și 1890. Ea este moștenitoarea pe linie directă a familiei lui Demetrios Paleologos Gavras, întemeietorul principatului bizantin din Crimeea (aprox. 1362). Această ramură a familiei Paleologilor era înrudită cu dinastia Comnen, cu cea a Asaneștilor din Bulgaria, cu familiile voievodale din Moldova și ulterior cu familia cneazului Ivan al III-lea al Moscovei, și prin acesta cu familiile boierești rusești Golovin, Hovrin, Tretiakov și Gavrilov. Căsătoria cu domnul Moldovei a avut loc la Suceava la 14 septembrie 1472. Din această căsătorie s-au născut doi băieți gemeni: Iliaș (1473 – 1473) și Bogdan (1473 – 1479). Bogdan este înmormântat la mănăstirea Putna, alături de mama sa. Ca și prima căsătorie a domnitorului, cea cu Evdochiei Olelkovici din Kiev, care fusese căsătorită cu Ștefan timp de patru ani, până în 1467, și aceasta se va termina prin decesul soției sale, în mod cu totul neașteptat. Conform inscripției de pe mormântul de la mănăstirea Putna, inscripție în limba slavonă, realizată de jur împrejurul câmpului decorativ de pe lespedea de marmură, doamna Maria de Mangop a decedat pe 19 decembrie 1477: „În anul 6985 (= 1477), luna decembrie 19, a răposat binecredincioasa roabă a lui Dumnezeu Maria, doamna binecredinciosului Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod”. Istoricul A.D. Xenopol o consideră însă pe Maria cea de-a treia soție a domnitorului, menționând că o anumită Marușca a fost prima soție a lui Ștefan. Maria de Magop i-a născut domnitorului doi băieți gemeni: Iliaș, care a murit după doar câteva zile, și Bogdan, care a trăit patru ani și a fost înmormântat la mănăstirea Putna, dar doamna a avut grijă şi de ceilalţi copii ai domnitorului: Petru, care va deveni domnitorul Petru Rareș, copil provenit din relația lui Ștefan cel Mare cu o anume Maria Rareș, cunoscută sub numele Răreșoaia, dar și de Alexandru şi Elena (Olena), copiii Evdochiei Olelkovici. În anul 1473, Maria de Mangop a mai primit o sarcină din partea lui Ştefan: trebuia să aibă grijă de soţia şi de fiica domnitorului Radu cel Frumos, Maria Voichița, pe care domnul Moldovei le luase ostatice în timpul unui atac asupra Ţării Româneşti. Maria Voichița avea să devină mai târziu ultima soție legitimă a lui Ștefan cel Mare.
Mariajul blândei doamne de Mangop cu Ștefan cel Mare a fost de scurtă durată, doar cinci ani, și se pare că a fost nefericit. Maria de Mangop a murit pe 19 decembrie 1477, după cum arată inscripția de pe mormântulul ei de la mănăstirea Putna. Tot aici poate fi admirat acoperământul de mormânt al doamnei, o broderie care o înfăţişează în veşminte de înaltă pompă imperială, având ca însemn vulturul bicefal bizantin, cu mâinile încrucişate pe piept sub o arcadă trilobată susţinută de coloane. Broderia este cusută cu fire de aur, argint şi mătase și este considerată una dintre cele mai preţioase capodopere ale broderiei medievale româneşti.
Maria de Mangop se trage dintr-un melanj de înrudiri de familii: Asăneștii, Comnenii și Palelologii. Dacă veți căuta informații despre Maria de Mangop, veți rămâne surprinși de faptul că aceasta se trage din „neamul bulgăresc Asan”! Maria de Mangop, soția a lui Ștefan cel Mare, era stră stră – nepoata lui Ioniță Caloianul. Frații Asani și urmașii lor au fost Vlahi, iar Imperiul lor nu s-a numit „Al doilea Țarat Bulgar”, ci Regnum Valahorum, conform documentelor timpului!
