Mihai Eminescu și Dan Puric trebuie arestați de urgență!

Joacă în „Livada cu vișini”, scrisă de un rus, unu Cehov! Păi de ce-a ales el să joace taman acum și tocmai la Teatrul Național, pe prima scândură a patriei, în „Livada cu vișini”? E clar că este omul rușilor. Nu putea să joace în „Tache, Ianke și Kadîr”? Știam și noi cine e Tache, ce săpun și ce frânghie vinde Kadîr, ce gheșeft face Ianke…, ce bani primește de la Dughin, omul lui Putin. În fond, despre ce este vorba în „Livada cu vișini”? Niște puturoși, care, în loc să pună mâna pe sapă, să lucreze livada, visează la Paris, la iubiri imposibile. Până vine feciorul fostului argat și cumpără livada. De ce trebuia lăsat Dan Puric să joace și aici? Nu era suficient că apare în „Titanic vals”? Și așa e prea mult. Acolo ar fi bine să-i dea rolul lui Măgeanu, ăla care vinde pălării scumpe, că și așa nu apare… Dar nici rolul lui Măgeanu nu trebuie să-i dea după ce am văzut spectacolul de pe 27 martie de la Teatrul Național.

Ce caută omul lui Putin la Teatrul Național? Nu avea dreptate Iulia Popovici care scria prin „Adevărul”? „Problema cu one-man show-ul sau conferinţa lui Dan Puric, de Ziua Mondială a Teatrului, de la Teatrul Naţional Bucureşti, nu e că ar fi naţionalist(ă), antieuropean(ă) sau mai ştiu eu cum. Problema e că a fost doar o succesiune de bancuri de tot felul, printre care mai răsăreau referinţe bruşte la „identitatea de gen” şi victimizări personale ale dlui Puric. „Reprezentaţia” începe cu o anecdotă despre un clovn sovietic, pedepsit de Stalin pentru un banc politic – la fel cum, se plânge Dan Puric, riscă el însuşi să fie pedepsit.”

Cum nu știți cine este Iulia Popovici? Lăsând gluma la o parte, chiar dacă este o doamnă, îmi venea să pun mâna pe vătrai când am văzut ce scrie despre un actor ca Dan Puric. Așa cum l-aș lua cu cociorva și pe kulturnikul Iulian Bulai, filoxera de la Roman, aterizată cu parașuta neomarxistă în Parlamentul României. Însă m-am gândit că este dreptul dumnealor să scrie cum poftesc în epoca tuturor libertăților de gen. Mai ales că pot să scriu și eu ce gândesc. Deocamdată…

Am urmărit pe 27 martie cea mai frumoasă incursiune în istoria teatrului românesc și am văzut aproape tot ce s-a jucat la Teatrul Național în ultimii 40 de ani. Am acest as în mânecă. Cu patosul lui inconfundabil, numai inimă tot, Dan Puric are convingerea că teatrul românesc este într-adevăr un miracol. Și chiar este. În fond, o țară de păstori l-a dat pe Caragiale, despre care actorul nu a vorbit, un dramaturg cum Franța epocii lui nu are, iar Germania poate scotoci în toată istoria ei și nu va găsi unul ca Nenea Iancu. Din țara păstorilor s-au ridicat Eugen Ionescu, despre care Dan Puric a vorbit mult, dar a vorbit și de Urmuz, dar a uitat de Tudor Mușatescu și, mai ales de Camil Petrescu și Marin Sorescu de mai târziu. Nu poți să-i ții minte pe toți. A vorbit despre marii actori George Vraca, Nottara, Mihail Pascaly, Calboreanu, Radu Beligan, Dem Rădulescu, Olga Tudorache, pe care îi imită inspirat, despre marii noștri regizori de faimă mondială. Oare pe cine supără asemenea adevăruri elementare? Oare te poți numi român dacă te irită când un artist vorbește admirativ despre valorile noastre naționale?

Și mai ales când o face cu talent.

