În anii ’80 rabinul roșu Moses Rosen s-a opus (fără succes) ca articolele politice scrise de Mihai Eminescu să fie publicate în ediția integrală a operei acestuia. În anul 1993 Oliviu Tocaciu publică la editura sa, „Pacifica”, celebra „Mein Kampf” a lui Hitler. Același Moses Rosen i-a făcut plîngere penală. A plecat trist în lumea umbrelor, alea întunecate, unde după tradiția creștină se poartă coarne și cozi, supărat – plîngerea a fost respinsă. Am primit cartea de la Oliviu, dar după primele pagini am închis-o – definitiv. Nu contează dacă o carte este bună sau rea, dar cînd clamezi democrație și libertate, nu prea se potrivește cu cenzura pe care vrei să o reimpui.
În anul 1994, lansarea cărții „Situația evreilor din România 1939-1941” nu a mai avut loc. Cu o zi înainte, cartea fusese retrasă și dată la „topit”.
Trecînd pe meleagurile celor care în 1789 declarau cîștigată, alături de egalitate și fraternitate, și libertatea, constat că la sfîrșitul mileniului trecut, Librăria Antitotalitară Românească din Paris deschisă de George Piscoci Dănescu și care editase cărțile lui Roger Garaudy este în repetate rînduri vandalizată și devastată de tineri sioniști revoltați, violenți și huligani, care l-au agresat fizic și pe patron. Justiția franceză a găsit un vinovat pe care l-a amendat – bietul român, victimă a violențelor.
Tot în acea perioadă și tot pe pămîntul lui Napoleon (sau, dacă vreți, al lui Macron) s-a mai întîmplat ceva revoltător, și acum citez dintr-un text trimis lui Ioan Aurel Pop: „În vara lui 1999 la Universitatea Lyon, care recent achiziționase o serie de cărți așa zis revizioniste, a izbucnit un incendiu care a distrus 300.000 din cele 450.000 de cărți din fondul de carte comun Lyon II și Lyon III. Dacă sunteți curios, citiți scrisoarea de acuzare a lui Robert Faurisson (o gasiți pe internet). Nu a fost găsit nici un vinovat. Ce părere aveți domnule Pop? Nu vă duce gîndul la inchiziție sau la nazism? De altfel, doi universitari israelieni de mare valoare și conștiință, Israel Shahak și Yeshayahu Leibowitz, au definit politica israeliană prin sintagma iudeo-nazism.”
Știu multe despre acest incendiu, și mai știu și cum „rezistența franceză”, mult mai serioasă, mai organizată și mai motivată decît jalea de la noi, a reușit fie să salveze (prin șpagă) la timp multe cărți, fie, pe altele, să le fotografieze cu telefonul mobil.
În ultimii ani, librăria Mihai Eminescu a pus în brațele autorilor cărțile scrise de Vasile Zărnescu, Mihai Cosmin Șerban și Cornel Dan Niculae. Directoarea a spus că a fost nevoită să facă asta, fiind amenințată cu închisoarea de Alexandru Florian. (…) Ce zici, Iohannis? Revoluția a învins?
România a fost unica țară din estul Europei în care a existat rezistența din munți. O rezistență de durată și în condiții foarte grele. A avut și un martir autoincendiat (Liviu Cornel Babeș), care a vrut ca prin gestul său să atragă atenția occidentului asupra condițiilor de viață din România – un gest eroic, dar, spun eu azi, din păcate intutil întrucît occidentul știa foarte bine cum se trăia la noi, dar nu-i păsa, încă nu crease toate condițiile pentru lovitura de stat. L-au avut cu 20 de ani înainte și cehii pe Jan Palach, dar acum se pare că a fost o acțiune de propagandă, că era omul serviciilor secrete cehe, avînd sub haine apărătoare de azbest – zvonurile s-au înmulțit după rapida lui exhumare și mutare într-un loc necunoscut.
Și noi am mai avut ceva, ce nu știu dacă estul a avut: am avut un sacrificiu suprem după 1989, pe revoluționarul clujean Călin Alexandru Nemeș, care s-a sinucis și el în 1993 pentru a atrage atenția asupra eșuării revoluției. Alt gest inutil, occidentul însuși dorise și programase eșuarea revoluției.
Și, am mai avut ceva, ca orice țară din lume, am avut și dizidenți (eu nu spun disidenți, am explicat de ce). Cine nu știe cine au fost aceștia, s-ar grăbi să-i caute pe site-urile institutului de promovare a minciunii și de falsificare a istoriei wikipedia. Asta am făcut la începutul anului 2014, și așa în cartea mea „Codul lui Lucifer II” a intrat capitolul „Despre dizidenți și despre dizidenții lui pește”, citat într-un articol.
După ce o să vă precizez că dizidența a apărut în România pe timpul lui Ceaușescu (sub Gheorghiu Dej nu era dizidență ci rezistență), o să va spun ce am constatat și consemnat eu cu privire la această nenorocită diversiune care este wikipedia.
