Aflat sub pergola din lemn de mahon acoperită de trandafiri căţărători, domnul Ian Smith îşi consuma prima masă a zilei, una minunată, micul dejun. Un ou moale, o felie de pâine prăjită şi o ceaşcă de ceai din ginseng. Un mic dejun simplu, aşa cum era toată viaţa lui. Niciodată nu exagerase, nu era o persoană preocupată de vizibilitate socială şi, deşi despre el se spuneau multe, de fapt mai nimeni nu ştia mai nimic. Viaţa pe care o ducea, discretă şi foarte decentă, i se părea perfectă. Avea cam patruzeci de ani, figura unui actor din filmele romantice, o sănătate ireproşabilă şi o gândire pragmatică, realistă, asta cu toate că averea sa i-ar fi făcut pe mulţi miliardari ai lumii să creadă că sunt angajaţi la patron cu salariul minim pe economie.
Ţinea minte de la bunicul său, un modest comerciant cu diamante din Amsterdam:
– Nepoate să nu te lauzi niciodată cu cât ai cheltuit într-o zi, dar poţi să te bucuri dacă ai reuşit să faci o mică economie! Mmm, înţelept bătrânul…
Majordomul se apropie de masă şi întrebă extrem de politicos:
– Putem strânge, domnule?
– O, desigur, James! Mi-ai pregătit uniforma?
– Da domnule, iar maşina vă aşteaptă la peron!
– Mulţumesc, James! Domnul Smith, om binecrescut, era foarte politicos cu personalul domestic, iar acesta, la rândul său, îl adora pe stăpân, deşi, ca să spunem delicat, generozitatea nu-l dădea afară din casă…
Domnul Smith merse în dressing, îmbrăcă uniforma de ofiţer de marină, absolvise totuşi Royal Naval Academy, apoi ieşi pe peronul vilei unde era aşteptat de şoferul său, Georges, care îi deschise ceremonios portiera. Domnul îi mulţumi şi urcă! Georges era unul din membrii stabili ai casei, îndeplinea şi funcţia de bodyguard, fiind provenit din trupele de comando ale Legiunii Străine. Avea gradul de maior şi era expert în tot felul de arme, muniţii, tehnici de luptă şi alte lucruri mai delicate. Maşina, una aparent banală, era de fapt un fel de cazemată pe roţi, porni spre locul indicat, respectiv debarcaderul personal al domnului Smith…
Pe când coborau spre portul ambarcaţiunilor particulare, domnul Smith se gândi că dacă afacerile nu i-ar fi reclamat prezenţa peste tot în lume, de aceea avea şi cincizeci de reşedinţe, poate că ar fi stat mai mult în acest oraş destul de liniştit din estul Africii de sud, care, deşi port la oceanul Indian, avea o climă plăcută tot anul, era foarte civilizat şi, de ce să nu recunoaştem, deloc scump în comparaţie cu alte oraşe unde de altfel nu era deloc mai bine. Mdee, din păcate, venea aici cam de două ori pe an, de regulă însoţit de o relaţie romantică fiindcă locul chiar predispunea la aşa ceva şi, culmea, aici scria de cele mai multe ori poezii. Fiindcă da, şi miliardarii pot face acest lucru considerat a fi doar un apanaj al sărăcimii… Eh, aşa cum tot bunicul său îi spusese:
– Nepoate, în mare înţelepciunea Sa, Divinitatea nu-i permite omului să facă tot ce el îşi doreşte şi este bine că aceasta este orânduiala. Ne fereşte de excese…
– Da, dar uite că uneori omul trebuie să facă şi lucruri pe care, deşi le consideră nu numai bune ci şi necesare, aşa ceva nu prea poate fi înţeles de vulg, prin urmare, trebuie să-şi asume riscurile, dar şi răspunderile, gândi domnul Smith…
Nu mai apucă să dezvolte ideea deoarece maşina se opri în dreptul pontonului, iar Georges deschise, la fel de ceremonios, portiera. Părând că vrea să-i mulţumească şoferului, domnul Smith se apropie de el şi-i şopti:
– Georges, în sertarul al doilea din dreapta al biroului meu vei găsi o agendă cu coperte negre. La pagina cincisprezece ai un set de reguli. Dacă le respecţi ne vom reîntâlni peste vreun an. Rămâi cu bine!
