Limba română ca metalimbaj (2)

La un moment dat acest segment al vocabularului limbii române începe să piardă teren. Calul însuşi cade într-o oarecare desuetudine. Personal, în neamul meu, sunt din prima generaţie care n-a îngrijit un cal, nu a posedat şi nu a încălecat un cal. Asta după ce printre bunicii bunicilor mei s-a aflat şi posesorul celei mai mari herghelii din Europa timpului său: peste o mie de capete…

Adică, după al II-lea Război Mondial, mulţi oameni nu au mai avut motive imediate, interese practice, ca să deosebească ce e bălan de ceea ce este sur sau murg ori roib. Drept care aceste cuvinte au început să fie uitate de unele persoane. La început, prin anii ’40, aceste persoane au fost puţine şi comunitatea, dominată majoritar de cei care ştiau mai departe ce înseamnă aceste cuvinte, a fost şocată şi amuzată de ignoranţa celui (celor) care au produs sintagma cal maro, apelând astfel la un neologism pe care l-au considerat sinonimul cuvîntului pe cale de a fi uitat – roib. Numai că acele două adjective, deşi numesc aceeaşi culoare, nu sunt sinonime. Sunt anumite reglementări în limba română care nu admit secvenţa cal maro. De existenţa acestor reglementări, instinctiv(intuitiv) respectate de vorbitori, aceştia îşi dau seama cel mai bine atunci când cineva le încalcă. Le încalcă prosteşte, cum e cazul celui(celor) care ar zice că un cal are culoarea maro. În urmă cu 50-60 de ani această greşeală era impardonabilă. În urmă cu o sută de ani era imposibilă, improbabilă. Nu mai e cazul azi, când auzi şi la televizor că un cal sur poate fi considerat şi numit gri. Azi este nevoie de un efort de imaginaţie deosebit pentru a înţelege de ce expresia cal maro nu aparţine limbii române. Când ea a apărut, din necunoaşterea unor mecanisme subtile ale limbii, reacţia pedepsitoare prin batjocură a fost promptă. Nu este exclus ca la origine să fi fost o anecdotă, un banc, care conţinea întrebarea neroadă: „N-aţi văzut un cal maro?“ Oricum ar fi, este vorba de aceeaşi atitudine a vorbitorilor limbii române, care îi făceau de ruşine pe cei dispuşi să zică calul alb în loc de calul bălan etc.

Că veni vorba de bancuri, vom preciza că majoritatea bancurilor au „poantă“ lingvistică, se bazează pe un joc de cuvinte, adică mărturisesc, atât pentru cel care spune bancul, cât şi pentru receptor, un simţ lingvistic deosebit, conştientizarea, chiar dacă nu explicită, a unor structuri sau mecanisme lingvistice. Cu alte cuvinte, cele mai multe anecdote (bancuri) sunt o formă de manifestare a funcţiei meta-lingvistice şi intră în inventarul a ceea mai sus numeam a fi materialul para-lingvistic.

Nota bene: funcţia expresivă a limbajului, aşa cum menţionam undeva mai sus, iar acum subliniez, derivă din funcţia metalingvistică. Enunţurile prin care se materializează funcţia expresivă sunt construite prin abatere (conştientă sau mai puţin conştientă) de la regulile codului. O abatere care capătă însă semni­ficaţii suplimentare şi neaşteptate în raport cu enunţul care s-ar fi constituit prin respectarea întocmai a codului, a regulilor. Conştiinţa faptului că, ca vorbitori, avem de respectat anumite reguli (cum ar fi regulile privind corespondenţa semnificat – semnificant), se vădeşte prin paradoxul (creat sau descoperit de om) că, în anumite condiţii, însăşi abaterea de la regulă poate avea semnificaţie, o semnificaţie nouă, neaşteptată. Cu timpul, semnificaţia (asociată abaterii) şi însăşi abaterea pot trece din actul individual de comunicare, din domeniul creaţiei, în domeniul codului, socializându-se şi intrând în limbajul comun. Bunăoară sensul metaforic, figurat al unor cuvinte, sens care, cu timpul, se adaugă în polisemia cuvîntului şi devine element al codului după ce, iniţial, a fost o abatere de la cod. E drept că atunci când devine „element al codului“ îşi pierde funcţia expresivă.