În primul rînd printre acești dizidenți, adică oponenți ai lui Ceaușescu, printr-o scandaloasă lipsă de profesionism, erau trecuți Toma Arnauțoiu și Elisabeta Rizea, merituoșii membri ai grupării „Haiducii Muscelului”, al căror loc ar fi fost la categoria „Luptători în munți”, cinci luptători basarabeni împotriva ocupației rusești (dintre care unul transnistrean!) și marele poet legionar Radu Gyr! În al doilea rind (nici nu știu ce este mai scandalos? acesta, al treilea sau al patrulea?) este faptul că cine citește listele (41 de poziții în limba română și 57 în limba engleză) ar putea crede că fără evrei, în România nu ar fi existat dizidență!
Anglofonii îi trec printre dizidenții români pe cei 6 tîlhari evrei, foști demnitari bolșevici (Ioanid Gang – Banda Ioanid, condusă de frații Ioanid) care în anul 1959 au jefuit sub amenințarea armelor un furgon al Băncii Naționale! („jaful sionist al secolului”, cum este numit). Sînt trecuți ca dizidenți semnatarii „Scrisorii celor 6” – cred că în afară de tartorul evreu, trădătorul Silviu Brucan, omul de legătură între conspiratorii români, KGB și CIA, ceilalți erau sinceri și nu știau ce dezastru se pregătește României. Alți dizidenți români? Poetul evreu Ezra Fleischer, emigrat din țară în 1960, trădătorul evreu Mircea Răceanu, fost ofițer DIE, ultimul condamnat la moarte înainte de revoluție, evreul Richard Wurmbrand arestat după ce se dezisese de bolșevism, poeta la modă (ninfomană) evreică Nina (Renee Annie) Cassian care aflată în plimbare prin America a hotărît să rămână acolo aflînd de arestarea lui Gheorghe Ursu, sau chiar evreul Gheorghe „Babu” Ursu, care nu a fost un dizident ci o victimă, plătind pentru faptul că după ce a reușit să își trimită copiii în străinătate, a rupt pactul cu diavolul (adică, cu securitatea).
În al treilea rind, pe cine mai avem pe lista de dizidenți? Și datorită cui?
Pactul Ribbentrop-Molotov este în prezent dezavuat și condamnat de toți, inclusiv de urmașii semnatarilor, dar efectele lui au rămas intacte. Kaliningradul (fosta Prusie Orientală) a devenit o exclavă sovietică, iar în prezent rusească. Pământuri românești, poloneze, slovace și ungurești au devenit sovietice, iar în prezent ucrainene.
În mod similar, deși lanțul de dragoste dintre KGB și CIA s-a rupt de mult, totuși consecințe ale lui rămîn. Mă refer la faptul că prietenii KGB promovați de CIA ca dizidenți români îi regăsim și astăzi pe wikipedia. Nu am dovezi, dar avînd în vedere legăturile directe sau indirecte cu KGB, sînt convins că cei care știau ce urmează să se petreacă în România, i-au povațuit să ia atitudine și să se proclame dizidenți.
Cel mai scandalos caz îl reprezintă Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan, născută Coman). Dacă cineva încearcă să mă convingă de faptul că la 30 de ani, măritată fiind, s-a îndrăgostit nebunește de demnitarul Gheorghe (Gogu) Rădulescu, aproape 60 de ani, cel mai important demnitar român racolat de KGB, pînă la a cumpăra o casă în Comana pentru a lua fața concurenței (Valeria Seciu) și a răspunde imediat comenzii, să încerce să-i convingă pe alții. Acest adulter a fost acceptat cu entuziasm și profit de soțul ei, Romulus Rusan. Conform informațiilor mele, cei doi soți au fost duși în SUA (unde au petrecut 140 de zile) de Gogu Rădulescu cu un avion al statului roman. Și tot Gogu Rădulescu a apărat-o de fiecare dată astfel încît în pofida minciunilor ei și ale wikipedia, ea nu a fost niciodată interzisă. „O prostituată poate face parte din rezistență (iar Rezistența franceza oferă din plin exemple) – pentru asta este nevoie de patriotism și de curaj. Dar o prostituată nu poate face parte din dizidență: pentru asta, îți trebuie în plus și o anumită ținută morală.” Așa am scris cu puțin timp înainte.
Ana Blandiana reprezintă mai mult decît oricine mistificarea care ne este prezentată ca realitate.
„Într-o expoziție organizată la Cotroceni în 2019 – Rezistenții. Amintire și recunoștință – despre Ana Blandiana se puteau citi lucruri cutremurătoare, dar care nu s-au întâmplat niciodată: „Ana Blandiana decidea să protesteze public față de nerespectarea drepturilor omului de către regimul comunist.”/…/ Ana Blandiana a continuat să dea interviuri unor publicații străine și postului de radio Europa liberă unde a vorbit despre situația extrem de grea din România.” Aiuritor.