– Vă mulţumesc domnule şi vă doresc voiaj plăcut! Şoferul înţelesese cam despre ce poate fi vorba…
Domnul Smith păşi pe ponton, iar la capătul acestuia se urcă într-o mică ambarcaţiune şi-i spuse ofiţerului care-l întâmpinase cu ceremonialul de rigoare:
– La navă! Ofiţerul salută şi porni motoarele ambarcaţiunii. Doar un uşor trepidaj confirmă pornirea celor două motoare cu elice carenate acţionate electric. Mica ambarcaţiune purta numele Orca, era vopsită în alb şi negru şi avea pe partea dreaptă a provei un semn heraldic: un scut cu câmp roşu şi doi delfini de aur afrontaţi.
Peste câteva minute ambarcaţiunea se apropie de iahtul ancorat în rada portului şi intră în interiorul acestuia printr-o trapă care se deschisese la pupa. Iahtul, numit la fel: Orca, păstra simbolistica amintită însă era cu mult diferit faţă de tot ce ne putem noi închipui în materie de iahturi. Nici nu este prea eu fiindcă majoritatea nici cuvântul acesta nu-l cunosc!
Părea mai mult o navă extraterestră aşa cum vedem în filmele de anticipaţie, iar culorile alb şi negru îi sporeau farmecul destul de misterios… Domnul Smith coborî din şalupă, luă liftul şi urcă pe puntea de comandă. Aici fu întâmpinat de cei trei ofiţeri superiori ai navei, respectiv: comandantul, ofiţerul de punte şi inginerul-şef. Comandantul salută şi raportă:
– Domnule! Echipajul este la posturi, iar nava pregătită pentru marş!
– Perfect! Deschideţi fişierul cu această parolă şi aflaţi care este ruta şi scopul final al marşului! Îi înmână comandantului un stick pe care erau trecute parolele necesare. Oaspeţii noştri au sosit?
– Da, domnule, le-au fost înmânate mapele cu materialele ordonate şi sunt fiecare în cabina sa, iar stewarzii se ocupă de confortul lor.
– Karolyn sunt la bord?
– Da, domnule, încă de ieri şi au de lucru, la fel, în cabinele lor! Comandantul nu păru deloc uimit de formularea Karolyn deoarece ştia că este vorba de cele trei secretare ale domnului Smith, respectiv: Katia, rusoaica, românca Rona şi chinezoaica Lyn.
– Mulţumesc! Voi fi în cabina mea! Dacă apar întrebări sau probleme pe timpul marşului luaţi legătura numai cu mine şi doar pe circuitul special!
– Am înţeles!
Ajuns în cabina sa domnul Smith se făcu comod şi îşi turnă într-un pahar de cristal cu monograma sa un ceai răcoritor cu mentă şi lămâie… Se lăsă apoi în voia gândurilor impulsionate de mirosurile plăcute de răşină şi piele ale cabinei sale personale. Iahtul era în momentul de faţă cel mai luxos, dar şi cel mai dotat din toate câte pluteau pe mările şi oceanele lumii. Costase ce-i drept puţin peste un miliard de dolari, dar făcea toţi banii! Hmm, bunicul său ar fi spus: Ce înseamnă puţin peste? Adică cele cam două sute de milioane ţi se par „puţin peste”? Câţi oameni ar mai putea spune aşa ceva?
Mdaa, dar faptul că era construit cu tehnologie stealth, protejat de un puternic scut energetic, avea două containere de salvare care puteau asigura viaţa a patruzeci de oameni timp de o lună, două mici ambarcaţiuni de transport pe distanţe medii, apărare antiaeriană, dar şi împotriva unor atacuri submarine, un elicopter cu patru locuri, un mini submarin cu două locuri, propriul sistem de sateliţi pentru comunicare, dar şi apărare cosmică, plus cele două motoare electrice alimentate de un generator nuclear cu fuziune care nu producea nici radiaţii, dar nici deşeuri nucleare şi putea alimenta întregul sistem pe o perioadă nedeterminată, ridicau mult preţul, însă ofereau şi confort şi protecţie. Totul era miniaturizat, dar asta nu afecta cu nimic puterea de foc a mijloacelor de apărare.