Materialul propriu-zis lingvistic care alcătuieşte partea de metalimbaj din cuprinsul limbii(române) nu se reduce la cuvintele numite deja verba dicendi, adică acele cuvinte care în mod explicit privesc activitatea locuţionară, faptul de a vorbi, de a comunica prin grai articulat: a vorbi, a zice, a spune, a cuvînta, a sporovăi, a bolborosi, a boscorodi, a bodogăni, a şopti, a se bâlbâi, a murmura, a glăsui etc.

Ci adăugăm la acest inventar şi acele cuvinte şi expresii care au o structură internă (o „formă internă“), o structură motivată aşadar (motivare relativă), dacă moti­varea pe care o putem decela şi acorda acestor cuvinte are o legătură cu ceea ce se poate numi conştiinţa lingvistică, reflecţia asupra limbajului, având la bază inteligenţa creativă a unui individ dotat, cel care a creat (a inaugurat) pentru prima oară structura respectivă. Bunăoară consider că locuţiunea din când în când aparţine metalimbajului, iar expresia oarecum sinonimă din vreme în vreme sau echivalenta ei franţuzească de temps en temps aparţine limbajului propriu-zis, neutru. O persoană care în locul substantivului (adverbului) propriu-zis – timp, vreme etc. – apelează la un adverb relativ-interogativ şi îl mane­vrează ca pe un substantiv, punându-i înainte prepoziţia în şi din (vezi şi când şi când, pe când, când… când, nici când, altcând), această „familiaritate“ cu un cuvînt atât de „imaterial“, cu un înţeles atât de greu de raportat la planul referenţial al limbajului, denotă în fapt o familiaritate cu cuvintele, cu limbajul, cu regulile acestuia, cu totul deosebită. Denotă o gândire care se apleacă cu uşurinţă asupra cuvintelor. Putem postula: orice act de motivare, relativă sau absolută, a semnului lingvistic este un exerciţiu metalingvistic!

Le propunem cititorilor noştri secvenţa în când, perfect absurdă, fără înţeles, pe care mintea noastră nu ar valida-o, ar considera-o o aberaţie. Şi totuşi ea face parte din sintagma (locuţiunea adverbială) deja discutată din când în când. Ce va fi fost în mintea nomothetului de odinioară când a imaginat această secvenţă? Cu siguranţă nu a fost la îndemâna oricui să spună din când în când în locul sau cu sensul expresiei neutre din vreme în vreme, expresie atât de… inexpresivă în comparaţie cu din când în când.

Altminteri, în limba română cuvintele (compuse) şi locuţiunile în care apar adverbele şi pronumele relative constituie un capitol care nu poate fi discutat ca lumea fără a te raporta la metalimbaj. (Din păcate, această perspectivă lipseşte cu totul din toate cele patru sau cinci volume de Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor elaborate de Academia Română, deşi orice cuvînt nou, indiferent cum este format, dar format să fie în limba respectivă, reprezintă o manifestare a funcţiei metalingvistice…) Avem în vedere îndeosebi cuvintele cine, ce, care, cât, respectiv când, cât, cum, unde, extrem de solidare între ele. Toate intră în câteva serii de combinaţii extrem de interesante, cu ori- (oricine, orice, oricare, oricâţi, respectiv oricând, oricât, oricum, oriunde), cu fie-(fieşte-) (fiecare, fieştecare, fieştecât, fieştecum etc.) sau cu -va(cineva, ceva, careva, câţiva, cândva, câtva, cumva, undeva). Ba chiar şi evoluţia lor fonetică, cu abateri de la legile fonetice privind evoluţia în limba română a velarei labiale qu, mărturiseşte acelaşi sentiment al vorbitorilor că aceste cuvinte fac şi trebuie să facă parte din aceeaşi paradigmă. Chiar şi pentru un absolvent al facultăţii de litere poate fi o problemă să numească corect componentele acestei paradigme, adică să răspundă la întrebarea care sunt pronumele şi adverbele relative din limba română! Pentru nomothetul român însă era foarte clar că aceste cuvinte au ceva esenţial în comun şi, în virtutea acestui sentiment, a sentimentului că ele alcătuiesc o clasă, o paradigmă, le-a supus aceluiaşi tratament, le-a grupat împreună, le-a supus aceluiaşi procedeu morfo-lexical.

