În antecamera biroului prezidenţial aerul devenise apăsător fiindcă în cele două ore de aşteptare, preşedintele Academiilor de Ştiinţe, aflat sub privirile indiferente ale secretarului, se perpelea întrebându-se de ce oare îl convocase animalul de dictator care băgase ţara în mizerie cu apucăturile lui grandomane prezentate însă sub forma unei democraţii lăbărţate. De fapt, cam aşa funcţiona tactica de intimidare folosită foarte eficient de monstrul care se dorea un democrat exemplar. Lăsa invitaţii să aştepte şi să se perpelească în căutarea unor motive, dar şi motivaţii, că mde, toţi mai avem şi păcate, apoi, când considera el că omul era deja epuizat, venea şi-l trăsnea cu vreo întrebare la care invitatul nici nu se aştepta şi astfel obţinea rezultatul pe care şi-l dorea. Aşa s-a petrecut şi în acest caz! Odată intrat pe uşa somptuosului birou prezidenţial, fiara s-a uitat cruciş la el şi a răcnit de parcă-l frigea ceva la tălpi:
– Băă! Tu ştii ce pregătire are nevastă-mea!?
Total surprins, academicianul a bâiguit un fel de răspuns, ca să fim sinceri, total nepotrivit:
– Cu tot respectul, nu, fiindcă nici nu m-a preocupat…
– Păi, da, bă! Că pe voi vă preocupă toate rahaturile, cu asteroizi, cu găuri negre, ori încălzirea globală şi vă doare drept în spate de bietul popor! La el şi la binele lui numa’ io tre’ să mă gândesc zi şi noapte! Află că nevastă-mea-i inginer constructor la bază! Aşa să ştii!
– Ooo! Felicitări! Iată o veste minunată, băgă academicianul una cam unsuroasă, destul de curios să vadă ce va mai urma, fiindcă era sigur că nu îl chemase crocodilul numai pentru a se lăuda cu studiile soţiei.
– Păi, da, bă, că a muncit pe brânci şi a terminat facultatea şi-a mâncat tinereţile cu toate felurile de tâmpenii pe care le predaţi voi, iar acum n-are loc de muncă…
– Dar cum e posibil aşa ceva, se prefăcu total surprins academicianul?
– Băă, o vezi tu pe nevastă-mea cărând cărămizi cu roaba pe şantier?
– Doamne fereşte!
– Eee! Vezi, asta-i problema pentru care te-am chemat azi şi tot azi trebuie să-o rezolvăm, e clară!?
– Vă stau la dispoziţie cu tot ce este necesar!
Totuşi este bine să vedem că academicianul nu ajunsese în această poziţie fără să aibă certe abilităţi de politician.
– Asta am vrut să aud de la tine încă de când am semnat numirea ta în acest post de mare răspundere! Deci, cum facem? Când te prezinţi la mine cu o diplomă de doctor în şti-inţe şi cu una de acordare a titlului de academician pentru nevastă-mea? Crezi că peste două zile e prea devreme?
– Vaii, nu vă faceţi nici o problemă! Doar să nu fie doamna prea surprinsă de eveniment, în rest…
– Lasă grijile astea pentru mine! Tu fă-ţi treaba ta! Şi ai grijă de postul pe care-l va ocupa cu diplomele astea, că e nevoie de oameni valoroşi în cercetare, mă-nţelegi?!
– Vaiii, nici o grijă domnule preşedinte, avem chiar un post de director general la Institutul de Cercetări Cosmice şi cred că este foarte potrivit cu temperamentul ilustrei noaste primă doamnă…
– Perfect! Şi nu mai trebuie să-ţi faci grijă că te muşcă unii de cur! Aşa-i la voi, la savanţi! Da’ io ştiu să-mi apăr prietenii, da? Deci două zile, nu mai mult!
– Fiţi fără grijă! La noi totul este ştiinţă şi precizie, dar mai sunt necesare şi unele fonduri fiindcă fără…
– Uite, vezi, voi nu vă puteţi abţine să nu cerşiţi ceva când un om vă întinde o mână prietenească! Hai, flit!