Şi, în plus, cel mai secret lucru, era sistemul de autodistrugere în caz de furt sau deturnare. Un cod foarte complex schimba modul de funcţionare al reactorului şi din modul fuziune trecea pe fisiune transformându-se într-o bombă nucleară capabilă să pulverizeze nava cu toate secretele ei tehnologice şi nu numai! Privi pe hubloul panoramic al cabinei şi se simţi puţin înfiorat de măreţia oceanului pe care îl străbăteau în drum spre Australia. Acolo unde el şi prietenii săi, actualii invitaţi, urmau să petreacă aproximativ un an până la îndeplinirea obiectivelor prevăzute în planul pe care îl avea acum în studiu şi la care lucrase cam doi ani.
Planul avea două mari obiective! Reducerea cu 50% a populaţiei globului şi reorganizarea teritorial-administrativă, concomitent cu o împărţire mult mai echitabilă a resurselor naturale ale planetei. Evident, ca rezultat al celor două puncte, apărea şi rezolvarea deşertificărilor, a penuriilor de tot felul sau a problemelor climatice care, iată, în ultima vreme păreau o veritabilă ameninţare la adresa speciei.
Şi totul se rezolva simplu, în trei etape! Prima etapă debuta cu asasinarea liderilor marcanţi ai tuturor clanurilor interlope. O serie de micro-drone, aflate deja la bordul unor drone de transport pregătite de decolare, erau echipate cu memorie şi o infimă încărcătură explozivă. Ele identificau persoana, apoi explodau, de regulă în conductul auditiv, provocând decesul subit al respectivei persoane. Evident, urmarea imediată era declanşarea luptelor între clanuri, deoarece presa abunda de comunicate care indicau sau sugerau făptaşii. Războaiele clanurilor implicau firesc şi forţele de ordine ale guvernelor, iar haosul creat permitea trecerea la punctul doi. Un număr uriaş de micro-drone ucigaşe era lansat peste marile aglomerări urbane.
Oameni de vârste, culori, etnii sau religii diferite cădeau seceraţi fără cauze aparente ceea ce amplifica panica şi deschidea din nou drumul informaţiilor manipulate prin presă. Era estimat, în această fază, un număr total de aproximativ două miliarde de victime. Pentru atingerea obiectivului de trei sau chiar patru miliarde se declanşa punctul trei! Atacurile cibernetice ale reţelelor de aprovizionare cu alimente, combustibili, apă, medicamente, energie sau chiar canalizările intrau în colaps generalizat. Era faza în care războaiele civile devastau tot ce înseamnă civilizaţie umană. Bine controlate, rezultatele putea fi chiar peste aşteptări! Nici sistemele de manipulare nu erau uitate în aceste momente critice ale omenirii! Pe cer, ziua sau noaptea, holograme uriaşe îi arătau pe Cavalerii Luminii luptând din greu cu Forţele Întunericului. Cum pregătirea psihologică se făcuse ani de zile cu tot felul de jocuri sau filme, populaţiile, indiferent de cultura de care aparţineau, erau convinse de realitatea acestor imagini.
Din când în când câte un Cavaler îşi scotea viziera şi oamenii putea să-i vadă chipul blând şi iubitor cu priviri părinteşti aruncate peste durerile lumii. Rezultatul era acea dorinţă a fiecărui om de a crede într-un izbăvitor, rădăcina oricărei religii. Se estima că într-un an lucrurile se rezolvau, iar apoi Cavalerii apăreau în carne şi oase, împărţeau lumea în douăsprezece regiuni guvernate fiecare de câte un Cavaler, deasupra tuturor fiind Maestrul cel care era desemnat de conclavul Cavalerilor. Lua naştere o nouă lume, a păcii, a ordinei şi prosperităţii, în care nu existau motive de lupte sau provocări, cuceriri teritoriale ori ameninţări. Pacea mondială, visul de aur al omenirii se instala după o perioadă neagră în care aceasta cunoscuse doar groaza! Simplu şi eficient fără risipă de resurse fără distrugerea bunurilor sau a mediului!