De ziua Crucii (14 septembrie), leat 1472, la curtea domnească din Suceava, avea loc nunta voievodului Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cu Maria de Mangop, fiica lui Isaac Comnenul, stăpânitorul Principatului Theodoro. În toamna aceluiaşi an, după lungul drum făcut în Crimeea, voievodul va merge împreună cu Doamna Maria la Mănăstirea Putna, dând poruncă voievodală să se scrie aici Leastviţa Sfântului Ioan Scărarul, „pentru nevoile mănăstirii”, arhimandrit fiind în acea vreme „chir Ioasaf ”, iar pisar „mult păcătosul monah Vasile” Frumuseţea locurilor şi slujirea ieromonahilor Putnei vor alina dorul de patria natală descendentei basileilor bizantini, cucerind-o pentru totdeauna, astfel că Doamna Moldovei va lăsa cu limbă de moarte să fie îngropată – cu toate însemnele şi podoabele sale imperiale, aduse din îndepărtatul Mangop, din tainica cetate din nordul Mării Negre – în vestita ctitorie voievodală. Dar… în anul 1790, Mangopul va rămâne pustiu. Ultimii locuitori ai capitalei Principatului Theodoro au fost karaiţii, un popor cu o origine obscură, vorbitori ai unei limbi turcice, dar aparţinând unei grupări religioase iudaice. Aceştia vor ajunge în bejanie, căutând locuri mai primitoare, după abandonul cetăţii din anul 1774, de către garnizoana turcă. Urmele comunităţi karaite din Mangop se mai văd şi astăzi: un cimitir cu inscripţii în evreieşte şi ruinele unei sinagogi. Palatele, citadela, turnurile şi zidurile cetăţii, încăpute în mâinile ruşilor, vor ajunge, încetul cu încetul, o ruină și o sursă de materiale de construcție. Abia după un veac, cercetătorii ruşi vor începe să facă săpături arheologice la Mangop, capitala părăsită a Principatului Theodoro, descoperind inscripţii vechi, podoabe, arme şi chiar monede emise în Moldova. A urmat, în mod firesc, publicarea la Sankt Petersburg şi la Moscova a unei întregi serii de studii de istorie şi arheologie, ca şi a unor broşuri de popularizare a locurilor, fapt ce va conduce, în cele din urmă, la dezvoltarea fără precedent a turismului în sudul Crimeii. Astfel, începând cu anii 70 ai secolului trecut, Mangopul nu va lipsi din nici un program turistic crimeean, alăturat fiind Bahcisaraiului, vechea capitală a tătarilor, Simferopo-lul Ialtei, Sevastopolul, ori Feodosia.
Cum va fi arătat Mangopul în perioada lui de maximă înflorire nu e simplu de realizat astăzi (poate tridimensional și virtual). Să ne ducem cu gândul însă doar către un singur fapt: asediul cetăţii de către turci în anul 1475 a durat şase luni, în vreme ce Constantinopolul, marea capitală bizantină, în 1453, a căzut după doar două luni de asediu. Cu puţină vreme înainte de căderea sa, Mangopul încheiase alianţe cu state importante ale vremii: Rusia, Ţările Române, Genova etc. După moartea lui Isaac, conducătorul Principatului Theodoro, fiul cel mare al acestuia, Alexandru, se întoarce în Crimeea, străbătând grăbit – de la Suceava la Mangop – un istovitor drum. Pentru a prelua în siguranţă puterea strălucitorului stat, mult râvnit de vecini, vine însoţit de o oaste formată din 300 de moldoveni. La doar câteva zile de la sosirea sa, turcii vor începe însă asaltul asupra cetăţilor principatului din sudul Crimeii, reuşind, în cele din urmă, să cucerească şi Mangopul. Multe biserici vor fi distruse din temelii de către cuceritori, palatele vor fi devastate, locuitorii cetăţilor fiind luaţi prizonieri. Vizitând oraşul, la un secol după căderea acestuia în mâinile turcilor (1578), Martin Broniewski, un diplomat polonez, scria în însemnările sale („Tatarice Descriptio”), tipărite la Koln, în 1595: „Acum, au mai rămas acolo doar o biserică grecească, închinată Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, şi o alta, închinată Sfântului Gheorghe, ce nu pot fi socotite de prea mare importanţă. în cetate mai locuiesc doar un preot grec şi câţiva evrei şi turci, întregul loc fiind devastat cum nici măcar nu cred că-şi poate închipui cineva”. Numărul sihastrilor, din zecile de peşteri din preajma Mangopului a sporit după căderea cetăţii în mâinile turcilor. Mirenii fugari s-au ascuns, la rându-le, pentru o vreme, în grotele din afara zidurilor cetăţii, nădăjduind că într-o zi se vor întoarce acasă… Au fost improvizate, în muntele Mangopului, sute de paraclise (sutele de fresce păstrate sunt o dovadă vie în acest sens), baptiserii, locuinţe…
Ceea ce este interesant, de curând vechile mănăstiri din stâncă au început să renască. Astfel, în 2002, cu binecuvântarea Mitropolitului Lazăr al Crimeii şi Simferopolului, pe Muntele Mangopului a fost reînfiinţată una din aceste vechi chinovii, purtând hramul Bunei Vestiri. Sunt pomeniţi aici creştinii ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea cetăţii Mangop şi păstrarea dreptei-credinţe. În anii de pe urmă, au fost descoperite moaştele mai multor martiri, îngropaţi în vremea celor şase luni de asediu, în Biserica Sfinţilor Impăraţi, ale cărei ruine s-au păstrat până în zilele noastre.