Dan Puric nu a amintit nimic despre unirea Basarabiei cu România, eveniment uriaș, care a avut loc pe 27 martie 1918. În schimb, a făcut altceva. A relatat o întâmplare. Actorii de la Național s-au dus la Moscova și au făcut o impresie colosală. „Consilierul sovietic a zis că ne dă totul!”, a jubilat Mișu Fotino pe coridorul hotelului în fața lui Dem Rădulescu. „Ne dă totul? Să ne dea Basarabia, domne!”, a spus Bibanul în gura mare. Ușa unei camere s-a deschis încet și a ieșit ușurel capul enorm al lui Alexandru Giugaru. Bibanul a văzut urechea de elefant a lui Giugaru și a dres-o pe loc: „Bă, fi atent ce vorbești că ăștia au pus dracu magnetofoane peste tot, și în baie…” Giugaru era speriat și a închis ușa rapid. Toți actorii au coborât la micul dejun, numai Giugaru – ioc! „Hai, bă, să vedem dacă n-a crăpat ăsta”, zice Bibanul. Și au plecat spre camera lui Giugaru. Au deschis ușa încet și camera – goală. Giugaru era în baie. Scosese sifonul de la chiuvetă și striga tare în țavă: „Să știți că eu nu sunt de acord cu colegii mei!”…

„Umorul la români este o armă redutabilă”, spune Dan Puric. Este o axiomă. „Se fac presiuni asupra noastră ca să ne dizolve identitatea.” Este o teoremă.

„Uitați-vă la poporul român: e un hău! La 1601, când se scria „Hamlet”, la noi era asasinat Mihai Viteazul.” Este un adevăr istoric. Verificabil. Eu vreau să-l completez: În 1574, Londra și-a finalizat canalizarea. Exact în același an, turcii îl sfâșiau în bucăți cu caii pe Ion Vodă cel Cumplit. Ei bine, acest popor de păstori și de luptători l-a dat pe Constantin Brâncuș. Au dat turcii un asemenea artist? Sau poate au dat englezii…

„Suntem un popor vechi. Suntem un popor vechi, scria Nae Ionescu în 1941. Occidenul vrea să cucerească universul. Noi, cei din răsărit, românii, îl pătimim”.

Actorul e vizibil necăjit de checherițele care îl acuză că a luat bani de la ruși. A făcut haz de acest necaz, dar nu era râsul lui. Încerca să evadeze în autoironie. „În 1859 s-a născut Nottara, în 1959 s-a născut Puric. Sunt modest, dar vreau să se știe…” Știu oare acești detractori mărunței că Dan Puric donează enorm din veniturile lui de artist pentru spitale și mânăstiri? Se fac că nu știu…

Și mereu, aceeași închinare: „Eminescu a fost sufleurul Teatrului Național, Eminescu este sufleurul poporului român. Nu simțiți cum ne suflă și astăzi?…” „Limba română e limbă de stână”. Dacă spunea „Eminescu este poetul nostru din debara” sau „limba română este o limbă de căcat, bună numai pentru înjurături”, ar fi fost altceva. Nu mai făcea nimeni scandal acum că Patapievil e plătit de ruși… Dar cel mai rău s-au opărit prietenii de la Buhuși pentru că, pe fiecare scaun, se afla publicația „Certitudini”, realizată de jurnalistul Miron Manega. Iulian Bulai de la Roman a vrut să lovească doi iepuri dintr-un flaimuc: a publicat un articolaș în care apare un alt număr din publicația „Certitudini”, care nu era în sală. Pe prima pagină, un articol de același Eminescu: „Nu există urme de fonologie semitică în limba română”. Cum mulți politicieni au ajuns dislectici, vor citi numai titlul și vor trage prostește aceeași concluzie ca Bulișor de la Roman: Eminescu este antisemit. În realitate, gazetarul Eminescu dădea o replică bine articulată unui pretins antropolog de la Viena, care susținea că românii ar fi urmașii evreilor aduși de armata romană în Dacia, iar nu urmașii romanilor și ai dacilor. Nu-i așa că nu ne trebuie istorie?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*