Aşa se explică şi seria nicicum, nicidecum, nicicând, nicicât, niciunde, pentru care nu este exclus să avem un corespondent sau un reflex (sic!) slav. Căci nu m-aş grăbi, precum unii colegi, să cred că slav este şi modelul după care s-au format adverbele româneşti nicicum etc. Şi asta pentu că adverbele respective au şi variante mai explicit „metalingvistice”: nici ca cum, nici ca când….

Româna a mai încercat şi altă serie, după modelul altceva, incomplet realizată: altcum(va), altcine(va) (vezi altcuiva), altunde(va) (Cf. Emil Cioran, Lumini şi sfinţi, p. 73 „De aceea este ea dincolo de cultură, ca de altcum şi muzica“). (Evident, între altfel şi altcum este mai „interesant“, mai metalingvistic cuvîntul altcum=alt cum.) Dicţionarul lui Sextil Puşcariu mai consemnează şi alte încercări ale nomothetului român, interesante din aceeaşi perspectivă: cine alt, care alt, ce alt, câte alte. Sau alt oarecare, alt oarecine, alt oarece, alt orişicare, alt fiece etc.

Faptul că acest „proiect“ nu s-a realizat integral îţi dă sentimentul că nomothetul a cerut prea mult de la semenii săi. Chiar aşa incomplet cum este acest veritabil tabel al tuturor combinaţiilor posibile în care intră câteva cuvinte dintre cele mai „speciale“, comentariul cel mai aplicat acestei realităţi lingvistice este obligat să remarce cât de departe a mers simţul limbii şi creativitatea lingvistică la vorbitorii români de odinioară. Nu avem de-a face numai cu efectele analogiei. Analogia intervine în ultimă instanţă. Acţiunea ei este precedată de manifestări ale inteligenţei, ale creativităţii vorbitorilor. Căci de inteligenţă este vorba ca să conştientizezi, ca vorbitor, iar nu ca grămătic, existenţa paradigmei care, ce, cine etc. Şi de ingeniozitate putem vorbi atunci când este imaginat prototipul oricare, careva, fiecare etc.

Constituirea acestei paradigme unitare, pe care totuşi specialiştii o separă în două (pronume relative şi adverbe relative), va fi fost uşurată de cuvîntul cât, care este deopotrivă adverb şi pronume relativ, făcând astfel din cele două paradigme una, un continuum. O lume aparte, în care apar şi alte îmbinări de cuvinte neaşteptate (cine cum, care cum, ce şi cum, care mai de care, care pe care, care una, care alta etc.), cu totul surprinzătoare, a căror explicaţie nu poate fi decât una singură: dezinvoltura în manevrarea cuvintelor pe care i-o dă vorbitorului o conştiinţă lingvistică extrem de vie.

Surpriza cea mai mare ne-o oferă nicidecum, adverb de negaţie, pe care unii vorbitori români au avut ingeniozitatea să-l imagineze la superlativ, superlativul lui nu aşadar! „Nu voi să se arate înaintea noastră nici de cumu cumului…” Aşadar sintagma nici de cum – nici de cumu’ cumului (var. nici ca cumul cumului), pusă la genitiv, acel genitiv care încă de pe vremea limbii latine era folosit ca expresie a superlativului absolut. Păstrat bine în română (vezi frumoasa frumoaselor, prostul proştilor). Nici un lingvist nu şi-ar fi putut imagina să pui la genitiv o locuţiune adverbială! A făcut-o nomothetul român, adică a făcut-o limba română, la nivelul graiului românesc, al vorbitorilor analfabeţi şi neşcoliţi decât prin exerciţiul limbii române. Suficient pentru a produce această veritabilă nestemată a limbii române: nicidecumul cumului.

