Istoria evreilor și holocaustul – o prioritate în politica educațională a statului român?! (2)

Pericolul se accentuează și prin asocierea acestei materii cu holocaustul, eveniment istoric pentru care tinerii nu au încă maturitatea să-l înțeleagă. Având în vedere că, potrivit legii, la elaborarea programei școlare, a manualelor, materialelor didactice și metodologiilor specifice acestei discipline va colabora, alături de Ministerul Educației, Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România «Elie Wiesel», există riscul ca optica acestui institut, controversată în multe privințe și excesiv de acuzatoare la adresa statului și poporului român, să se transmită și tinerilor și să le altereze profilul identitar românesc. Deci, există riscul ca și pe această cale caracterul național al statului român să fie treptat lipsit de conținut și starea etno-culturală a populației să nu-l mai confirme în viitor. Chiar dacă el este protejat și prin art. 152, care-l include în valorile intangibile la orice revizuire a Constituției, odată ce fundamentul său se ruinează, semnificația și forța sa constituțională nu mai au nicio valoare.

În al treilea rând, potrivit art. 6, din Constituția României, statul român, recunoscând și garantând persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase se angajează ca măsurile ce le întreprinde în acest scop să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români. Ori, prin legea în discuție se instituie o discriminare flagrantă, atât față de etnia majoritară, respectiv cea română, având în vedere cele mai sus arătate referitoare la istoria românilor, cât și față de celelalte minorități naționale, unele cu o pondere mult mai mare decât cea evreiască. Dacă în curricula școlară se introduce istoria evreilor, n-ar avea dreptul și reprezentanții celorlalte minorități să pretindă, invocând principiul egalității și nediscriminării, să se introducă și istoria rromilor, maghiarilor, sașilor, secuilor, tătarilor, ucrainenilor, sârbilor, bulgarilor etc., nu doar pentru studiul elevilor aparținând acestor etnii, ci pentru toți elevii, indiferent de etnie, așa cum se întâmplă cu noua disciplină introdusă prin această lege?!

Mai este de arătat că dreptul fiecărei minorități de a-și studia propria istorie, în limba ei maternă, s-a introdus prin Legea educației naționale nr.1/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 18/10 ianuarie 2011 (art. 46, alin. 9). Având însă în vedere că minoritățile, potrivit aceleiași legi, au dreptul să studieze, tot în limba lor, și Istoria și Geografia României (art. 46, alin 6) se poate lesne intui ce confuzii se pot crea în mintea copiilor și cum legea educației deschide largi posibilități pentru propagandă iredentistă în rândul tinerilor aparținând minorităților naționale. Cine neagă această concluzie, să vadă poziția contestatoare a unor lideri minoritari cu privire la mai multe aspecte ale statalității actuale a României.

În al patrulea rând, mai invocăm, tot ca aspect de neconstituționalitate al legii contestate, și textul art. 54, alin. (1) din Constituția României care dispune că „fidelitatea față de țară este sacră”. Fidelitatea presupune statornicie în convingeri, sentimente, atitudine, atașament nezdruncinat, în cazul nostru, față de țară, dăruire până la sacrificiu pentru apărarea și progresul ei, o poziție militantă pentru a-i ridica prestigiul și faima în lume și, nu în ultimul rând, rezistență în față oricăror ispite care să ducă la delațiuni, necredință, defăimarea valorilor naționale sau chiar acte de trădare. Fiind vorba de o componentă intimă a profilului moral, o stare de conștiință, fidelitatea se cultivă prin învățătură, instrucție și educație. Textul constituțional, fiind inclus la Capitolul III, „Îndatoriri fundamentale”, din Titlul II, „Drepturi, libertăți și îndatoriri fundamentale”, el nu se adresează exclusiv individului cetățean român, pentru că el se naște inocent și urmează un parcurs de dezvoltare fizică și intelectuală, proces în care intervin rolul și responsabilitatea factorilor educativi. De aceea, prin consacrarea acestui principiu, Constituția instituie o obligație pentru stat, în sensul creării tuturor condițiilor pentru ca procesul educativ să-i dezvolte cetățeanului român sentimentul de fidelitate față de țara sa și să prevină orice acțiune care l-ar putea denatura.