În 2018, Ana Blandiana era invitata Târgului de Carte de la Bogotá, Columbia. O prezentare a poetei vorbea despre Ana Blandiana ca despre un Havel al României. La un festival de literatură desfășurat la Copenhaga se vorbea despre Simbolul disidenței în România – Ana Blandiana. În Spania, mistificării Blandiana – un Havel al României i se adăuga încă una: Blandiana – o Ana Ahmatova a României. Ș.a.m.d.” (citat din Dorin Tudoran, „Kilometrul zero”).
„Înainte de Revoluția din 1989 i s-a luat în trei rânduri dreptul de a publica (1959-1964, 1985, 1988-1989), iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci.” – așa minte wikipedia. Pentru poeziile ei „dizidente” și „revoluționare” cu motanul Arpagic și poporul vegetal, ea nu a suferit nimic. A suferit Stelian Moțiu, redactorul șef de la „Viața studențescă” și „Amfiteatru”, care a fost dat afară. Iar wikipedia, dîndu-și cu stîngul în dreptul, după ce ne anunță că între 1988-1989 a fost interzisă, ne dă două titluri publicate exact în 1988: Întâmplări de pe strada mea, 1988; și Poezii, 1988.
Un lucru cunoscut de foarte puțini, de apropiații lui Niculae Cerveni printre care m-am aflat (și mai sînt și alții în viață). Cînd a început procesul CPEx, acesta a fost avocatul lui Gogu Rădulescu. Cu un tupeu „dizident” și „revoluționar”, Ana Blandiana s-a dus la biroul lui și i-a cerut ca în calitatea lui de avocat să intre în casa acuzatului și să sustragă toate cărțile ei pe care i le dăruise! Sau, dacă nu poate să le sustragă, măcar să rupă paginile de gardă cu dedicațiile ei și să i le aducă!
O femeie imorală, amorală, lipsită de scrupule și de caracter, o răsfățată a fostului regim transformată în simbolul rezistenței române și al moralității! În prezent locuiește în comuna Brebu, pe strada care îi poartă numele. Dar iată că și „peștele” ei, răposatul Romului Rusan, este trecut pe lista dizidenților!
Un lucru interesant legat de Gogu Rădulescu. Wikipedia menționează că după eliberarea din penitenciar, în 1991, a murit la spitalul comunității evreiești, deși nu era evreu (soția lui, Dorina Rudich, era evreică), ci țigan. Eu am auzit însă, de la cineva din Comana, și o alta variantă. Gogu Rădulescu ar fi fost țigan evreu iar după eliberarea pe motiv de boală, nu ar fi murit la spitalul evreiesc ci evreii l-au extras și trimis în străinătate. Avînd în vedere că era recrutat de KGB, ca și Iliescu, Brucan, Măgureanu și mulți alții dintre noii conducători ai României, teza nu îmi pare de neglijat. Informația nu am primit-o de la vreun sătean în MAT-ul din Comana ci de la gen. Radu Theodoru, de vreo jumătate de veac locuitor al comunei. Dar așa ceva susținea și Ștefan Andrei…
După înlăturarea lui Ceaușescu, a devenit membră a CFSN. A demisionat la scurt timp ca să devină icoana „societății civile”, calitate din care ne-a pricopsit cu Emil Constantinescu și cu Victor Ciorbea. Alt „dizident” promovat de Europa Liberă a fost Mircea Dinescu. Prin soacra lui rusoaică, Elena Loghinovskaia, și-a făcut intrarea în ambasada URSS. În același articol de mai sus, Ștefan Andrei ne povestește că și Mircea Dinescu participa la întîlnirile de la Comana, adus de șoferul lui Gogu Rădulescu. În 1989, cînd se pretinde că se afla în stare de arest la domiciliu, pleca liniștit să-și facă cumpărăturile de la magazinul ambasadei URSS urmărit de securitate (nici vorbă de arest la domiciliu, era doar supravegheat). Pe 22 dec. 1989 a fost heraldul TVR care ne-a anunțat victoria revoluției. Și el membru CFSN, a demisionat impreună cu Blandiana. A ajuns președintele Uniunii Scriitorilor, a bătut Europa prin 1990 cîștigînd bani buni din recitarea poeziilor lui (mă abțin să le comentez fiind vorba de gusturi, care nu se discută). Toată lumea îl vede ca pe un tip aerian și visător – așa am crezut și eu, pînă l-am cunoscut și am constatat că este un om cu picioarele pe pămînt, foarte realist și urmărind interese cît se poate de materiale.
Alt dizident este agentul AVO Laszlo Tokes, care a folosit ca declanșator pentru diversiunea de la Timișoara. Ajuns europarlamentar din partea României, pe care o ura de moarte, chiar vicepreședinte al parlamentului european, după care care a obținut un nou mandat de europarlamentar – din partea Ungariei!
Dar deocamdată ajunge.
Lasă un răspuns