Diac prof. dr. Vasile Demciuc vine cu o ipoteză interesantă legată de apariția în picturile mânăstirești a „Asediului Constantinopolului” („Asediul Constantinopolului“ în nordul Moldovei: Eroare istorică sau „corectitudine politică“?) Călătorind prin istorie, aflăm că în anul 626, strălucitoarea cetate a Bizanţului era salvată de asediul perşilor prin intervenţia miraculoasă a Icoanei Maicii Domnului Vlahernitița aflată în Biserica Vlaherne (Valahă), cea de a doua biserică importantă a orașului – capitală, după Hagia Sophya. Au mai urmat şi alte asedii, dar nu a fost voia lui Dumnezeu ca păgânii să treacă de zidurile groase și legendare ale cetăţii. Însă, la 29 mai 1453, catastrofa s-a produs, oraşul dreptei-credinţe fiind capturat de turcii otomani printr-o manevră neașteptată. O întreagă civilizaţie se stinge, însă nu fără ecouri. Trista veste a răzbătut în toată lumea creştină şi o găsim imortalizată chiar pe frescele mănăstirilor din nordul Moldovei. Domnul Vasile Demciuc menționează că: „…ţările române se aflau, la acea vreme, sub influenţă otomană, din considerente de „corectitudine politică“, zugravul a creat o compilaţie artistică între evenimentele din 626 şi cele din 1453”. Mai mult decât oriunde şi oricând, picturile murale din Bucovina au exaltat imaginile istorice aducând pe faţada bisericilor, în mijlocul oamenilor şi al naturii întregi mesajul de frumuseţe şi de spiritualitate al Bizanţului, într-o lume care avea să devină „Bizanţ după Bizanţ“. Nimic nu poate egala forţa de comunicare a acestor faţade pictate despre a căror unică realitate s-au pronunţat atâţia şi atâţia. Începând cu Oreste Tafrali, cercetătorii au văzut în faptul că tema iconografică „Asediul Constantinopolului“ însoţeşte întotdeauna „Imnul Acatist“, o dovadă că între cele două teme iconografice există o strânsă legătură. Tema iconografică „Asediul Constantinopolului“ este zugrăvită la înălţimea omului, străjuind, sub forma unei vaste frize, intrarea în biserică. Este evident că această temă a fost destinată să atragă în mod special atenţia tuturor celor care intrau sau ieşeau din biserică. Sub penelul zugravului moldovean, tema istorică a căpătat o amploare şi un dramatism nemaiîntâlnite în alte compoziţii similare. Asemenea unui martor ocular, zugravul pare să povestească în culoare momentele tragice ale atacului. În centru, se profilează fortificaţiile impresionante ale Bizanţului, cetatea de aur, a cărei bogăţie, strălucire şi cultură a fermecat întreaga lume medievală. Înăuntrul cetăţii, curtea imperială, înalţi prelaţi, mulţime de popor înaintează într-o procesiune în care este purtată solemn o icoană a Maicii Domnului (nu oricare, ci Maica Domnului Blakernitița). Într-o epocă în care Moldova era confruntată cu pericolul otoman, compoziţia asediului căpăta un dublu sens. În primul rând, el rememora intervenţia mântuitoare a Maicii Domnului, care salvase Constantinopolul în vremea asediului persan din 626. În reprezentarea temei, atât la Moldoviţa, cât şi la la Humor, locul perşilor era luat de turci. Aceste deosebiri în reprezentarea asediului din pictura murală postbizantină din Moldova au generat două explicaţii: prima, aceea conform căreia zugravul de la Arbore ar fi singurul din vremea lui Petru Rareş care a înţeles corect momentul ce trebuia figurat; a doua este că s-a ales aceasta, pentru a nu da complicaţii politice cu Poarta, ştiut fiind faptul că Petru Rareş a revenit la a doua domnie sprijinit de turci. Pentru a accentua că nu era vorba decât de o schimbare de formă, impusă de necesităţi de moment şi că ideea antiotomană rămânea valabilă în continuare, zugravul de la Arbore a readus în actualitate vestita Cavalcadă a împăratului Constantin de la Pătrăuţii lui Ştefan cel Mare (1487), zugrăvindu-o