Prin prisma acestui adevăr, suntem nevoiți să constatăm că, prin introducerea în curricula școlară, ca disciplină obligatorie, a Istoriei Israelului și a Holocaustului, această majoră componentă spirituală a cetățeanului român, respectiv fidelitatea față de țară, este grav afectată. Este de notorietate faptul că poporul român, atât prin modul cum sunt concepute manualele școlare, mai ales cele de istorie și literatură, precum și prin diversele acțiuni propagandistice și curente ideologice răspândite în societate, a devenit, în ultimii 30 de ani, ținta unor acte de defăimare, denigrare și minimalizare a rolului său istoric și contemporan. În același timp, sunt surclasate calitativ alte popoare, alte etnii care s-au așezat în decursul timpului în spațiul de etnogeneză al românilor. Rezultatul poate fi lesne constatat în comportamentul tinerilor care au trecut prin această metamorfoză ideologică, mulți dintre ei nemaiavând simțăminte firești de apartenență la poporul român. Nu numai factorul economic i-a împins pe cei peste cinici milioane de români să-și părăsească țara ci și cel spiritual, respectiv goliciunea de afect național, premeditat provocată în sufletul lor. Acum, cu același efect distructiv asupra conștiinței naționale, vine să acționeze și această „disciplină școlară”. Având în vedere cui anume îi este atribuită sarcina elaborării programelor, a pregătirii cadrelor didactice și editării manualelor, devine cât se poate de limpede că hula împotriva poporul român pătrunde înspăimântător în școală și destinul său istoric este pus la grea încercare.

În sfârșit, mai este de arătat că prin această lege se aduc completări la Legea Educației Naționale nr. 1/2011 și Legea 174/2019 privind înființarea Muzeului Național de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România. Din perspectiva analizei de față se constată că după art. 18 din Legea Educației Naționale se introduce un nou articol (181) în care prin trei aliniate se dispune introducerea în planurile cadru ale învățământului liceal și profesional a „Istoriei Evreilor. Holocaustul” ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun, stabilindu-se și responsabilii cu elaborarea manualelor și pregătirea cadrelor didactice în această specialitate. Având în vedere că, potrivit 73, alin. (3), lit. „n” din Constituția României, prin lege organică se reglementează „organizarea generală a învățământului”, lăsându-se ca elaborarea programelor și celelalte probleme de ordin tehnic să revină specialiștilor din ministerul de resort care să lucreze după reguli și principii pedagogice, considerăm că și sub acest aspect legea este contrară Constituției. Mai sunt de invocat prevederile art. 61 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care precizează că operațiunea de completare a unui act normativ nu trebuie să-i afecteze concepția generală sau caracterul unitar, ori, după cum s-a arătat mai sus, tocmai aceste valori sunt afectate.

Ciudatul scop al legii

Adoptarea unei legi se naște dintr-o necesitate, care, într-o țară guvernată de un regim democratic, ar trebui să fie de ordin public sau social, ori, să zicem, general și nu inspirată de interese clientelare, oligarhice sau chiar ostile țării și valorilor sale supreme. Legiferarea, dacă vorbim de un regim democratic, reprezintă modalitatea prin care puterea își îndeplinește mandatul dat de popor, pentru că oferta politică prin care s-a dobândit agrement popular, respectiv împuternicire guvernamentală, nu poate fi îndeplinită decât prin intermediul dreptului. Chiar și atunci când necesitatea legiferării nu este explicit indicată în programele politice, ea nu trebuie să acceadă sau să contravină interesului public. Societatea fiind într-o continuă dinamică și lumea, în general, atât de schimbătoare, puterea trebuie să dispună de o marjă de apreciere a oportunității în privința măsurilor ce se cer adoptate. Dar, în toate situațiile trebuie să prevaleze interesul public, pe care puterea poate și este și obligată să-l cunoască și să-l satisfacă. Altfel, democrația nu reprezintă decât un camuflaj pentru o guvernare aservită intereselor clientelare și cercurilor oligarhice, controlate de puteri străine, așa cum ne arată și funesta noastră tradiție.1

