Nu trebuie să se sfârșească războiul din Ucraina pentru a ajunge ca refugiații să aibă și un post de reprezentat ori poate chiar împuternicit al „societății” lor, pe cale de aglutinare din deja experiențele altor etnii și pseudoetnii, ca relație cu societatea noastră, nu?!… Ba, poate chiar o agenție de stat pentru ei, pentru nevoile și voile lor, apoi un numit, tot așa, delegat ori împuternicit, pe lângă oficioșii noștri, pentru relația dintre societatea lor și cea a noastră… Iar apoi poate și un post de consilier pe lângă prim-ministrul „nostru”, desigur cu statut „onorific”, după care și o funcție de ministru delegat și, de ce nu?!, poate chiar a „n” -a cireașă de pe coliva noastră, ce ne este servită drept tort, pe blat de blaturi între cei mari, cel de al patrulea post de vicepremier, lângă cel rezervat UDMR -ului…
Se merge pe un fir foarte subțire… Din perspectiva drepturilor noastre istorice, de neam și țară… Și ar ajunge un singur bonteu dinspre noi, fie și accidental alunecat, și am fi de îndată și virtuos înfierați… Și nu, nu va fi nevoie nici măcar să pășim mai apăsat pe pojghița rezervată nouă într-un colț întunecat al vremurilor istorice, de unde poate ne vom mai șopti, nu drepturile, ci nevoile noastre, când vom înțelege că despre primele discuția va fi fost închisă cu mult timp înainte ca refugiații să obțină ei locurile noastre… Să le acapareze… Când vom ajunge a nu mai putea nici măcar să vorbim în Agora noastră… Căci și ea va fi a altora… Iar noi va trebui să șoptim, ori poate doar să ne citim unii altora după buze, tocmai pentru a nu-i deranja pe acei ceilalți… Aceia pe cale a deveni acei noi de care parcă ne-a fost rușine… Ne-a fost chiar silă după felul în care am lăsat a ne fi destructurată ființa, la început de către venetici, apoi de către epigonii și cârpele de stat în stat, pe post de slugi ale altora, ce au devenit detractorii fundamentelor noastre.
Suntem martorii unei segregări vizibile nu doar la nivelul vârfului acaparat de acești slugoi politici vânturați de post de „vlădici”, ci și a fundațiilor în care mai ștergeam, dar numai cu dosul nepăsării, păienjenișul acelor drepturi din poiana uitată, părăsită, defrișată chiar, a înțelepciunii de altădată… Avem dublări ale instituțiilor Statului nostru pentru a asigura sprijinirea altora, umanitară – dar nu doar atât cât va fi trebuit să fie, atunci, la început, și care va duce, nu peste mult timp, la expansiunea „lumii” celorlalți peste noi… O lume, a străinilor, pe care am acceptat-o și care riscă a deveni una a înstrăinării noastre de noi… O lume pe care am lăsat-o peste noi, fără a fi impus limite sau măcar un minim control… Și care va duce, în final, la acapararea și poate chiar devorarea civilizației noastre… Căci, seva de cumsecădenie a civilizațiilor milenare, aceea ființă a ființei, este astăzi atât de ușor de mistuit de nesimțirea, tupeul, aroganța și impunerile venite dinspre niște „neica nimeni”, în raport cu ființa noastră, trăgând însă de sfori paiațele ce s-au săltat dintre noi, iată, în contra noastră…
Și vom ajunge a trăi ziua în care, dacă nu ne vom îngriji în a-i chema, a-i invita, a-i ruga chiar pe acei feluriți străini (azi, refugiați, dar mâine?!) să vină, nu printre noi, ci peste noi, vom fi acuzați de discriminare și rele tratamente… Căci, dacă noi facem ceva, nu doar un târg al locurilor de muncă, bunăoară, pentru ai noștri, trebuie invitați și ei. Dar dacă instituțiile noastre organizează târguri pentru ei, acestea sunt din capul locului exclusiviste…
Avem astăzi un „nevinovat” târg al locurilor de muncă înveșmântat în lacrimi pentru binele ucrainienilor… Dar numele târgului, „al refugiaților”, va fi eticheta-reper pentru toți acei străini de mâine încolo… Chiar dacă nu este normal să organizezi un târg al locurilor de muncă, sau orice altceva, doar pentru acei „alții” (azi, dară, doar „niște” refugiați…), ba, chiar în afara acelor instituții care îi călăresc pe români pentru drepturile lor, fie și după ani de lucru, cu fel și fel de fițuici de pregătiri și reconversii inutile.
Așadar, un banal târg al locurilor de muncă „pentru refugiați”… Mâine însă, va fi doar unul pentru ei, apoi al lor și în final exclusiv pentru ei… Iar în cele din urmă vor rămâne doar acei „ei” – alții… Până în ziua în care nici nu se vor mai numi refugiați, ba vom fi poate și acuzați că este, nu doar discriminant să le spunem așa, ci de-a dreptul peiorativ… Acea zi când vor avea și un post de ministru, poate și unul de vicepremier, nu doar agenții și oficine în statul devenit al altora, înstrăinat pe de-a întregul de esența, ea – cea milenară, a lui „al nostru”… Și când tocmai acele posturi de reprezentanți și împuterniciți ai unor etnici și refugiați de pe lângă statul nostru, de acum, vor fi „translatate” nouă (la schimb cu o țară, dar ce va mai conta?!)… Și care nu vor mai fi găzduite nici măcar în birourile de acum ale guvernării, deja a altora, ci în colțuri cât mai îndepărtate în această devenire atât de repede transformată din acel firesc „al nostru” în eroziunea acelui „al altora”…
Lasă un răspuns