Desigur, pentru aplicarea planului avea nevoie de acordul celor doisprezece invitaţi ai săi. Oameni ale căror averi defineau conceptul de putere planetară şi care acum se aflau, din varii motive, de multe ori, în tabere diferite. Nu-şi făcea însă probleme! Îi cunoştea bine şi ştia că oferta lui era extrem de greu de refuzat… Colaborau la acest plan şi cele trei secretare ale sale, femei ale căror bogăţii şi abilităţi le făcuseră propozabile pentru această măreaţă misiune. Katia era proprietara unor magistrale de combustibili, iar în viitor ea devenea singurul furnizor al celor douăsprezece regiuni! Rona deţinea mai multe centre de pregătire IT răspândite pe tot globul. Era de fapt reţeaua ei de hackeri cu care putea doborî nu numai dictatori, ci şi sateliţi sau nave cosmice. Devenea în viitor forţa ocultă din spatele oricărei puteri, creierul întregii construcţii! Lynn avea cea mai mare reţea de spitale şi centre de practicare a medicinilor tradiţionale, a celei vibraţionale sau cuantice. În viitorul apropiat devenea cea care controla tot ce înseamnă sănătate sau speranţă de viaţă în noua configuraţie mondială. Aveau deci toate motivele să fie loiale planului! Şi erau!
La ora optsprezece, îmbrăcat elegant, îşi întâmpina oaspeţii în salonul de protocol al iahtului, unul care putea rivaliza şi cu un salon asemănător din orice palat al lumii. Cei doisprezece confraţi, extrem de punctuali, îşi ocupară locurile şi aşteptară cuvântul gazdei.
– Fraţilor! Sunt convins că aţi studiat cu atenţie planul pe care vi-l propun pentru a intra într-o nouă era planetară, una a păcii, a concordiei şi a prosperităţii. Pentru început vă rog să trecem la vot, iar apoi, cei care sunt de acord, să-şi exprime părerea, eventual unele întrebări pentru a fi lămurite punctele posibil neclare. Lyn trecu prin spatele oaspeţilor, iar aceştia îşi exprimară acordul folosindu-se sistemul bilelor albe sau negre. Peste două minute, domnul Smith arătă rezultatul votului. Toate bilele erau albe adică, în unanimitate, planul era adoptat de toţi participanţii, fără amendamente.
– Fraţilor, acum că ne aflăm cu toţii în aceeaşi barcă (aici era o glumă care nu a fost înţeleasă de nimeni!) vă voi dezvălui şi câteva amănunte! Sistemul de guvernare al provinciilor va fi unul rotativ deoarece nu ne dorim să apară sentimente de frustrare dacă unele regiuni par mai bogate decât altele! Vom desfiinţa armatele ele fiind desigur inutile în con-textul politic prevăzut, unul inspirat de scrierile lui Platon cele referitoare la Atlantida unde cei zece regi era egali între ei şi se considerau, exact precum noi acum, fraţi. Desigur, fiecare guvernator va avea un regiment pentru acţiunile de protocol sau de paradă. Nu este bine să desfiinţăm o tradiţie foarte apreciată de vulg! Uniformele şi dotările acelui regiment vor fi, normal, prerogativele exclusive ale guvernatorului.
– Dar, frate, oare cum vom rezolva problema deosebit de complicată a celor patru-cinci miliarde de cadavre apărute într-un interval scurt de timp, adică aproximativ un an?
– Frate african, problema este ca şi rezolvată! Bunul nostru frate Ceng, are deja soluţia, mai ales că la ei se aplică de mai multă vreme! Nu vor exista cadavre şi nici ceremonii de înhumare/incinerare sau de alt fel întrucât toate corpurile vor fi transformate în îngrăşământ absolut biologic. Vom respecta astfel şi preceptele Biblice acelea care spun că ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce, iar fertilizarea zonelor deşertificate şi transformarea lor în păşuni ori păduri devine cât se poate de credibilă, culmea la preţuri foarte convenabile!