în interiorul bisericii, unde ocupă un loc important pe peretele de vest al pronaosului. Introducerea artileriei şi înlocuirea perşilor cu turcii la asediul Constantinopolului în reprezentările ulterioare trebuie considerate, desigur, ca o nuanţare a semnificaţiei sale ideologice. Dar poate fi și o „prelungire” a ideii de posibilă alianță cu popoarele persane în lupta împotriva otomanilor (turcilor). Această nuanţare a picturii exterioare atinge apogeul la biserica Mănăstirii Humor, unde, în reprezentarea iconografică, luptătorul care dă lovitura de graţie comandantului cavaleriei asediatoare, figurat ca un turc, purtând turban, era de fapt un român, căci poartă o bonetă tipică demnitarilor moldoveni din veacurile XV-XVI, aşa cum sunt ei înfăţişaţi în numeroasele tablouri votive din această epocă. Mai mult chiar, datorită inscripţiei „Toma“ (credinciosul?) de deasupra sa, s-a ajuns la concluzia că imaginea îl reprezintă chiar pe autorul frescelor, deoarece documentele din vremea lui Petru Rareş atestă existenţa unui Toma, zugrav din Suceava, curtean al slăvitului şi măritului domn.
Această originală imagine ecvestră devine primul autoportret din arta moldovenească. Acest Toma, apărând cetatea Constantinopolului de duşmanii păgâni, apăra însăşi cetatea slăvită a Sucevei, şi, prin extindere, întreaga ţară a Moldovei, care reprezenta simbolul rezistenţei creştinătăţii sud-est europene împotriva păgânătăţii, căci, pe atunci Suceava, era singura cetate-reşedinţă voievodală, pângărită de turci. E simptomatic, din acest punct de vedere, că până şi bisericile pe care le-a reprezentat zugravul în mijlocul cetăţii nu sunt de tip bizantin, ci de tip specific moldovenesc. Este interesant de remarcat, totodată, că, pentru a accentua şi mai mult sensul războinic atât al asediului, cât şi al întregului „Imn Acatist“, zugravul Toma a plasat în stânga lor, ca un pandant şi comentar al acestora, patru imagini suprapuse de sfinţi militari călări, ucigându-şi duşmanii (providența?). Dacă ajungem să înţelegem adevărata semnificaţie ideologică a asediului Constantinopolului, ne explicăm cu uşurinţă de ce alcătuitorii programelor de pictură exterioară din vremea lui Petru Rareş au acordat acestei teme iconografice atâta importanţă; de ce, detaşându-o de restul scenelor „Imnului Acatist“ şi amplificându-o la dimensiuni atât de mari în raport cu acestea, ei au plasat-o la vedere. Această temă iconografică a devenit astfel un important sprijin ideologic al politicii domneşti antiotomane. În anii care au urmat domniei lui Petru Rareş, tema iconografică care reprezentase pentru masele din vremea lui Rareş simbolul suprem, flamura rezistenţei antiotomane, nu va mai fi zugrăvită niciodată pe zidurile unei biserici moldoveneşti. Poate Petru Rareș, ca fiu nelegitim al lui Ștefan cel Mare, cunoștea dorințele, planurile și visurile acestuia. De aceea alături de moldoveni luptau și sfinții, aceștia acordând astfel luptelor aspect de război ceresc și nu pământesc. Sfintele relicve ce apar pe picturile mănăstirești demonstrează că în cadrul procesiunilor religioase din interiorul cetăţii Constantinopolului, erau folosite: icoana Fecioarei Maria cu pruncul (Blakernitița – Valaha), Mandylionul, Evanghelia, Cinstitul Veşmânt (Maforionul) al Maicii Domnului, Cinstita şi de Viaţă Făcătoare Cruce. Acestea apar în fresca „Asediul Constantinopolului” de la mănăstirea Moldoviţa (1537). Destinaţia şi conţinutul picturilor murale au determinat, în primă instanţă, semnificaţia acestora, care, lesne de dedus, nu putea fi decât teologică. Biruind vremelnicia şi transmiţându-ne mesajul apărării naţionale şi al dreptei credinţe, al evlaviei străbune, bisericile din nordul Moldovei ne-au „înveşnicit” în arta şi civilizaţia universală.
