Nu doar veșnice lipitori pe spatele nostru, ci și vânzători smulgând de vii din noi…

Și totuși, cât timp le mai trebuie guvernanților să înțeleagă că fără strategii de țară nu vom ieși din această degringoladă?… Că măsurile actuale, „de sprijin”, nu vor mai avea efect nici măcar până la uscarea cernelii pe actele normative în care sunt publicate?… Că strategiile nu mai pot fi parte doar a unor perioade „pe termen lung”, nici măcar a unora „pe termen mediu”? Că ele trebuie să devină în sine măsuri de urgență… Ba, de acum, însăși acțiunile de intervenție imediată trebuie dublate de strategii, noțiunea de „strategie” urmând să căpete un cu totul alt sens… Pentru că, în momentul în care, de exemplu, „bula” de aparentă protecție oferită prin cei 50 de bani la litrul de combustibili se va disipa la prima creștere de prețuri, o creștere datorată fie cotațiilor internaționale fie, și nici aici nu avem vreo strategie, apariției de penurii și reevaluări a stocurilor, de fapt, ce-i va mai rămâne cetățeanului? Și va fi întrebarea pe care ne-o vom pune și în momentul în care sprijinul economic, de refugiați în propria țară, un program inept numit „sprijin pentru România”, de parcă ar veni de la alții, de câteva sute de lei, se va disipa și el sub presiunea inflaționistă… Ori când valoarea tichetelor de masă, mărite și ele cu niște bănuți, căci, deh’, doar „atât s-a putut”, se va dezumfla la rându-i…

Acestui guvern îi lipsesc minime cunoștințe economice… Mai ales despre felul de funcționare a unei economii în momentele de crize… Când sprijinul trebuie să meargă spre motoarele tot mai înecate ale economiei, nu spre consumatori, spre „susținerea consumului” (cert o vom auzi și pe asta în următoarea campanie electorală, pe lângă deja previzibilul slogan „Am ieftinit combustibilii!” și versiunea „Am ieftin benzina, am susținut consumul!”).

Desigur, avem soluții!… Dar acestea ar trebui să vizeze exact desprinderea de șperțarii și impostori care ne conduc! Înlăturarea lor, nu doar ca veșnice lipitori pe spatele nostru, ci și vânzători de carne din noi… Pentru că ei vând din noi „de vii”, rupând, smulgând, hăcuind din fiece fibră…

La ce folosesc „jetoanele” economisite acum prin cei „50 de bani”?… La ce folosește sprijinul pentru pensionari dacă inflația vine în galop și nu există măcar o barieră împotriva ei. Măcar o punere în siguranță a ceea ce mai producem azi… Măcar o strategie de țară pentru protecția domeniilor pe care mai putem conta… Pentru că avem resurse, dar trebuie să fim descărnați tocmai pentru a nu mai conta nici măcar cât o trestie în bătaia vântului…

Industria auto de la noi este pe făraș… Mișcările făcute de cea mai importantă companie din domeniu, și cel mai mare contributor la PIB, au o direcție clară… Pentru că „rețeta” stimulării demisiei pe bani „mulți” a angajaților, pentru ieșirea acestora de bună voie din schemele de pontaj, este mult prea cunoscută pentru a nu intui „destinația finală”… Pentru că nu este o restrângere în vederea reorganizări interne, ci spre relocarea producției… Căci nu doar fabrica în sine reprezintă o componentă esențială într-un plan de afaceri, ci și piața de desfacere. Și trebuie să ai asigurate, siguranțate, piețele pe care să poți vinde ceea ce, în fond, poți produce aproape oriunde, nu?…

Unde estre strategia noastră de țară? Unde sunt planurile de compensare a unei eventuale restrângeri a principalului contributor la PIB?

Noi cărăm ca netoții arsenalul militar al Occidentului spre supraînarmarea de mâine a unui stat care s-ar putea să schimbe el apoi hărțile Europei, când va deveni o putere militară și când, iar Istoria ne-a mai demonstrat-o, forța militară ajunge mai presus de diplomație, de respectul față de cei ce te-au ajutat…

În Slovacia, neagitată prea mult cu planurile de război ale Ucrainei, măcar rolul de căprar pe trenurile de aprovizionare, se observă o organizare economică strategică. Una după alta fabricile auto din Vest au deschis uzine în acestă țară, luând „caimacul” producției de mâine, inclusiv pe zona mașinilor electrice… O piață de producție de pe care noi suntem îndepărtați, prin acordarea acelor salarii compensatorii, halucinant de ispititoare, dar tot pentru ziua de azi pe mâine, pentru angajații care aleg să plece de bunăvoie. Și poate abia atunci vom înțelege cu adevărat „îndrumarea” de blocaj, dictat, nu insinuat, al economiei și industriei, din mesajul lui Klaus Iohannis: „Atât s-a putut!”…

Câțiva pași mai încolo, Polonia își conturează la rându-i strategia, dar pe zona siderurgică… Și anunță constituirea de holdinguri ale statului cu firmele private… Nu pentru managementul producției, căci, peste tot în lume, statul este un manager mult mai slab în raport cu inițiativa privată, ci pentru a masca adevăratul scop al unor astfel de asocieri: acordarea unor ajutoare de stat pe care Europa să nu le mai poată imputa. Iar polonezii nu se vor opri aici! Căci nu vizează doar protejarea prin holdinguri a industriei oțelului, ci și a zonei alimentare.

Sunt lucruri pe care ne încăpățânăm să ne facem că nu le vedem… Decât târziu, prea târziu, mereu acel prea târziu… Doar că, acum, în momentul în care primele tone de cereale vor putrezi pe câmpurile noastre pentru că nu va fi loc în silozuri pentru ele, și nici nu vom avea pe unde să le exportăm într-un sistem în care am cedat rutele de transport, la început ca gest de bunăvoință, de sprijin, apoi ca o „donație”, iar acum ca o vânzare mișelească, vom înțelege că nu va fi fost vorba despre nesăbuință, neghiobie ori prostie, ci de crimă împotriva propriei nații…

Și ce-i va mai rămâne țării, la nivel macroeconomic?… Sigur, același paroxism electoral ca o eșarfă în vânt: „Noi am făcut tot ce se putea!”…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*