Ne întrebăm câteodată cum a răzbit poporul nostru printr-o istorie atât de zbuciumată. La fel căutăm a afla de ce oare poporul nostru a devenit atât „de devreme” creștin. O altă întrebare este aceea de cum oare am preluat o religie ce are ca punct de plecare minunile ce au avut loc pe alte meleaguri. Și totuși… Vechea noastră religie antică era legată de cea egipteană (zeii „forțe”, cu atribute animaliere) și de ideea de nemurire a sufletului (Vechea Biserică Valaho – Egipteană). Omul era considerat „ca frunza”, care „cade” din Pomul Vieții la sfârșitul unui ciclu și „revine” în primăvara unei alte vieți. El (sufletul) își va aminti mai mult sau mai puțin din tot ce a trăit déjà, dar sigur va păstra anumite talente – aptitudini pe care și le-a format în timp (voce, aptitudini muzicale, meșteșugărești, limbi străine, bun conbducător și organizator, etc.). De aceea brățările dacice din aur cu cap de șarpe avea câte șapte frunze și șapte spirale, fiind purtate de către cei care erau considerați a avea șapte vieți pământene. Când generalii lui Decebal, asediați la Sarmizegetusa, au jurat răzbunare și au băut otrava, ei știau că vor reveni în altă viață și vor împlini jurământul, atacând Roma, până la dispariția acesteia. De aceea după moartea eroică a regelui Decebal, zece generali din armata dacilor și-au luat numele de Decebal, iar după un timp metopa aflată pe Columna traiană din Roma unde apăreau capul și mână dreaptă a regelui Decebal a fost martelată. Mesaj era acesta: „Spiritul lui Decebal nu a murit, iar Roma a fost învinsă în cele din urmă!” Creștinismul a fost acceptat de poporul român (daco-roman) în prima sa formă foarte ușor pentru că susținea ideea de nemurire a omului. Dar după schismele ce au avut loc în timp, a dispărut și ideea de nemurire a sufletului oricărui muritor. Și totuși…Dacă egiptenii mumificau persoanele importante din istoria lor, spre a lega astfel sufletul celui decedat de societate, încercând să se mai folosească de anumite aptitudini ale acestora, tot astfel și religia creștină a preluat sfintele taine ale moaștelor.
Moaște (sau relicve) sunt oseminte, rămășițe din trupul unui sfânt sau al unui fericit, veșminte sau alte obiecte ale sfinților sau strămoșilor unui popor, sau obiecte care au servit la martirizarea celor care au fost proclamați sfinți sau fericiți. Moaștele sau relicvele, în creștinism (religia catolică sau ortodoxă), pot fi rămășițe din trupul unui sfânt sau al unui fericit, icoane, îmbrăcăminte sau alte obiecte cu care a ajuns în contact sfântul venerat. Lingviștii spun că moaște provine din cuvântul slavon mošti (pronunțat: moști) și se folosește mai ales în limbajul religios și doar la plural. Cuvântul moaște este sinonim cu cuvântul relicvă (la plural relicve), care este un împrumut din francez relique, la plural reliques, „rămășițe”; acesta, la rândul său, provine din limba latină: reliquiae (relicve) „rămășițe”, „resturi”, dar sfinte. Venerarea moaștelor (relicvelor sfinte) se practică în mai multe culte, dar termenul consacrat e valabil doar pentru cultul ortodox. În general creștinismul protestant consideră însă folosirea moaștelor a fi o formă de superstiție de aceeași natură ca și invocarea sfinților, anume o recădere în idolatrie și păgânism. Această percepție se poate zice că este congenitală în Reformă, pentru că Luther se îndepărtează (spre bătrânețe) și din acest punct de vedere de percepția catolică, pentru a se apropia de ideile intransingentului Calvin; în general pentru savanții importanți ai Reformei (precum Caspar Peucer de exemplu), credința unor culte creștine în capacitățile taumaturgice ale moaștelor, ca și invocarea sfinților, reprezentau forme de rătăcire umană induse cu scopuri malefice de către diavoli, ele fiind deci forme de satanism. Astăzi, atât în catolicism, cât și în ortodoxism, venerarea moașelor e adoptată la scară mare. Chiar să spune că pandemia de coronavirus a scăzut și datorită sfintelor moaște și a rugăciunilor adresate planului divin de către credincioși.