Alte vocabule interesante din această paradigmă: câte şi mai câte, de ce… de ne-ce, cine ce, care cât etc. Secvenţa ne-ce ar merita şi ea un comentariu aparte. Noi, deocamdată, o semnalăm numai. Cum însuşi numai (non magis) ar cere şi el un comentariu. (În paranteză fie spus că uşurinţa limbii române de a-l manevra pe ne- a produs două efecte ne-semnalate până acum: cuvîntul franţuzesc nescience, calc evident după neştiinţă românesc, uşor de asimilat pentru franţuji. Şi latinescul nonnumerati. Este vorba de limba latină medievală în care şi-a scris cronica celebrul Notar Anonim. Pare un calc după românescul nenumăraţi. Prezenţa în textul Cronicii a acestui nonnumerati ar putea avea două consecinţe: (1) ideea ca specialiştii să mai caute şi alte invenţii lexicale din text, pentru a verifica dacă acestea nu se datorează unui model românesc, ceea ce ar însemna că (2) autorul cunoştea bine limba română, certitudine care ne-ar ajuta să identificăm persoana notarului…)

Menţionăm şi locuţiunea nici prea prea, nici foarte foarte, atât de expresivă, în ciuda frecventei sale utilizări. Sau cea mai cea mai (var. cea mai cea), care însă are un caracter literar, livresc. Este şi relativ recentă. În schimb şi mai şi este populară, ceea ce nu ne ajută cu nimic dacă am încerca să înţelegem care a fost motivaţia îmbinării celor trei cuvinte, îmbinare atât de surprinzătoare, imposibil de tradus în altă limbă.

Sunt mai multe „expresii metalinguale“ în care apare adverbul mai: şi mai şi, mai toate, mai nimic, mai să…, mai-mai să… Prezenţa sa, ca descendent din magis, în aceste secvenţe (locuţiuni) este greu de înţeles. Considerăm că aceste secvenţe sunt „expresii metalinguale“ printr-un calcul pe care l-aş numi …apofatic, vrând astfel a spune că în măsura în care un enunţ (o secvenţă, o locuţiune) nu respectă regulile curente şi comune, „logice“, de îmbinare a cuvintelor, reguli ale limbajului comun, neutru, acea secvenţă este cel mai probabil modulată cu o anumită libertare de exprimare, de mişcare între cele două planuri (sintagmatic şi paradigmatic), pe care ţi-o poate da numai o conştiinţă lingvistică neobişnuită, mult peste medie. Chiar dacă nu înţelegem întocmai motivaţia (logica) îmbinării cuvintelor respective, pricepem totuşi că este vorba de o aleasă conştiinţă lingvistică. De metalimbaj. Nu este limbaj neutru, comun, ci expresia unei inteligenţe iscoditoare, care caută expresii noi.

Numai această libertate, această dezinvoltură suverană, explică secvenţe ca din când în când, nicide(ca)cumul cumului, şi mai şi, de ce, de ne-ce, ş.a.m.d.

Această uşurinţă de a combina cuvintele împotriva celor mai elementare reguli a putut să dea naştere unor secvenţe ca într-o doară, la o adică, fără doar şi poate, unde substantivele sunt înlocuite cu adverbul corespunzător: adică, doară, poate şi astfel ajungem să consemnăm succesiunea articol nehotărît + adverb sau prepoziţie (+ articol nehotărît) + adverb. Nu este exclus ca vorbitorul (nomothetul) să fi avut sentimentul că substantivul de care avea nevoie lipseşte din cod… A simţit – ceea ce numai un spirit ales ajunge să resimtă – insuficienţa inventarului lingvistic. Cât priveşte ideea de „adverb corespunzător unui substantiv“ (şi viceversa), avem în vedere corespondenţa cum – fel, când – timp, unde – loc ş.a.m.d.. Vezi mai sus, comentariul la altcum – altfel etc. Care ar fi deci „substantivele corespunzătoare adverbelor“ de mai sus? Lui adică îi corespunde un substantiv care ar avea ca semnificaţie „situaţia incertă, ambiguă produsă la un moment dat“, lui doar şi poate le-ar corespunde ideea de condiţie, de scuză invocată pentru a justifica ceva, îndeosebi reţinerea de la a face ceva. După cum se vede, dacă acestor adverbe le corespunde o semnificaţie de tip nominal, un substantiv, acestea sunt neologisme, nu aparţin graiului românesc. La acest nivel, conştiinţa (de natură metalingvistică) că lipseşte cuvîntul necesar a găsit o soluţie ce ţine de metalimbaj. Nimic mai firesc. Această conştiinţă a fost explicit consemnată în cele din urmă prin locuţiunea nespus de, frecvent folosită chiar de oamenii cei mai simpli: nespus de frumoasă, frumoasă de nespus… În multe limbi se recurge azi la neologismul indicibil, eventual calchiat. În română indicibil îşi va găsi locul, căci este deja folosit, dar fără înţelesul de adverb pentru superlativ absolut.