Scopul reglementării este arătat în expunerea de motive care însoțește proiectul legii sau în nota de fundamentare când se adoptă o ordonanță. În cazul nostru avem de-a face cu o expunere de motive, în care inițiatorii își argumentează necesitatea adoptării și prin care încearcă să convingă și să obțină din partea factorilor implicați în procedura legislativă susținerea, acceptarea și validarea proiectului pentru a deveni lege.

Care ar fi, deci, necesitatea care reclamă introducerea, prin lege, în curricula școlară a disciplinei cu denumirea „Istoria evreilor. Holocaust”? Nu ne putem prevala decât de conținutul expunerii de motive pe care îndrăznim să-l examinăm prin prisma realităților istorice și actuale relevate de dovezi științifice de necontestat.

Am precizat mai sus că atributul elaborării programelor școlare aparține specialiștilor din ministerul de resort, având la bază cadrul general stabilit prin legea educației naționale. Dar dacă s-a recurs la lege, la forța ei în cadrul ordinii juridice, înseamnă că în societate, în general, și în sistemul educațional, în special, n-ar fi existat, din perspectiva inițiatorilor, suficientă apetență pentru o astfel de materie.

Pentru a convinge că legea ar fi necesară, ni se semnalează însă o stare de pericol, constând în persistența ideilor, concepțiilor antisemite și negaționiste, precum și apariția unor noi adepți dispuși să le promoveze. Se motivează că ele ar putea alimenta sentimente de intoleranță și chiar de ură, existând riscul degenerării lor în acte de violență și atrocități precum cele petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial. Pentru ca aceste drame să nu mai germineze în societatea românească, inițiatorii doresc să instituie un sistem de educație în care să primeze spiritul de toleranță și de respect față de comunitatea evreiască, școala fiind identificată ca cel mai important vector de transmitere a acestor valori.

Orice om de bună credință, citind o asemenea expunere, va constata că ne aflăm într-o lume ireală, o lume cu o imagine schimonosită, creată artificial pentru denaturarea percepției tinerelor despre caracterul poporului căruia îi aparțin. Ca să introduci în sistemul educațional o disciplină având ca scop cultivarea spiritului de toleranță și respect față de comunitatea evreiască, înseamnă că societatea românească de astăzi ar fi una intolerantă, egoistă, primitivă, stăpânită de o ură atavică nu numai față de evrei, ci față de orice populație de altă cultură, rasă sau religie. Nu că valorile și principiile de conviețuire civilizată n-ar trebui transmise elevilor, dar, recurgându-se la forța legii și expunerea deformată, tendențios mistificată și insultătoare a trecutului poporului român, face ca scopul declarat să nu fie deloc credibil și, prin urmare, să dea naștere unor justificate stări de îngrijorare, nu pentru evrei sau alte neamuri ce trăiesc în România, ci, ca în alte timpuri istorice, pentru populația majoritară, respectiv cea românească.

Cum de a ajuns poporul român atât de intolerant, de respingător și factor de risc pentru alte neamuri când, așa cum bine se știe, în vatra lui și-au găsit adăpost toți prigoniții din statele vecine sau chiar mai de departe. La fel de ospitalier s-a comportat chiar și față de acele populații colonizate aici ca factor de siguranță pentru stăpânirile imperiale. Străinii așezați aici au putut să-și construiască așezări durabile, având certitudinea viitorului inspirată de localnici, au avut libertatea practicării propriei religii fără persecuții din partea autorităților, și-au putut ridica lăcașuri de cult, nefiind constrânși de persecuții religioase sau rasiale.2 Și atunci, cum de se îndrăznește a se construi o imagine atât de sinistră, atât de înspăimântătoare poporului român, încât, dacă n-ar fi un fals grosolan, o înșelătorie mediatică, n-ar mai rămâne aici nici picior de străin.