– Dar uriaşele arsenale, cele care sunt estimate la trilioane de dolari, ce se va întâmpla cu ele?
– Frate rus, totul se va transforma în parcuri tematice, unele vor fi vândute particularilor pentru micile lor muzee, iar ce se va putea vinde vom recicla. Fii sigur că se vor scoate bani frumoşi din aceste vânzări!
– Dar oare nu ne va pedepsi Domnul pentru miliardele de suflete ce vom trimite la Dânsul?
– Frate catolic, îţi înţeleg îngrijorarea fiindcă şi eu m-am gândit mult la acest aspect al planului nostru. Dar cum vor fi eliminaţi cu precădere cei care acum parazitează toate societăţile umane şi grevează economiile consumând fără să producă nimic, ba mai mult, au fost învăţaţi din considerente politice, că au chiar drepturi mai mari decât cei care muncesc, nu cred că ar fi ceva împotriva moralei profunde a omenirii. Să ne gândim la milioanele de drogaţi care sunt îngrijiţi doar pentru că ei s-au dedat din proprie voinţă unui desfrâu, pe cei care au devenit obezi şi nu se mai pot mişca din cauza lăcomiei, de cei care refuză să se încadreze în normele sociale acceptate doar pentru că se consideră superiori celor cinstiţi şi muncitori sau pe cei care profită în mod scandalos căpuşând sistemele de asigurări medicale declarându-se bolnavi de la naştere, iar apoi trăiesc mult mai mult decât cei ce se consideră sănătoşi. Nici nu mai vorbesc de cei care se înmulţesc fără nici o noimă obligând societatea să se ocupe de creşterea şi educarea copiilor lor faţă de care ei, părinţii, nu vor să-şi asume nici o răspundere. Iar aceşti copii, lucru demonstrat istoriceşte, devin noua generaţie de infractori care îi vor teroriza pe cei care au contribuit la creşterea lor.
Vor dispărea şi cerşetorii cu toate structurile lor mafiote, dar şi alte categorii de declasaţi care maculează obrazul aceste lumi! Oare nu ar fi aceasta vrerea Domnului!? Iar noi nu trebuie să uităm că voia Sa prin oameni se împlineşte?…
– Aşa gândesc şi eu frate, dar uite că ajunsesem să mă tem de propriile mele convingeri!
– Dar pentru că tot veni vorba despre voia Domnului, oare care religie ar deveni dominantă în viitorul context social?
– Frate ortodox, trebuie să ne amintim în primul rând de faptul că până acum religiile şi-au trădat propriile fundamente, cele ale iubirii şi concordiei între oameni şi, ajungând doar instituţii ale puterii, au semănat ura şi intoleranţa, toate acestea ducând la milioane de victime omeneşti. Sunt convins că va trebui să revenim la modelele acelor timpuri în care credinţa şi religia erau căile cele drepte de înţelegere a mesajelor divine. Am în vedere ca religie unică a noii ordini planetare pe cea născută în urmă cu mai bine de un secol în Persia, dar bine reprezentată acum în Ţara Sfântă acolo unde are şi un mare centru spiritual, de fapt mausoleul fondatorului acestei religii monoteiste. Ea îmbină fundamentele teocratice ale tuturor religiilor făcând o admirabilă punte între teosofiile extremului orient cu cele ale vestului. Desigur, în cadrul acestei religii noi vom fi sanctificaţi încă din timpul vieţii sub denumirea generică de Sfinţii Salvatori, ceea ce ne va da o altă autoritate asupra oamenilor.
– Mulţumesc, frate! Gând la gând cu bucurie!
– Dar dacă noi vom fi guvernatori peste cele douăsprezece provincii tu, frate, ce doreşti să fii?
– Frate iudeu, după cum bine ştii pe mine nu mă interesează bogăţiile, am destule, iar gloria sau publicitatea mă îngrozesc pur şi simplu. Prin urmare, cu acordul vostru, al tuturor, aş dori să ocup funcţia modestă de guvernator al Băncii Centrale, cea care va coordona activităţile Băncilor Guvernamentale pentru a eficientiza investiţiile şi implicit marile proiecte ale viitorului. De altfel este singurul lucru la care mă pricep, întrucât poezie mi-am dat seama că pot face numai pentru o ureche care nu ştie ce înseamnă asta!
