Tot mai des, în ultima vreme, mă încearcă o adâncă părere de rău că… dosarul de cadre și cenzura au fost spulberate pentru totdeauna. Condamnabile în multe privințe – le-am cunoscut cu prisosință! – ele barau, în bună măsură, prostiile și escrocheriile care, astăzi, de peste tot și din toate, dau o năvală nestăvilită. Mulți dintre cei care aparțin generațiilor mașinilor de dactilografiat, „amprentate” anual de Miliție, își amintesc în mod sigur că nici cu bani, la Editura Litera de anțărț, nu puteai publica o carte plină de elucubrații („poetice”, mai ales)…
Tocmai am citit începutul unuia dintre „Dosare secret”: „Ion Simionescu, TATĂL CELEBREI SANDA MARIN (sublinierea noastră), s-a născut pe 10 iulie 1873, la Fântânele, județul Bacău, și a fost membru al Academiei Române…” Las la o parte că Prof. I. Simionescu a fost și președinte al acestui înalt for pe vremea când Academia nu era, ca după venirea bolșevicilor, o adunătură de politruci și impostori, cu destule rădăcini persistând, din păcate, și astăzi. Dar să pui cratița – fie ea și cu chip de carte de bucate – înaintea excepționalelor lucrări semnate de savantul moldovean (tot Moldova, săraca…) este deja neghiobie incurabilă. Numai un cap pătrat poate formula opinia că meritul de scos imediat în față al lui I. Simionescu constă în faptul că este tatăl Sandei Marin (care, desigur, n-are nici o vină). N-am avut puterea să citesc mai departe…
Am scos din bibliotecă un snop de cărți publicate, înainte de venirea comuniștilor, de unul dintre cei mai buni cunoscători ai pământurilor României Mari, de la Nistru pân’la Tisa, bătute la picior cu neasemuită înțelegere și nădejde. Prof. Ion Simionescu a dat culturii române, poate în primul rând tineretului acelor vremi, remarcabile cărți apărute în mai multe ediții, precum „Oameni aleși – I. Străinii” și „Oameni aleși – II.”, „Orașe din România”, „Printre dealuri și prin câmpie”, „Tinere, cunoaște-ți țara”, „În lungul graniței”, „Pe drumul apelor mari”, „Prin munții noștri”. Am avut norocul să le am alături de aproape jumătate de veac. Nu le-am lăsat să stea locului. M-au înnobilat – dacă nu-i prea mult spus – cu o parte consistentă din românismul cel mereu treaz. Le sunt dator cu o imensă recunoștință pentru bucuriile pe care mi le-au oferit paginile lor. Unele dintre ele parcă au făcut războiul…
Pe de altă parte, în anii în care comunismul atotbiruitor și-a cam strepezit dinții încercând să ne sfârtece au fost reeditate, cu totul lăudabil, și o serie de alte cărți ale savantului Ion Simionescu. Le am alături: Pitorescul României, Flora României, Fauna României etc. Unele au fost retipărite chiar de Editura Sport-Turism, care a săvârșit și multe lucruri foarte bune în acea epocă în care, părere personală, cenzura-autocenzura și dosarul de cadre (nu este o invenție a comuniștilor, cum nici propaganda nu-i au pe ei la temelie) n-au însemnat, totuși, doar cea mai mare pacoste. Mi-e teamă că absența lor, mai ales a dosarului de cadre, de sus-sus și până la vale, ne va duce sigur în râpă. Dacă nu cumva am și ajuns. O fi și-acolo vreun „Zid al plângerii”?
Dar să stingem focul. Dragi rătăcitori prin ogorul on-line, și nu numai, HoReCa duce mare lipsă de cadre (fără dosar secret ori ne)… Nu lăsați ocazia să se răcească!
Un articol de Mihai Ogrinji
Lasă un răspuns