Tot la metalimbaj intră şi cuvintele, oarecum antonime, cutare şi anume, amândouă interesante, dar mai ales al doilea, ca derivat de la un cuvînt atât de metalingvistic cum este nume. În ce-l priveşte pe cutare, semnalăm diminutivul cutărică, surprinzător şi demn de a fi comentat şi el, tot ca metalimbaj.

O interesantă situaţie ne-o oferă expresiile o să!, aş! şi mai va!, prin care este exprimată neîncrederea Emiţătorului faţă de un proiect sau o promisiune a conlocu­torului sau a altcuiva. Cred că avem de-a face cu transformarea morfemului în cuvînt, purtător astfel al înţelesului gramatical oferit ca înţeles lexical:

– O să fac şi o să dreg!

– O să!

După acest procedeu s-ar părea că va de la va face şi va drege devine la interlocutor mai va!

Aş nu este exclus să provină şi el de la condiţional-optativ, cu o evoluţie ceva mai complicată d.p.d.v. semantic. Certă este provenienţa „negaţiei“ o să de la viitorul de tip popular o să (fac). Ipoteza noastră este că o să face serie cu mai va şi aş, deopotrivă de batjocoritori. (Fireşte, acest sens decurge şi dintr-o intonaţie potrivită.)

Nota bene: în (mai) va se zice că avem o rămăşiţă miraculos salvată din vado, vadere „a merge, a porni“. Nu excludem această etimologie. Ceea ce modifică ipoteza, fără a o anula: pierzându-şi sensul şi rămas „în aer“, fără nici o legătură cu alte cuvinte, acest va va fi ajuns să fie resimţit ca va din va face, rostit independent, după modelul

– Ai fost la piaţă?

– Am!

De aici, după acest model greşit „decriptat“, se va ajunge la separarea lui o să şi a lui aş, purtători ai sensului gramaticalizat care, în acest fel, se lexicali­zează într-un mod neaşteptat, ingenios! (O asemenea explicaţie reduce ingenio­zitatea vorbitorilor la decodarea greşită, atât de fertilă într-o sumedenie de cazuri! Căci există şi greşeli, respectiv decodări greşite, dar „fericite“, care au rodit cu rezultate excepţionale, fără ca Receptorul să-şi dea seama că nu a înţeles mesajul. Exemplul cel mai interesant este alfabetul fenician, preluat de vechii greci cu convingerea că scrierea feniciană este fonetică: o literă pentru un sunet, pentru un fonem. Şi au conceput scrierea grecească după acest principiu, împrumutat de la fenicieni. În realitate, fenicienii, ca toţi semiţii, aveau o scriere silabică. Grecii sunt cei care au revoluţionat scrierea, introducând principiul fonetic, fonologic, dar au făcut-o cu sentimentul că preiau modelul fenician. În realitate, preluarea şi „decodarea“ mesajului, a sistemului de scriere, s-a făcut greşit. O greşeală de decodare căreia omenirea, mai ales europenii, îi datorează foarte mult…)

Conştiinţa antonimiei dă naştere la multe expresii şi locuţiuni. Semnalăm expresiile care urmăresc şi obţinerea unui efect i-aş zice literar: hoţu’ de păgubaş, o nimica toată, foaie verde lemn uscat… O nimica toată, formulă atât de isteaţă, ne aminteşte de franţuzescul rien du tout. Să fie la origine aceeaşi atitudine şugubeaţă?

