Păcatul iubirii…

Am descoperit recent, la Pitești, o nouă scriitoare neînregimentată, care ar întoarce ierarhiile oficiale, dacă ar fi cunoscută. Încercăm noi să-i facem un portret aici. Se numește Maria Mona Vâlceanu, poetă și prozatoare deopotrivă, fiind la bază, când a fost în activitate, profesoară de limba și literatura română. Mona Vâlceanu nu este o poetă de concept, este o poetă de stare. Sigur, poezia este stare, dar există și o poezie à la Thomas Eliot, conceptuală, și o poezie a sentimentelor, o poezie năvalnică, așa cum face și Vâlceanu, la care participă toată ființa ei. Și totuși există un sentiment plenar, la care participă omul cu toată ființa. Se numește iubirea. Într-un fel, conceptul Monei Vâlceanu este iubirea. La modul absolut. Și poeziile ei sunt varii stări ale iubirii. Este o poetă însetată de iubire și care dăruiește iubire. Își pune sufletul pe tavă în fața cititorului cu o candoare copilărească. Poeta este într-o febrilă căutare a iubirii, ea îi spune iubitului „aș vrea să fiu, / o pasăre de lut / ascunsă în căușul / palmei tale”. Parcă o văd în faimoasa gară construită de regale Ferdinand la Curea de Argeș, nu cum îl așteptă pe Regele Mihai, ci implorată de iubit: „Nu pleca, iubito, / dacă pleci / te cuprinde dorul / spre niciunde”.

Poeta pare fără de păcat. I-am spus în biserica de la Curtea domnească, de ce nu te închini? Închină-te, roagă-te la Domnul să-ți ierte păcatele. Ce, nu ai păcate? Am, zice ea. Mari?, întreb. Nu mi-a mai răspuns. Dar am găsit răspunsul în romanele ei, care se numesc Egor / O iubire imposibilă, Ștefan / Simfonia fantastică și Mircea / Secretul timpului.

Iată ce spune ea în Ștefan: „Ce mă înspăimântă așa de mult în povestea asta în care iubesc un bărbat până la a-mi pierde mințile? A-mi pierde mințile? Sau abia acum a mi le aduna? Abia acum să înțeleg că dragostea este o forță uriașă în Univers, care poate dărâma în calea ei toate obstacolele, ca o viitură de ape, un torent ce antrenează în curgerea lui, zdrobind, totul, orgoliu, principii, căsnicii, legi morale. Cine se poate împotrivi? Numai cel care nu iubește cu adevărat”.

Avem aici oare o Anna Karenina sau o bacantă dezlănțuită? Avem răspunsul în Egor, unde eroina spune că nu este și nu vrea să fie o Anna Karenina, dar este mai mult sau mai puțin? Descoperim o altfel de iubire imposibilă, după cum ne spune în finalul cărții: „Sunt în lumea asta iubiri atât de adânci, atât de profunde, că nu pot fi prinse în cuvinte. Dacă te-a cuprins această magie, nu poți trăi decât în văpaia ei, ești izolat de ceilalți, ești pierdut, pentru că de obicei acestea sunt iubiri imposibile, iubiri blestemate, nu dragostea dintre soț și soție”.

Citind acest roman, te cuprinde un plaisir d’amour, care o domină și pe eroină, nu este nimic violent, introspecția este de un realism care nu mă face să spun ca Flaubert, „Emma c’est moi”, ci „Festina lente”, fiindcă trebuie să ai răbdare cu descrierile metaforice ale eroinei în deșteptare. Oare nu așa începe și À la recherche du temps perdu, romanul fluviu al lui Marcel Proust? Îmi plac începuturile de romane, continuarea mă cam enervează, iar finalul mă decepționează, fiindcă nu duc nicăieri, duc ori în moarte, ori o iau de la capăt.

În cazul lui Egor însă, ajungem la neurologie, fiindcă deducem că iubirea eroinei pentru Egor este o nălucă a stării ei neuropsihice. Adică este o iubire imposibilă, fiindcă nu poți iubi ceea ce nu există decât în imaginație. Romanul este povestea unui tablou, care prinde viață în imaginația scriitoarei, care o închipuie pe eroină că trăiește ceea ce doar visează. E un joc între realitate și vis ca în literatura romantică.

Normal, cărțile Monei Vâlceanu sunt romane de dragoste. Ea mi-a mărturisit că sursa inspirației este proza lui Mircea Eliade. De aceea și eroul primului roman citat este Egor, un personaj care se găsește în povestirea Domnișoara Christina.