În România avem la loc sfânt și de taină următoarele moaște:
1. Sfântul Dimitrie Cel Nou Basarabov (Catedrala Patriarhală – București (sec. XII-XIII; declarat Protectorul capitalei noastre);
2. Sfânta Muceniță Filofteia de la Mănăstirea Curtea de Argeș (sec. XII-XIII);
3. Sfânta Preacuvioasa Maica noastră Parascheva – la Catedrala Mitropolitană – Iași (sec. XI);
4. Sfântul Mare Mucenic Ioan Cel Nou de la Suceava (+1332) – Cele mai vechi sfinte moaște de pe pământul țării noastre;
5. Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partos (+1656) – Acest sfânt ierarh s-a născut în anul 1568 în orasul Raguza din Dalmația;
6. Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (+1868; jud. Ilfov). Primul sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română;
7. Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. XIV). Acest sfânt din Munții Apuseni a fost mai întâi egumen la Mănăstirea Râmeț;
8. Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți (sec. XIV-XV);
9. Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneț;
10. Sfântul Voievod Ștefan Cel Mare al Moldovei, (+2 iulie 1504);
11. Cuviosul Ioan de la Prislop (sec. XV-XVI);
12. Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și Sfetnicul Ianache (Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din București);
13. Sfântul Ierarh și Martir Antim Ivireanul – Mitropolitul Țării Românești;
14. Sfântul Mărturisitor, preotul Ioan din Galeș (sec. XVIII);
15. Sfântul Mărturisitor, preotul Moise Măcinic din Sibiel (sec. XVIII);
16. Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea (secolul XVIII).
17. Sfântul Irodion de la Lainici (Mănăstirea Lainici din Bumbești Jiu (jud. Gorj);
18. Sfântul Ioan Rusu – de la Mănăstirea cu același nume din județul Giurgiu (comuna Slobozia);
19. Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Caniasie Filip de la Niculițel;
20. Sfânta muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș.
Printre legendele istoriei noastre se află și aceea că marele voievod Mihai Viteazul a învins contra otomanilor conduși de Sinan-Pașa în 23.08.1595 la Călugăreni, datorită vitejiei armatei sale, a strategiei bine alese, dar și pentru că avea la piept în dreptul inimii ținută mâna dreaptă – cea cu care binecuvânta – a Sfântului Nicolae, ce era păstrată de fel la Mănăstirea „Sfântului Nicolae” din Gherghiţa. Când era mai tânăr fusese condamnat la decapitare și rugându-se Sfântului Nicolae, a fost salvat din această situație aparent fără ieșire. În semn de recunoştinţă pentru această minune a Sfântului Nicolae, voievodul Mihai Viteazul, după ce ajunge domnitor, ctitoreşte Mănăstirea Mihai Vodă şi, apoi, aduce moaştele Sfântului Ierarh Nicolae la Bucureşti, dăruindu-le Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, pe atunci mănăstire închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Marele Domnitor mergea la anul 1595, la sihaștrii din Cetățeni – Negru Vodă (Meteora României), spre a se consulta cu ei asupra viitorului țării.
Unul dintre aceşti sihaştrii a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui. În fundul peşterii din Valea Chiliilor s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră „Ioanichie Schimonah 1638”. La fel Ștefan cel Mare – cel care a visat pe Sfântul Gheorghe în fruntea armatei sale, dându-i tărie și astfel l-a pus pe steagurile de luptă – se sfătuia cu Daniil Sihastru, cel care va deveni sfânt. Exista o comunicare de o anume natură între domnitori țărilor române și cei ce nevoiau în peșteri și în crăpăturile stâncilor, aflați în legătură cu natura și divinitatea.
Începutul mântuirii neamului nostru s-a aratat a fi cel dintâi chemat dintre Apostoli, slăvitul Andrei. Căci el din bezna neștiinței scoțându-ne, ne-a învățat a ne închina Treimii celei de viață făcătoare. Din rugăciune adresată către toți Sfinții Români amintim: „Sfinților români, voi, care sunteți podoaba neamului nostru și roada lui cea mai de preț: mucenici, care ați murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-ați păstorit cu sfințenie; cuvioși, care v-ati nevoit ca niște îngeri în trup; mărturisitori, care ați păzit dreapta credință; și voievozi, care ne-ați apărat Biserica și neamul, stați tari, precum ați și stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele și să ne întoarcă spre toată fapta cea bună….”
Mai sunt și alți sfinți și sfinte ale căror moaște sunt venerate de sfânta noastră biserică și de prea drepții ei credincioși. Prin rugăciunile către aceștia / acestea se înmulțesc energiile positive și se adună, intervenind astfel în schimbarea dorită, care se va modifica la început în planul spiritual, iar mai apoi și în planul material, împlinindu-se astfel cele proorocite. De multe ori țara noastră și-a schimbat destinul istoric datorită acestor rugăciuni adresate sfinților părinți sau planului divin. S-au rugat pe la icoane și moaște și unii dintre politicienii noștri, dar pentru a se împlini dorințele și rugăciunile trebuiesc ca acestea să fi sincere și din inimă! Doamne ajută România!
Moaștele Sfantului Calinic de la Cernica (jud. Ilfov)
Moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou (Basarabov)
Moaștele Sfântului Grigore Decapolitul
Moaștele Sfântului Irodion de la Lainici
Moaștele Sfântului Ioan Rusu de la Mănăstirea din Giurgiu
Moaștele Sfintei Parascheva din Iasi
Moaştele Sfintei Muceniţe Filofteia de la Argeş
Locul de descoperire al Moaştele Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Caniasie Filip de la Niculiţel
Racla cu moaștele Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu (Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou – București)
Icoana Sfinților Români
Lasă un răspuns