Dăm în continuare o listă de expresii a căror apariţie(structură) nu poate fi motivată(explicată) fără a ţine seamă de următoarele elemente: (1) conştiinţa lingvistică (metalimbaj), (2) plăcerea vorbitorilor de a se juca cu cuvintele şi (3) gustul pentru paradox: peste poate; face pe niznaiul; a luat-o pe daiboj; să stăm strâmb şi să judecăm drept; seamănă, dar nu răsare; mult mai mult; cât a-i zice peşte; cum necum; de ce, de ne-ce; scurt pe doi; cu chiu cu vai; pesemne; şi mai şi; (mai) de doamne-ajută; un lasă-mă să te las; mai încape vorbă?; s-a mântuit vorba; scurtă vorba; scurt şi cuprinzător; în toată puterea cuvîntului; să pun punctul pe i; frumoasă de nespus; frumoasă din cale afară; drept vorbind; nu-i vorbă; fel de fel; la urma urmei; vorbă să fie; vorbă-n vânt; cât pe ce; cât de cât; cutare; n-am cuvinte să…

Semnalăm distanţa dintre sub şi locuţiunea adverbială de dedesub(t). Prezenţa celor trei de în succesiune, deşi nu e uşor de explicat, vorbitorii o stăpânesc perfect, în toate variantele intermediare: stă sub masă, vorbeşte de sub masă, stă dedesubt, vorbeşte de dedesubt. Ceva asemănător (sub sub ala) se află la originea cuvîntului subsioară. Această structură ne aminteşte nenumăratele feluri în care a fi poate fi auxiliar pentru el însuşi . Noica le-a dat o atenţie deosebită în eseurile sale(vezi îndeosebi Sentimentul românesc al fiinţei), considerând că aceste structuri ţin de un specific românesc al limbii române.

Fireşte, când alcătuim inventarul complet a ceea ce ar fi metalimba română, capitolul cu care vom începe va fi cel al cuvintelor (verba) dicendi. Nu ne vom referi numai la verbe, aşa cum ne-ar impune tradiţia gramaticii latine. Ci şi la substantive, la adjective, adverbe.

Simpla înşiruire a cuvintelor din acest inventar nu va fi însă suficientă. Ci va trebui să descriem cât mai nuanţat personalitatea fiecărui cuvînt, ocurenţele sale specifice. Deosebirea pe care româna o face între cuvinte şi vorbe poate prilejui subtile şi interesante consideraţii cu care în mod obligatoriu va fi să ieşim din cadrul strict al lingvisticii.

Cuvîntul cuvînt este interesant nu numai prin etimologia sa şi prin polisemia atât de bogată. Va fi să cercetăm cu atenţie şi cu comentariile adecvate frazeologia dezvoltată în jurul acestuia: în toată puterea cuvîntului; om de cuvînt; a crede pe cuvînt; pe drept cuvînt; a avea cuvînt; cuvînt de onoare; a-şi ţine cuvîntul; a (nu) ieşi din cuvîntul cuiva; într-un cuvînt; dintr-un cuvînt; cuvinte acoperite („cu tâlcuri, pentru ca să nu înţeleagă toţi, iară numai cei învăţaţi“); joc de cuvinte. E de luat în seamă, de asemenea, paremiologia legată de cuvînt, deseori tulburător de ambiguă: „pe unde iese cuvîntul, iese şi sufletul“. Textele vechi ne oferă şi ele un material interesant: „L-au suduit, au cu cuvîntul, au cu tăcerea“ (Prav. 959, după Sextil Puşcariu). Cum vine să sudui cu tăcerea?… A tăcea, tăcere intră şi ele în metalimbaj, româna făcând o netă distincţie între tăcere şi linişte, mai rar întâlnită în alte limbi, în felul acesta pledând încă o dată pentru a se renunţa la definiţia curentă a sinonimiei. Sinonimia trebuie discutată corect numai din perspectiva deosebirilor de înţeles dintre cuvintele aşa zis sinonime. Aparent sinonime!