Expunerea de motive la legea în discuție începe cu un neadevăr care, prin dimensiunile sale istorice, devine înspăimântător de sinistru. Potrivit inițiatorilor, istoria comunității evreiești din țara noastră ar fi definită de loialitatea ei față de România și de contribuția pe care ar fi avut-o la crearea statului român modern.

O asemenea afirmație făcută într-un document oficial, când datele probate științific arată contrariul și inclusiv memoria colectivă mai păstrează încă nealterate fapte și atitudini ostile din partea evreilor, adevărate acte de sabotaj în procesul edificării statului român, lasă să se constate, nu doar o totală lipsă de recunoștință, de respect față de poporul român, popor tolerant și ospitalier cum nu-i în lume altul pereche și la sânul căruia și-au găsit întotdeauna adăpost, dar și instituirea, prin aservirea aparatului de stat, a unei dominații tiranice asupra românilor, acționând deocamdată să le distrugă identitatea și să-i lipsească de baza lor existențială, economia.

Ca să ne lămurim în ce a constat „loialitatea” evreilor (avem în vedere anumite structuri de putere din rândul lor și nu întreaga comunitate) față de România ne vedem obligați, în spiritul adevărului istoric pe care cred că mai avem dreptul să-l rostim, să facem o scurtă incursiune în trecutul nu prea îndepărtat al prezenței lor în spațiul geografic românesc, cel puțin în perioada edificării statului român modern, proiect la care ar fi avut o contribuție importantă, după cum se arată în această expunere de motive.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea în principate (Moldova și Țara Românească), aflate în proces de unire și crearea a unui singur stat, se produce o invazie masivă de populație evreiască. Prigonită fiind în Rusia, Austria, Ungaria, Turcia, state de unde se refugiau, evreii și-au găsit adăpost în România. Într-un timp foarte scurt (1848-1879) numărul lor a crescut de la 30 000 la 550 000, deci de aproape douăzeci de ori.3 Nu doar această creștere exponențială a generat tulburările provocate în ordinea existentă atunci în viața publică, economică, socială, culturală, religioasă, ci, mai ales, dorința lor, a evreilor, de a pune stăpânire, a controla pârghiile de putere și a-și asigura un statut privilegiat față de populația trăitoare aici de secole, în majoritate români.

În 1866, după instituirea domniei lui Carol I, se adoptă prima constituție în format modern, așezământ statornic pentru legitimarea juridică a tânărului stat, rezultat din Unirea Principatelor Române. Ca o măsură de protecție față de această invazie și comportamentul dominator manifestat de străinii care se așezau aici, prin art. 7 s-a prevăzut ca împământenirea, adică acordarea cetățeniei române, să nu fie acceptată decât străinilor de rit creștin. Cetățenia legitima beneficiul drepturilor civile și politice. Evreii au râvnit aceste drepturi, însă fără să accepte valorile definitorii ale calității de cetățean, respectiv limba, cultura și, în speță, religia, adică o naturalizare reală, așa cum se pretinde și astăzi.

În mod deosebit, evreii au văzut în această restricție un obstacol în dorința lor de a deveni proprietari de pământ, lucru care-i interesa mai mult decât orice, mai ales că aveau ipoteci, prin camăta ce o practicau, cu dobânzi de peste 50 la sută, și nu puteau intra în stăpânirea fondurilor ipotecate. Prin urmare, acest articol a devenit ținta unor presiuni interne extrem de insistente, precum și a unei propagande defăimătoare la adresa României, întreținută în presa occidentală și marile cancelarii europene. Astfel, au reușit ca în Tratatul de pace de la Berlin (iunie-iulie 1878) încheiat în urma războiului ruso-turc din 1877-1978 și în urma căruia, prin jertfa de sânge a armatei române, se dobândise de facto independența, să fie acceptată recunoașterea ei doar după modificarea art. 7 din Constituție. Presiunea și agitația fiind atât de stăruitoare, iar recunoașterea Independenței absolut necesară pentru afirmarea statului român în ordinea juridică internațională, printr-o lege din 13 octombrie 1879 a fost înlăturată restricția pe criterii religioase la dobândirea cetățeniei române.

