Nu știu câți îl mai citesc, în zilele noastre, pe Duiliu Zamfirescu. Poate mai bine spus: câți dintre reprezentanții schimbului de mâine și poimâine, care vor duce România mai departe, au auzit de Duiliu Zamfirescu? Așa, în procente, cât de cât… Din nefericire, răspunsul nu poate fi decât dezamăgitor. Cu toate că unul dintre personajele sale, Tănase Scatiu – jucat admirabil de Victor Rebengiuc, în filmul cu același nume – apare în fața ochilor noștri în mii și mii de exemplare, de dimineață și până noaptea târziu. Tănase Scatiu – sinonim cu parvenitul, grobianul, incultul, lacomul fără scrupule. Mai cu seamă pe cracii politicii de azi se exhibă nenumăratele stoluri de scatii. „Cântători” și cu ciocul puternic. Biata pasăre, desigur, n-are nici o vină…
S-a împlinit un veac de la stingerea din viață a lui Duiliu Zamfirescu (1858-1922). Nu l-am văzut pomenit pe nicăieri (deși, mă încolțește convingerea că, cel puțin în Vrancea, comemorarea s-a întâmplat după datină). Autorul romanelor „Viața la țară” și „Tănase Scatiu” n-a fost doar un excelent prozator. A deținut și diverse demnități publice: diplomat – ambasador (Italia), ministru de externe, dar și vicepreședinte al Academiei Române. A întreținut relații apropiate cu marii intelectuali ai vremii sale, între care și Titu Maiorescu; familia sa a furnizat țării cultură și civilizație (era nepotul marelui arhitect Ion Mincu). Ei bine, dacă cititorii îl cunosc, mai cu seamă, ca romancier, Duiliu Zamfirescu a debutat ca poet. A ținut la vocația de poet.
Bun cunoscător al politicii externe, domeniu în care s-a ilustrat, cu destul fler, ani și ani de zile, Duiliu Zamfirescu a militat, în perioada finală a Primului Război Mondial, pentru… întemeierea unui stat ucrainean. Desigur, cunoștea prea bine comportamentul bestial al ucrainenilor față de Bucovina și Basarabia, față de români, în general. De altfel, dincolo de Prut omul politic Duiliu Zamfirescu a funcționat, scurtă vreme, ca un fel de Guvernator. El vedea, prin existența unui stat ucrainean, un posibil „zid” în fața expansionismului rusesc. Este de discutat…
Cu toate acestea, nici o himeră nu i-a atins profundul lui patriotism. Ne-a lăsat acest crez și în versuri, dedicate, bunăoară, Bucovinei:
„…Ah, Ștefane Voievoade,/ Scoală din mintean,/ Că dușmanul de noroade/ Inima din ei i-o roade,/ Bietul pământean./ Scoal’ și buciumă-ți feciorii/ Din Homor la Reni,/ Sună să răsune norii,/ Să-ți deștepte roșiorii/ De la Războieni./ Și la muchie te-arată,/ Fioros pe sur;/ Prinde-ți paloșul din spată/ Și-nvârtește-te o dată/ Roată împrejur./ Că evreii și rutenii/ Pripășiți pe aici/ Zic că dânșii-s pământenii/ Iar că noi și moldovenii/ Suntem venetici./ Alei, Doamne, dă de frânge,/ Frânge-i de la brâu,/ Că noi plugurile-om strânge/ Și-om mai semăna prin sânge/ Ghindă-n loc de grâu…”
Poezia a fost publicată în 1899. În partea din Bucovina istorică, aflată sub ocupație ucraineană, s-au schimbat cumva lucrurile față de atunci, și încă n-am aflat?
În loc de explicații foto. Așa arăta, în ziua de 15 iunie 2012, Cimitirul militarilor români căzuți în luptele pentru apărarea Cernăuțiului (iulie, 1941). Altfel spus, un „rai” al tufișurilor și buruienilor care invadaseră mormintele, crucile căzute, îngenuncheate, știrbite, cu scrisul devenit ilizibil… Parcela cu martirii români se afla și încă se află într-un colț al Cimitirului evreiesc. În anul 2018, când l-am vizitat din nou, se produseseră unele schimbări. Dispăruseră o parte dintre oțetari, buruieni și boscheți, dar și mai toate crucile și mormintele eroilor români. Vom reveni, inclusiv cu ilustrațiile aferente.
Un articol de Mihai Ogrinji
Lasă un răspuns