Deosebirile subtile dintre a vorbi, a spune, a zice, a cuvînta, a numi etc. constituie un capitol încă nescris. Se petrec lucruri ciudate în interiorul acestui câmp semantic. A vorbi, bunăoară, este propriu zis un verb intranzitiv. El suportă însă un singur complement direct: substantivul prostii… Alte verba dicendi: a şopti, a murmura, a turui, a sporovăi, a bolborosi, a bodogăni ş.a.m.d., fonf, gângav, peltic, sâsâit, bâlbâit, mutălău, muteşte etc.

Intră la inventarul metalimbii şi o întreagă clasă de cuvinte, o parte de vorbire în întregime: pro-numele. Cuvintele din categoria pronumelui au înţeles numai prin raportare la alte cuvinte, pe care le înlocuiesc în anumite condiţii ceea ce presupune o conştiinţă lingvistică, atât la nivelul langue, cât şi la nivelul parole. În multe cazuri simţim chiar nevoia distincţiei metalangue – metaparole, meta limbă – meta vorbire!

În fine, dacă articolul nu este parte de vorbire, ci morfem, al unei categorii gramaticale (a determinării), putem consemna astfel şi o categorie gramaticală prin care se vădeşte conştiinţa lingvistică de sine, metalimbajul. (După părerea noastră articolul este una dintre punţile întinse între lexic şi morfologie, care dau limbajului caracterul de continuum, de întreg unitar, de Unu.) Din acest punct de vedere limba română ne oferă un caz excepţional: etimologia lui nişte, care vine din propoziţia ne scio (quid), făcând astfel explicită conştiinţa lingvistică: ne scio…

Un inventar complet al metalimbajului va cuprinde un capitol vast dedicat literaturii populare orale. În ce priveşte folclorul românesc, în fruntea textelor interesante din această perspectivă aş pune o ghicitoare, cea care întreabă ce se află în toate? Răspunsul: numele. Este atâta şi atât de subtilă, de modernă filosofie a limbajului în acest text minuscul încât nu mă încumet să fac vreun comentariu, ci doar o trimitere, la discuţiile şi teoriile pe marginea raportului limbaj-realitate, parţial confirmate (sau sublimate) în ideea că numai ce are nume există!…

Nota bene: din folclor, din literatura populară considerăm că face parte şi anecdota populară, inclusiv în lumea de azi, bancurile. Chiar dacă acestea nu aparţin întotdeauna graiului, ci deseori circulă la nivelul limbii literare, al unor persoane îndelung şi profund şcolite.

Inventarul nostru va consemna şi zicala „aşa-i vorba românească, cu două (mai multe) înţelesuri“, în mod explicit metalinguală.

Când spun metalimbaj în literatura populară mă gândesc şi la necunoscutul cu care am călătorit împreună în tren şi care a intrat în vorbă cu copiii mei, iar la un moment dat s-a oferit să le spună o poveste. Spre nedumerirea copiilor povestea începea aşa: A fost odată un moş şi o moaşă. Moşul avea un cocoş, iar moaşa avea o cocoaşă. Într-o bună zi moşul şi-a făcut un gard. Ca să nu rămână mai prejos decât moşul cu gardul lui, moaşa şi-a făcut şi ea o gardă… Şi tot aşa a ţinut-o semnalând astfel o realitate lingvistică puţin consemnată: mulţimea de substantive care sunt din punct de vedere strict formal perechi, după modelul unor substantive (bunic – bunică, făt – fată), şi mai ales al adjectivelor: drag – dragă, frumos – frumoasă etc., dar care semantic sunt cu totul altcum: rob – robă, foc – focă, lup – lupă (obiect), gazel – gazelă etc. Aş zice că avem aici o variantă a omonimiei care i-ar pune în încurcătură pe cei care, neştiind româneşte şi neavând la dispoziţie decât texte româneşti, ar încerca să le decripteze. Într-un manual de limba română pentru străini cred că ar încăpea un mic capitol despre aceste cuvinte masculine care nu au nici o legătură cu forma lor „feminină“: fund – fundă etc. Un fel de „falşi prieteni” din limba română…