Om de mare caracter, academicianul dispăru…
A doua zi în marele birou prezidenţial se afla ministrul apărării, chinuit cam de aceleaşi gânduri precum invitatul din ziua precedentă:
– Bă, oare ce dracu’ mai vrea ăsta!? Precis îmi cere să sifonez ceva fonduri pentru campanie…
Doar că preşedintele stătea la birou, răsfoia nişte hârtii şi mai făcea din când în când câte un mmmm, daaa, mmm…Însă ministrul, politician vechi, cu multă experienţă îşi cam băga picioarele în manevrele de neam prost ale preşedintelui care, pe vremuri, îi fusese subordonat pe linie de partid şi aştepta răbdător să înceapă celălalt vorba. Ceea ce se şi întâmplă în următoarele minute când se auzi de la birou un fel de behăit care se voia vesel:
– He, heee, băi, Ionele, da’ făcuşi bă ceva mălai cu chestia aia cu fregatele… Ieşi lozu’ ca lumea!
– Dom’ preşedinte, răspunse foarte calm ministrul, ştiţi doar că nu eu, ci partidul, că dacă nu avea partidul, nici…
– Bă, tu mă crezi prost şi nu e bine! Păi, ce, are cumva partidul conturi parolate în bănci din Luxemburg?
Acesta a fost momentul când ministrului au cam început să-i bâţâie genunchii şi să-l determine să ia figura unui căţel speriat de nuia.
Hahalera se prinse imediat la schimbare, mai hăhăi o dată şi spuse direct, fără subtilităţi, aşa cum este firesc între prieteni vechi:
– Bă, pe nevastă-mea am făcut-o căpitan în rezervă, însă acum îi trebuie un post de general cu gradul de rigoare! Că în curând va fi academician şi nu se face să fie mai prejos decât bagaboantele pe care le-ai avansat tu. Ce zici, cam cât durează?
– Mâine e gata! Plec acum la birou, dau ordinele necesare, iar mâine e gata totul. Mai trebuie să aranjăm ceremonia de înaintare în grad şi numirea prin ordin ministerial pe funcţia de şef al secţiei speciale.
– Bă, fii atent! Să nu fie din aia cu mers la serviciu zilnic la ora şapte sau alte căcănării din astea!
– Şefu’, păi ce dracu’, noi de ce am înfiinţat secţia specială!? Să muncim bietele fete? Acolo-s alte interese, de imagine, de diplomaţie, de…
– Şi salariu?
– Păiii, conform cu gradul, plus sporuri se risc, de aia, de aia, vechime, decoraţii, ordine, tot tacâmu’…
– Bine că mi-ai adus aminte să-i dau astăzi cea mai mare distincţie care să vină la pachet cu beneficiile de rigoare, că am şi eu cheltuielile mele…
– Pot pleca, să iau măsurile ce se cuvin? Întrebă ministrul cu sufletul la gură, nu de alta, dar exista şi posibilitatea să se trezească luat pe sus şi băgat în cine ştie ce belele…
– Da, Ionele, da’ nu mă uiţi, că nici eu…
– Săru-mâna! Ministrul se retrase cu spatele şi ieşi mergând în figuri spre marele amuzament al secretarului…
Ziua următoare fu rândul ministrului de externe să stea în faţa tartorului. Lui i se cam rupea de preşedinte întrucât făcea parte din alt partid, cel aflat la putere prin alianţă, deci absolut necesar pentru a avea majoritate în parlament. Preşedintele îl luă prietenos de după umeri şi-i şopti cu un fel de duioşie în glas:
– Dragul mieu, aş avea nevoie de două posturi de secretar de ambasadă, am nişte obligaţii şi cred că tu mă poţi ajuta.
– Desigur, cu cea mai mare plăcere! Avem un post excelent în Phenian, Coreea de Nord şi un altul în Harare, adică în capitala statului Zimbabwe, ceva de excepţie, numai că noi nu le-am mai dat salarii de vreo trei ani şi habar nu am cum se descurcă la capitolul acesta! Probabil fac bişniţă sau poate sunt băgaţi în ceva trafic de droguri ori armament că nu i-am auzit plângându-se.