Citind aceste cărți, cred că răspunsul este: Mona nu are păcate mari. Nu există păcate din iubire. Păcatele celui care iubește sunt pe jumătate iertate. Cine iubește, nu păcătuiește. Sau poate că există un păcat suprem al Iubirii, Iubirea lui Dumnezeu, Cel care a păcătuit din iubire atunci când ne-a dat viața. Dar există un păcat al vieții, al faptului că viețuim? Se vorbește de păcatul originar. Dar nu este un păcat erotic și nici nu ne naștem păcătoși, deși se spune că femeia a păcătuit, altfel nu năștea în chinuri (chinurile facerii). Și Dumnezeu o fi trăit chinurile facerii, ale genezei?

Nu, în nici un caz nu ne naștem păcătoși, ne naștem inocenți. Ca Poezia inocentă a Monei Vâlceanu. Și proza ei este născută din aceeași matcă a firii, poartă pecetea inocenței. Dar cum Inocența este un cuvânt prea prețios și pretențios, fiindcă în afară de Iisus nu mai există inocenți puri, El este Inocentul absolut, am să spun că literatura Monei Vâlceanu este naivă. Tot ce scrie ea are o naivitate copilărească. Omenirea și-a pierdut copilăria, dar reperul ei este arta naivă. Nu există o artă mai complexă, mai divină, este arta din Civitas Innocentiae.

Poveștile Monei Vâlceanu sunt lipsite de păcat fiindcă sunt povești de dragoste naive. Sunt lipsite și de trădare, în sensul perversiunii. Ea nu știe ce este pervertirea minții, a inimii și a sufletului. Fiindcă romanele ei sunt confesiuni, sunt defulări ale eului, adică domină sinceritatea. Sinceritatea este limbajul literar al Monei Vâlceanu. Adică are oralitate, este firesc. Scrie cum gândește și vorbește. Nu face o literatură conceptuală, nu are neliniști metafizice, angoase sufletești, complexe existențiale. Descrie lucrurile firesc, fără să le literaturizeze. Sunt jurnale? Niște jurnale sufletești? Poate mai fantazează pe ici, pe colo, cum ar fi naveta București-Paris, unde se află ca la ea acasă, parcă ar fi Martha Bibescu, dar nu fabrică povești, nu inventează un limbaj nou. Nu are nevoie. Îi ajunge limbajul firesc al vieții. Deși crede că are ca model proza lui Eliade, este departe de sofisticăraia lui labirintică, este departe de jocul trecerii din realitate în vis, din fizic în astral, din lumină în clarobscur sau invers, ca în La țigănci, fiindcă ea nu are o imaginație bogată, fantezia ei este limitată la sentimentele pe care le-a trăit, la sinceritatea confesiunii. La Eliade, ermetismul este încărcat de magie, de ocultism, de simboluri culturale. Prozele lui sunt ca niște mari teorii filosofice aplicate. Filosoful religiilor experimentează pe cazuri de viață, adesea la limita vieții, moartea fiind un laitmotiv.

Mona Vâlceanu este mai aproape de romantism, de epica lui Jeane Austin în special, fără să aibă spiritul analitic al disecării, al chirurgiei sentimentului erotic. Și nu seamănă cu romanul realist al scriitoarelor române, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu, așa cum poezia ei nu este impresionistă în sensul liricii unei poete ca Elena Văcărescu, foarte atașată de avangarda literară franceză. Elena Văcărescu a avut o relație intimă cu Ferdinand, dezaprobată de Carol I, un fapt de proporții erotice cu care Mona Vâlceanu nu se poate lăuda. Nici Piteștiul, care este orașul poeziei. În el adie undele dinspre Carmen Sylva, pe când trăia la Curtea de Argeș, după moartea lui Carol I, dar nu au valoarea undelor ce vin dinspre elita poeziei feminine românești, marcate de Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles, Martha Bibescu și Elena Văcărescu, care au dus prestigiul literelor române în saloanele franceze. România a fost mare în perioada interbelică prin aceste poete. Toată politica externă și monarhică la un loc nu au putut să facă pentru România ce a putut să facă poezia!

Poetele României trebuie să aibă în față mereu aceste modele. Mona Vâlceanu nu le-a avut. Nu are o condiție princiară, dar nici una politică. Ea nu este o Elena Udrea, o așa-zisă femeie fatală, care s-a sacrificat pentru un președinte și acum stă la închisoare, în timp ce iubitul este deconspirat ca notoriu colaborator al securității. Iată o poveste politică de iubire care, din păcate, nu a lăsat nici un roman, fiindcă personajele reale sunt derizorii. Nici o femeie frumoasă, deșteaptă și liberă nu ar face un coup de foudre pentru un maidanez, pentru un Pazvante marinel delapidator al flotei române.