Trecerea de la limbaj la literatura populară (folclor), adică trecerea de la cuvînt la textul intrat în circulaţia socială, o fac acele locuţiuni (numite de noi şi secvenţe) amintite mai sus, cu o structură motivată, de genul anume; peste poate; cum ne-cum; nici de cum; nici de cumul cumului; seamănă, dar nu răsare; a o lua la sănătoasa; a da ortul popii; a lua pe nu în braţe; foaie verde lemn uscat; foaie verde de dai n-ai, ia nu da, să vezi cum ai etc.

Iată, expresia a o lua la sănătoasa, pe care lingviştii o explică prin contaminarea locuţiunii a o lua la fugă cu proverbul fuga este ruşinoasă, dar e sănătoasă. Procedeul prin care se ajunge la expresia pusă în discuţie este literar, devenit rutină la cei ce practică inter-textualitatea, adică în literatura ultimelor două-trei decenii. În limba română este mai vechi aşadar.

Într-un mod similar a apărut şi cuvîntul oareşicât argotic crăpel, cu sensul „mâncare“, derivat de la expresia a crăpa (în el) „a mânca“. Crapă-n tine! = Mănâncă! Este legat, probabil, şi de „a mâncat până a crăpat“. Cine a zis prima dată cuvîntul crăpel a mizat pe capacitatea interlocutorilor de a se referi la acest context, de a-l actualiza în mintea lor.

Altminteri, orice derivare şi compunere de noi cuvinte apelează la conştiinţa lingvistică a vorbitorilor, pune la lucru funcţia metalinguală.

Prin aceste locuţiuni (expresii), zicale şi turnuri de frază, se creează o zonă de interferenţă între limbaj şi literatură. Şi aşa cum din limbaj nu lipseşte metalimbajul, la fel din literatura populară nu lipseşte meditaţia la rosturile şi alcătuirea limbajului. Întrebările pe care şi le pune omul contemplându-se pe sine nu puteau ocoli ipostaza sa de fiinţă cuvîntătoare şi cugetătoare.

Este evident că nevoile comunicării sunt satisfăcute prin funcţia conativă şi referenţială. Şi ne putem imagina un limbaj preocupat exclusiv de a face schimbul de informaţii dintre vorbitori. Un astfel de limbaj se poate lipsi – în proiecţia minţii noastre – de funcţia expresivă (artistică) şi metalingvistică.

Un astfel de limbaj poate funcţiona, dar ne va fi greu să explicăm prin ce se deosebeşte calitativ de limbajul în care comunică delfinii sau cimpazeii ori alte fiinţe ne-umane. Putem de aici deduce că limbajul devine grai omenesc abia atunci când omul va implica cuvîntul în gratuitatea unor texte literare sau metalinguale, când omul va descoperi că se poate juca cu cuvintele, poate minţi, fantaza etc.

Prin cele înfăţişate mai sus am ilustrat apartenenţa limbajului la conştiinţa de sine a omului, apartenenţa la un întreg – spiritualitatea umană, prin care se produce paradoxul gândirii omeneşti şi al limbii, capabile fiecare să se autocunoască: gândirea să se gândească la propriile gânduri şi mai ales la propriile mecanisme, limbajul să producă enunţuri despre propriile enunţuri şi structuri. Ceea ce am ţinut să prezentăm – cu oarecari pretenţii de noutate, a fost faptul că metalimbajul nu se manifestă numai prin enunţuri (la nivelul parole – vorbire), ci şi prin structuri şi reguli ale codului, aşadar la nivelul abstract, sublimat al limbii – langue, la nivelul nerostit al limbii, similar nivelului nevăzut al realităţii, al lumii. Adică nivelul cel mai adevărat (sic!) al limbajului. Şi cel mai greu de descris… (sfârșit)