Ochiul drept al preşedintelui avu o sclipire sumbră pe care distinsul ministru nu o putu descifra…
– Băi, idiotule, la mama dracu’ să te duci tu şi sper să te mănânce ăia p-acolo! Eu am nevoie de nişte posturi pentru două fete de mare viitor, adică fiicele mele, fiindcă uite, termină acum facultatea şi nu au nici un fel de slujbă! Păi, tu crezi că eu pot să le ţin din salariul meu şi-al neveste-mii!? Du-te dracului şi până mâine să-mi vii cu nişte propuneri adecvate.
Sictir! Şi ţine minte că am ceva surprize de n-o să-ţi vină să crezi, referitor la şpăgile pe care le-ai luat când am venit noi la putere şi tu ai numit noii ambasadori!
Ministrul de externe părăsi biroul părând mult mai scund decât atunci când intrase. Secretarul de cabinet trăia cu impresia că în faţa lui se petrec miracole, dar nu înţelegea nimic şi nici nu se îngrijora din această cauză…
Nu trebuie să subestimăm însă inteligenţa unui politician ajuns în vârful piramidei şi nici capacitatea sa de a munci pentru binele poporului, cu calm echilibru şi corectitudine. Situaţia era cam aşa! În urmă cu o săptămână prima doamnă intrase neanunţată în camera de studii strategice unde domnul preşedinte o instruia pe o tânără, şefa biroului de ima-gine a cancelariei. Desigur, pe moment, domnul preşedinte i-a tras nişte înjurături însă după ratarea momentului didactic se luă cu mâinile de cap. Scroafa de nevastă-sa ştia o mulţime de lucruri şi-l putea da în gât oricând, aşa că a conceput un plan foarte complex pe mai multe paliere.
Titlul de academician, dar şi gradul de general cu veniturile aferente erau mult prea tentante pentru a fi refuzate pe motiv de scandal matrimonial. Cu acest prilej îl avea la mână şi pe preşedintele academiei că prea se dădea el ca fiind om de ştiinţă fără pată şi fără slăbiciuni. Doar falsul în acte e destul de convingător ca să te facă fidel. Pe boul de ministru al apărării îl putea manevra fiindcă mai trebuia să pluseze cu ceva la puşculiţa personală, iar de cel de la externe îi era oricum scârbă şi cu acest prilej îl şi zbura din post. Avea deja pregătit un înlocuitor foarte devotat aşa că fetele lui, la absolvire, vor avea posturi la Paris şi la Viena, nu în mizeriile pe care i le propusese boşorogul acela senil pe care se gândea să-l ungă şef la administraţia cimitirelor.
Cert este că la ceremonia de acordare a titlurilor şi gradului de general, atunci când a acordat acolada primei doamne aceasta i-a şoptit părând a zâmbi fericită:
– Mare porc mai eşti, dar, uite că te descurci!
Preşedintele lăcrimă de emoţie, rosti în gând câteva vorbe de duh, inclusiv la adresa celor două fiice care-l spionau tot timpul pentru a-l şantaja şi se felicită că reuşise să aducă mai aproape, ca şef al gărzilor personale, o fiinţă devotată, aflată în afara curvăsăriilor politice, pe fosta şefă a secţiei de imagine. Cu acest prilej o avansase la gradul de colonel şi îi acordase cel mai înalt ordin al republicii: serviciu credincios în grad de mare ofiţer cu spade şi lauri. Merita!
Totuşi, dacă stăm să ne gândim, bieţii oamenii, aceştia aleşi de noi pentru a ne conduce, au probleme grele şi complicate de rezolvat. Păi, la noi, muritorii de rând, o asemenea poveste se termina cu nişte pumni, palme, bocete, înjurături, ceva promisiuni precum că să fiu al dracului dacă mai fac, mai venea soacra, o mai lua şi ea şi gata, frate!
Da’ aşa, muncă multă, răspunderi al nivel internaţional, greu, tată, greu…
Lasă un răspuns