Iubirile imposibile sunt predilecte romantismului. Și ce poate fi mai romantic decât să te îndrăgostești de un tablou, cum face Egor al lui Eliade, care se îndrăgostește de portretul Domnișoarei Christina! Și Christina din tablou, prinde viață și năluca ei, devenită strigoi, se îndrăgostește de Egor. La Mona Vâlceanu, femeia din tablou este modelul pictorului Egor. Iar tabloul este apoi pierdut, regăsit, repictat, este al nimănui, cu o semnătură indescifrabilă, dezvăluind o iubire care nu a existat, care ar putea exista, dar care închide în el o iubire imposibilă.

Literatura lumii este plină de zeci de cărți inspirate de tablouri celebre. Cele mai multe o au în vizor pe Mona Lisa. Tablourile lui Bosch și Bruegel au generat numeroase cărți. Filmul The Passion of the Christ al lui Mel Gibson este o versiune cinematografică a celebrului tablou Purtarea crucii de Bosch. Există un film fenomenal inspirat de tabloul Fata cu turban albastru de Vermeer, povestea dintre pictor și modelul său, dintre Vermeer și servitoarea sa, personaje jucate de Scarlett Johansson și Colin Firth. Ce să mai spun despre Frida Kahlo, care a generat cărți și filme faimoase, ca însuși Frida al lui Julie Taymor. Cred că lumea artelor plastice a inspirat cele mai multe cărți și filme din lume, și este suficient să ne gândim la filmele despre Michelangelo, El Greco, Turner, Goya, Rembrandt, Renoir, Rubliov, Van Gogh, Gauguin, Modigliani, Picasso… Lista este neîncăpătoare. Însuși autorul acestor rânduri s-a inspirat din tabloul Doamna cu hermină de Leonardo atunci când a creat personajul principal din romanul Buharia.

Suprema lecție de iubire interzisă este filmul lui Ang Lee Tigru și Dragon, încununat cu Best Picture, cu Marele Oscar adică, plus încă trei premii Oscar din 10 nominalizări. Deci iubirea interzisă prezentată de Ang Lee i-a tulburat și pe oscarioți. Filmul are la bază romanul clasic al lui Du Lu Wang (1909 – 1976), care dezvoltă o legendă cu rădăcini ce se pierd în negura timpului, în mitologia chineză. Povestea încrucișează viețile a două femei în lupta cu destinul lor. Și ni se demonstrează că nici puterile supranaturale nu pot învinge dragostea adevărată. Surpriza vine de la natura umană. Personajele pot învinge gravitația, dar nu și sentimentele umane. Ele constituie limita jocului, fiindcă înseamnă viața, iar limita supremă este iubirea, un obstacol de netrecut. De aceea, personajele iubesc în secret. Marea iubire se consumă numai în secret.

Despre iubiri imposibile sunt și cărțile lui Proust, Flaubert, Balzac sau George Călinescu. Ce să mai spus de Oscar Wilde, de Portretul lui Dorian Gray, inspirat de lumea picturii, povestea faustică a unui tânăr care își vinde sufletul pentru ca el să rămână mereu tânăr și numai portretul care i s-a făcut să îmbătrânească. Vrea să aibă tinerețe fără bătrânețe. Portretul lui îmbătrânește, dar finalul este o mostră de trezire la realitate. Tânărul moare, iar servitorul din casă nu-l mai recunoaște, fiindcă cel care a murit este un bătrân pe care nu l-a mai văzut. Iar portretul din tablou întinerește!

Dar Mona Vâlceanu nu se ocupă de mitul lui Narcis, nici de vreo altă pildă universală. Ea nu este nici Oscar Wilde, nici Proust. Dar nici școlăriță nu e. Poate este puțin ruptă din Virginia Woolf, din romanul Orele, unde se explorează tehnica „fluxul memoriei”. Și-a imaginat un adulter, o iubire nesatisfăcută. Știe să speculeze mediile. Își plasează povestea în cel mai bizar mediu al artei, lumea pictorilor. Ca și lumea Crailor de Curtea Veche. În care există și un Lopahin, ca în Livada cu vișini. Adică burghezul care ucide aristocrația. Așa cum este aici Alexandru, care face parte din burghezia socialistă și mai ales din cea post-decembristă. Aici mediile se amestecă, fiindcă literatura permite asemenea inadvertențe temporale. De fapt, nu trebuie să fixăm nici un timp, nici o epocă. De ce? Fiindcă iubirea este deasupra de timp, deasupra de epocile istorice. Iar adevărata iubire este imposibilă, nu se poate realiza. Este în vis. Dacă nu este imposibilă, nu este iubire. Fiindcă numai în absolut se petrece imposibilul.