Anul 1918, numit pe bună dreptate și anul astral al neamului românesc, încheie un ciclu istoric milenar de sacrificii, jertfă și dorință de unire al românilor într-un singur corp politic. Majoritatea celorlalte etnii așezate în decursul timpului în spațiul geografic românesc au înțeles cursul evenimentelor și dreptul legitim al poporului român de a se organiza într-un stat național, principiu care a stat la baza redesenării granițelor în Europa postbelică, și și-au declarat adeziunea și loialitatea față de noul stat creat, precum și voința de a trăi în bună înțelegere cu populația majoritară. Care a fost în schimb poziția evreilor față de mărețul act al unirii?

Pentru că și acest fapt istoric este unul de importanță capitală în procesul edificării statului român modern, proces la care evreii pretind c-ar fi avut o contribuție semnificativă, după cum se menționează în expunerea de motive la legea ce o analizăm, ne vedem obligați să supunem atenției câteva aspecte memorabile, consemnate de documente și alte dovezi istorice din care rezultă contrariul, respectiv faptul că această „contribuție” a constat în acte de sabotaj, ostilitate și obstaculare a acțiunilor întreprinse de români în complicatele împrejurări istorice de la sfârșitul primului război mondial. Pe acest subiect s-au scris volume întregi de istorie autentică, s-au valorificat științific documentele și mărturiile celor implicați în evenimente, s-au făcut analize și judecăți obiective, ferite de resentimente, răutăți sau prejudecăți. Prin urmare, contestarea sau punerea lor sub semnul îndoielii, fără nicio argumentare demnă de a fi luată în considerare, credem că excede cadrul unei polemici științifice și, deci, n-o putem califica decât ca insolentă, un fals ordinar, folosit pentru scopuri mârșave.

Revoluția democrată din Rusia țaristă, deturnată în octombrie 1917 într-un bolșevică, a produs în imensul spațiu imperial un haos generalizat ce a paralizat orice formă de autoritate publică. În aceste condiții, popoarele, confruntate fiind cu acte de dezordine, tâlhării, asasinate, violuri și, în general, lipsa oricărei modalități instituționalizate de apărare și protecție civică au început să-și redefinească structura statală, să-și constituie organe proprii de conducere și administrare.

Liderii de la Petersburg, deși lansase principii și sloganuri tentante pentru masele populare, printre care și mult trâmbițatul principiu al autodeterminării, nu s-au arătat prea dispuși să renunțe la teritoriile pe care imperiul țarist le încorporase prin politica sa de cotropire.

Mandatul din partea lui Aleksandr Kerenski, liderul revoluției democrate și președinte al Guvernului Provizoriu, cu care Ion Inculeț în fruntea a 40 de basarabeni venise în Basarabia în aprilie 1917 era să democratizeze gubernia în cadrul unei federații ruse. Cursul evenimentelor și în mod deosebit preluarea puterii la Petersburg de către bolșevici în frunte cu Lenin, fapt care a amplificat haosul, au făcut ca în procesul constituirii noilor autorități de stat în Basarabia să se contureze ideea independenței și, mai târziu, cea a unirii cu România. Situația în Basarabia avea să devină extrem de gravă întrucât aici activau bande de dezertori ce-și părăsise unitățile aflate pe frontul din Moldova și care, sub influența ideilor bolșevice, se comportau extrem de anarhic. Lenin, deși lansase principiul autodeterminării pentru a produce disoluția aparatului de stat imperial, la scurt timp avea să revină și să acționeze pentru conservarea teritorială a fostului imperiu.