Toţi cei doisprezece fraţi aplaudară, iar domnul Smith spuse că în sfârşit este tipul pentru un pahar de şampanie. În salon intrară stewarzii care destupară sticlele de şampanie, iar aromele strugurilor sărutaţi de soarele generos al Franţei umplură salonul de o firească bucurie…
În tot acest timp, aflat în cabina sa care era totodată şi centrul de control al sistemelor IT care echipau nava, inginerul Amedeo Delmare trăia fiorii unei dulci reverii. Seara precedentă şi-o petrecuse în plăcuta companie a Ronei, iar acest lucru era de natură să dea frâu liber oricărui vis. De fapt fusese format la una din şcolile ei, fiind la vremea aceea chiar un fel de şef de promoţie dacă acest titlu s-ar acorda şi hackerilor. Dar nu, el nu avusese un astfel de moment însă datorită ei se bucurase de comenzi foarte profitabile, iar de curând şi de acest job minunat. Ca să nu mai vorbim de faptul că accesul obţinut acum la tehnologii pe care şi profesioniştii le puteau declara futuriste îl încânta pur şi simplu. Controla toate sistemele de protecţie sau serviciile navei, se mai distra şi cu sateliţii însă descoperise şi modul în care putea manevra reactorul nuclear care asigura energia. Era fascinant! Ce idei, câtă ingeniozitate, ce realizări tehnice… Oaaa!
Dar dincolo de toate acestea, întâlnirea cu Rona îl convinsese că ea era sufletul său pereche şi că, după misiune, se vor căsători. Inimile lor băteau în acelaşi ritm al iubirii cosmice, iar faptul că peste un an aveau să devină bogaţi într-un fel greu de înţeles, îl făcea să-şi construiască scenarii pe care doar în filme le mai văzuseră! De exemplu case de vacanţă pe insule din Pacific, pentru iarnă Paris, Londra ori New-York lângă Central Park, în fine, nici nu prea reuşea să pună cap la cap iubirea cu răsfăţul… Dar acum nu asta era prioritatea, ci bunul mers al sistemelor… O adiere a aerului din cabină îi aduse în nări subtilul miros la parfumului care-l însoţise în noaptea trecută, odată cu dorinţa impetuoasă de a o vedea pe Rona. Porni micro-dronele secrete pentru inspectarea punţilor şi le roti peste tot, inclusiv în cabina Ronei. Nimic!
Orgoliul său de profesionist se revoltă! Cum aşa!? Porni camerele de supraveghere mascate în lambriuri sau stucaturi! Nimic! Văzu şi că unele camere erau oprite, dar nu insistă să le repornească… Pierdea timp! Duse una din micro-drone la pupa şi o postă pe hubloul teugei. Zoom! Simţi cum sângele îi fuge din cap! În camera teugei, una foarte elegantă şi rafinată, Rona făcea jocul numit de Casanova fiara cu două spinări! Una a ei, iar cealaltă a ofiţerului intendent, un african bine cunoscut echipajului pentru bogatele daruri cu care-l dotase natura… Ca să se convingă că este vorba de o eroare, Amedeo modifică unghiul de observaţie şi mări imaginea la maximum. Desfigurată de plăcere, Rona părea că aduce imnuri de slavă intendentului…
Inima de corsican a lui Amedeo se opri! Indignarea, furia şi disperarea urcară din adâncuri şi îi reporniră inima dăruindu-i totodată şi un cumplit plan de răzbunare. Amedeo introduse codurile de oprire a reactorului şi reconversia acestuia! Apăsă pe buton! Sateliţii de supraveghere ai navei înregistrară o strălucire neobişnuită în Oceanul Indian, concomitent cu dispariţia superbului iaht…
Dacă domnul Ian Smith ar fi avut prilejul de a mai gândi câteva secunde poate îşi aducea aminte de o altă vorbă a înţeleptului său bunic:
– Să ştii nepoate că Dumnezeu nu permite nici unui arbore să crească până la cer!
Lasă un răspuns