La 29 mai 1453, acum 556 de ani, într-o zi de marţi, după 53 de zile de asediu, Roma cea nouă, Cetatea Ortodoxiei, Mama Lumii (Ume Dumia) cum îi ziceau turcii, se prăbuşise sub asaltul ienicerilor lui Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul). Căderea Constantinopolului a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar şi o victorie strategică de o importanţă crucială pentru cucerirea estului mediteranean şi al Balcanilor de către otomani. Constantinopolul (Țarigradul) a rămas capitala Imperiului Otoman până la destrămarea acestuia în 1922, fiind rebotezat Istanbul în perioada Republicii Turce, în anul 1930. Apărătorii Bizanţului au luptat mai ales pentru sacralitatea pe care o dobândise istoria şi universalitatea acestei culturi. Au luptat pentru credinţă, pentru idei, pentru valori spirituale. După o tradiţie populară, păstrată printre creştini, în momentul când turcii au intrat în biserica „Sfânta Sofia“, aici se slujea Sfânta Liturghie şi preotul tocmai ieşea cu Sfintele Daruri. Agarenii se apropiaseră de preotul slujitor şi, când să-l lovească cu iataganele, el s-a întors spre altar, şi deschizându-i-se zidul, a dispărut în chip neînţeles de minte. Vreme îndelungată, turcii l-au căutat să-l omoare, dar truda le-a fost zadarnică, deoarece preotul nu a mai apărut şi nici de ascunzătoarea lui nu au putut da până în ziua de azi. Şi adaugă tradiţia că, atunci când Ţarigradul va reveni creştinilor, preotul va ieşi din zidul bisericii şi îşi va termina Sfânta Liturghie. Am încercat și eu să găsesc ușa de taină de aici, dar fără răzultat. Măreția și istoria acestei construcții ce nu pare umane m-au copleșit. Mă întreb cum arăta oare și Biserica Maica Domnului Blachernitița (Valaha) din cartierul Vlaherne (Valah), a doua biserică ca importanță a Constatinopolului (Țarigradului), cea care adăpostea Icoana Făcătoare de Minuni ce a salvat orașul de multe invazii.
Pomenită de veacuri la Putna noastră moldavă, Maria de Mangop, Doamna Preadreptcredincioasă Moldovei și Domnului Ștefan cel Mare – al cărei suflet s-a înălţat la cer, istovit de dorul patriei natale pierdute, la nici doi ani după căderea acesteia în mâinile turcilor (1477) -, în ultimii ani este pomenită cu cinste şi acasă, la prestolul Mănăstirii Maicii Domnului din vechea capitală a Principatului Theodoro din Cremeea. Dacă în timpul vieții sale ar fi avut loc o eliberare a Constantinopolului de sub jugul otoman printr-un efort creştin concertat, Ştefan cel Mare al Moldovei ar fi devenit Împărat al Bizanțului. Dar… istoria a fost cu totul alta!
Lasă un răspuns