Elementele bolșevice din Basarabia, în mare parte evrei, au început să se organizeze și prin acte de violență să împiedice procesul democratic de emancipare națională. În aceste condiții liderii basarabeni, neavând forțe care să-i apere de furia bolșevicilor, au trebuit să lucreze, o perioadă de timp, în clandestinitate și treptat să se convingă că unica soluție de salvare ar fi doar intervenția armatei române, scop în care au și intrat în legătură cu guvernul român aflat atunci la Iași.

Evreii din Basarabia făcuse, de multă vreme, o fixație pentru acest teritoriu în care doreau să-și constituie propriul stat.4 Această dorință a și fost exploatată de Lenin pentru a-i instiga la acte de sabotaj împotriva curentului unionist, care luase amploare după lovitura de stat bolșevică din octombrie 1917. Așa se explică și prigoana declanșată împotriva liderilor basarabeni care îmbrățișase soluția unirii cu România. Bazându-se pe promisiunea lui Lenin, ei chiar sperau ca în spațiul basarabean să poată înființa Republica Sovietică Socialistă Evreiască.5 Ajunsese chiar să le pretindă diferitelor comitete revoluționare constituite în Basarabia în anii 1917-1918 să folosească exclusiv limba rusă la mitinguri, întruniri, documente etc.6 Nicio altă justificare față de acest gest slugarnic decât dorința de a avea susținerea necesară în proiectul lor de statalitate.

După cum rezultă din comportamentul lor agresiv față de români, precum și din acțiunile liderilor bolșevici de la Petersburg, vizând extinderea revoluției și în afara teritoriului stăpânit de Imperiul Țarist, aceste planuri s-au dovedit a fi pentru evrei o oportunitate ca să-și vadă împlinit visul constituirii unui stat într-un teritoriu în care ei se localizase mai consistent începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Una dintre teoriile sioniste așeza patria (eretz), statul, țara, evreilor într-un teritoriu cuprinzând sudul Galiției, Maramureșul, Bucovina întreagă, nordul actualei Moldove, Basarabia și Transnistria.7

Că acest plan, deși halucinant, inspirat de minți rătăcite, n-a rămas doar la nivelul unor ipoteze abstracte, utopice și că s-a și trecut la realizarea lui ne-o dovedește și ceea ce s-a întâmplat la Iași în mai 1917. Aici, în zona Socola se adunase în jur de 20 000 de ostași proveniți din dezmembrarea unităților militare ruse aflate pe frontul din Moldova, efective contaminate de ideile bolșevice, sub influența cărora de fapt și dezertase. Cu aceste forțe, liderii bolșevici Lenin, Troțki și Rakovski s-au gândit să extindă revoluția și în România, operațiune de care erau interesați și germanii și, din câte se pare inspirată chiar de ei8 cu scopul de a scoate și România din război, așa cum se întâmpla cu Rusia, pentru că Rusia de când fusese cuprinsă de febra revoluției încetase să mai fie o forță combatantă, pentru ca în martie 1918 să încheie armistițiul cu Puterile Centrale.9 Un comando condus de comisarul de front Semion Roshal a preluat comanda acestor forțe și le-a organizat pentru declanșarea ofensivei pentru cucerirea Iașului, urmărind să aresteze regele și guvernul român. Intervenția promptă a armatei române a contracarat acest plan, bolșevicii și dezertorii fiind dezarmați și aruncați peste Prut, unde au continuat devastările, tâlhăriile și asasinatele în Basarabia.

În această situație, la solicitarea insistentă a liderilor basarabeni, guvernul român a hotărât să intervină cu câteva unități militare, limitându-le însă misiunea doar la restabilirea ordinii, apărarea populației, a avutul ei, a depozitelor și infrastructurii supuse distrugerilor și devastărilor de către bandele înarmate de bolșevici. S-a creat astfel posibilitatea constituirii și organizării pe cale democratică a noilor autorități reprezentative, investite să hotărască destinul acestei provincii. Astfel, după o scurtă perioadă de independență, proclamată la 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a hotărât, la 27 martie același an, cu o majoritate covârșitoare, unirea cu România.

