Astăzi ne propunem să vă prezentăm câte ceva despre olărit, o tradiție frumoasă și bine păstrată de la Piscu, comuna Ciolpani, un loc în care au trăit din timpuri străvechi meșterii lutului: olarii. Odinioară, olarii ardeau în medie șase-șapte cuptoare pe an, de când se desprimăvăra și până la începutul toamnei. Azi, cei doi olari care mai lucrează la Piscu mai ard ul, maximum două cuptoare pe an. „Și noi ardeam câteva cuptoare pe an, apoi plecnuam la Târg să le vindem, la Buzău, la Bolentin, etc.. O adevărată artă era. Am fost fericită având un bunic în loc de soacră, așa au fost conjuncturile. Am fost suflete pereche… Dumnezeu să te aibă în paza lui. ” își amintește și Giorgiana Niculae din localitate.
Astăzi, această măiestrie, transmisă din generație în generație cu atât de mult drag, a devenit aproape uitată. Totuși, iată că încă mai există și olari care păstrează vie tradiția românească și meșteșugul popular. Constantin Sotir este ultimul dintre puținii meșteri care încă practică meseria cu același drag și care duce mai departe tradiția din satul Piscu, folosind încă cel mai vechi cuptor de olar din sat. De la domnia sa putem afla procesul de fabricare a vaselor de ceramică „de Piscu-Ilfov”. În primul rând are loc „Pregătirea lutului pentru lucru”.
Lutul pentru olărit este un pământ special, care umed devine lipicios. Acesta se găsește în lunca râului Ialomița și este de culoare roșcovan. Oamenii sapă pe maluri la o adâncime de jumătate de metro, unde este lutul mai bun și unde se formează o „carieră”. Cariera este o groapă mare de unde olarii iau lut mulți ani de-a rândul. Lutul se aduce acasă, se curăță de impurități, adică de rădăcini, de bucățele de lemn, frunze uscate și altele aduse de pe marginea apelor. Apoi se stropește cu apă, se acoperă și se lasă la macerat. Stă așa cam 2 zile ,,la dospit”, ca o cocă uriașă de cozonac. Apoi se face „malaxarea” (amestecarea) lutului. Pe vremuri olarii călcau lutul cu piciorul, adică îl puneau pe un fund de lemn, ca cel de tăiat pâine, dar mult mai mare. Astăzi olarii s-au modernizat și „calcă” lutul cu malaxorul. După malaxat se face bulgări mărișori, de 10-15 kg/pe bucată și se bagă în beci (la rece) bine acoperiți într-o folie de plastic, pentru ca umezeala să fie oprită la interior. Când i-a venit timpul, din bulgărele mare se fac bulgărași mici, pentru fiecare obiect pe care vrem să îl facem în parte. Din el se lucrează la roată ceea ce dorești: castron, oală de lapte, ghiveci, farfurie, pușculiță, vas de flori… Se lasă la uscat câteva zile. Apoi se dă cu vopsea de apă, cu humă de Medgidia, cu rusală dată prin râșniță.
Rusala se găsește pe malul Ialomiței la Piscu și este un pământ roșu. Dacă este uscat și dat prin râșniță, se pote vopsi cu el. După ce se vopsesc vasele, se lasă puțin la uscat și se decorează cu incizii, linii șerpuite, drepte, ondulate, se fac diverse motive florale. Apoi se lasă din nou la uscat. Bine uscate se așează în cuptorul de cărămidă făcut special pentru ars vase de lut. Se aprinde focul și se ard timp de 10-15 ore la o temperatură de 800 de grade. Se lasă în cuptor până se răcește, apoi se dă cu smalț și se bagă iar în cuptor. Așa devine vasul lucios și rezistent la apă. Se arde de data aceasta până la 1200 de grade. După a doua ardere vasul e bun de folosit. E ceramică.
În toate oalele și ulcelele se puneau taine, dar și meșteșug făcut din inimă și cu suflet de către meșteri. Așa, apa băută dintr-o astfel de cană era mai bună și parcă ținea și de sete și de foame! Suntem recunoscători că am avut onoarea de a-i vizita atelierul lui Constantin Sotir și de a vă aduce în atenție câteva din lucrările sale. Vă invităm să urmăriți cu drag acest material!
Lasă un răspuns