Acest act istoric, care a adus Basarabia în componența statului român, după 106 ani de înstrăinare și genocid etnic, religios și cultural a anihilat planul bolșevic de constituire aici a unui stat evreiesc. Nu se știe dacă a fost un plan serios din partea lui Lenin și a clicii sale sau doar o momeală pentru a-i atrage pe evrei de partea lor. Este însă de reținut că evreii și-au pus mari speranțe în această promisiune, iar eșuarea ei prin unirea Basarabiei cu România, le-au înăsprit sentimentele de ură împotriva românilor. La inflamarea acestora a contribuit semnificativ și propaganda sovietică antiromânească.

La dovezile expuse mai sus, de netăgăduit, decât eventual din rea credință, neștiință sau sterilitate rațională, mai supunem atenției și documentele care atestă desfășurarea proceselor de emancipare națională și creare a Statului Român modern, prin unirea în același corp politic a provinciilor românești aflate până la sfârșitul războiului sub stăpâniri imperiale străine.

Astfel, potrivit procesului verbal de ședință, desfășurată la Chișinău, în istorica zi de 27 martie 1918, din cei 138 de membri ai Sfatului Țării, au fost prezenți 125. Dintre aceștia au votat pentru unirea Basarabiei cu România 86, 36 s-au abținut și trei au votat împotrivă. În Sfatul Țării, erau reprezentate, alături de populația majoritară, alcătuită din moldoveni, și celelalte comunități etnice, ca ucraineni, germani, ruși, polonezi și bineînțeles evrei. Din cei cinci evrei, membri ai Sfatului Țării, nici unul n-a votat unirea Basarabiei cu România. Trei s-au abținut iar doi au absentat de la ședință zece.

Aceiași atitudine potrivnică au manifestat-o și la Cernăuți, în octombrie-noiembrie 1918, în contextul evenimentele care au pregătit și înfăptuit actul unirii Bucovinei cu România. Deși convocați la Congresul General din 28 noiembrie 1918, care urma să-și desfășoare lucrările în sala de marmură a Mitropoliei, evreii n-au dat nici un răspuns și, spre deosebire de polonezi, nemți și alți etnici minoritari din Bucovina au privit actul istoric al unirii chiar cu dușmănie 11

Cam în acești termeni s-ar putea defini contribuția evreilor „la crearea Statului Român modern”, expresie introdusă în această halucinanta expunere de motive. Votul masiv dat pe acest proiect de lege și faptul că falsul grosolan din expunerea de motive n-a trezit nicio reacție din partea „organului reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61, alin 1 din Constituția României”), sunt consecința nemijlocită a miopiei politice de care dau dovadă aleșii, a lenei lor intelectuale, constând în lipsa voinței și putinței de a se documenta și înțelege scopul și conținutul proiectelor de legi pe care le votează și, pe acest fond, a unei prea strânse și captive dependențe față de cercuri oculte de putere care au ajuns să-și satisfacă interesele prin controlul asupra procesului legislativ.

Dar „loialitatea evreilor față de România” și contribuția lor la crearea „statului Român modern” n-au încetat să se manifeste după încheierea procesului istoric al constituirii României Mari din 1918 și pecetluirea actului istoric săvârșit de români prin tratatele încheiate la sfârșitul primului război mondial. Adică nu s-au împăcat cu noua situație politică creată, ci au continuat și cu mai multă înverșunare să submineze statalitatea României, s-o șubrezească, sperând în dezmembrarea ei. Deci, după anul astral 1918, pe deplin legitimat din toate punctele de vedere (istoric, geografic, economic, etnic, cultural, juridic etc.) poporul român avea să se confrunte cu o nouă pagină neagră de „loialitate” din partea evreilor, care avea să culmineze cu atentatele, provocările și represaliile împotriva armatei, administrației și populației civile care, începând cu 28 iunie 1940 se retrăgeau din Basarabia sub presiunea invaziei sovietice. Comportamentul bestial față de români era asezonat cu urale, aruncături de flori și frenetice discursuri de întâmpinare a armatei sovietice. „Vă așteptăm de 22 de ani”, aveau să aclame „bucuroși” evreii mai vocali din Chișinău.12

„De ce atâta ură?” se întreba retoric savantul Nicolae Iorga într-un articol, cu același titlu, publicat la 6 iulie 1940 în ziarul „Neamul Românesc”. Nu-i venea să creadă cu câtă cruzime îi atacau atât pe militari cât și pe civili, care respectau ordinele superioare de a nu riposta, de a nu trage nici măcar un foc de armă. Într-adevăr, era de necrezut cum era răsplătită bună-voința și toleranța românilor, faptul că au „acceptat acapararea și stăpânirea iudaică multe decenii.”13

Bilanțul acestor atrocități, doar din rândul armatei, se estimează la pierderi totalizând 356 de cadre și 42 876 de soldați și gradați, uciși, răniți și dați dispăruți.14

Pe aceeași linie de „loialitate” sunt de amintit și atrocitățile din anii 50, pe timpul ocupației sovietice, în urma cărora avea să fie exterminată elita armatei române și o parte însemnată a intelectualității românești. Cu o ură viscerală i-au prigonit pe unioniștii basarabeni, foști membri ai Sfatului Țării, cei mai mulți dintre ei sfârșind în temnițe sau chiar uciși fără nicio judecată. A pune acest masacru, la modul general, pe seama regimului comunist, fără a se menționa și cine erau torționarii, cine anume l-a planificat, ce interese și scopuri l-au generat, este o manieră perversă de manipulare prin care se urmărește susținerea ideii că tot românii ar fi vinovați. Deci stigmatul tot asupra lor este aruncat, deși conducerea țării, a forțelor de represiune, funcții importante de decizie, atât la nivel central cât și în teritoriu, erau ocupate de alogeni, în rândul cărora evreii aveau un cuvânt hotărâtor de spus. Interesant de constatat că studiile, anchetele, cercetările întreprinse după căderea regimului comunist au evitat cu obstinație acest deranjant adevăr pentru nouă conducere, care s-a dovedit la fel de străină și ostilă față de poporul român.

Este dificil și complicat de realizat o sinteză a comportamentului evreilor de când s-au așezat cu traiul în spațiul geografic românesc. Așa cum s-a arătat mai sus, istoriografia serioasă, științifică și nepartizană, este destul de bogată în această privință. Am selectat doar câteva aspecte care să arate cât de „loiali” și „recunoscători” au fost ei față de poporul român, la sânul căruia și-au găsit adăpost și au și reușit mulți dintre ei chiar să supraviețuiască în dramaticele încercări prin care au trecut.

Ne mai permitem să-i întrebăm pe inițiatorii legii care au avut insolența să ne umilească prin așa zisa „loialitate” și „contribuție la edificarea statului român modern”, tot „loialitate” s-ar putea considera și otrăvirea românilor cu rachiu contrafăcut, crimă demascată atât de Mihai Eminescu15 dar și de Carol I, regele României16? Dar sadismul și rasismul social practicat de trustul arendășesc Mochi Fisher, prin exploatarea țăranilor ca pe niște animale de povară17, înrobirea lor prin camătă, deposedarea de micile proprietăți și înfometarea, aducându-i în pragul disperării, încât au ajuns să dea foc la țară în dramaticul an 1907, eveniment aspru cenzurat astăzi, tot „loialitate” s-o fi numind? Dar atentatul din 8 decembrie 1920 din Senatul României, săvârșit de grupul de evrei condus de Max Goldstein, în urma căruia au fost uciși 3 demnitari români și rănind pe alți câțiva, unde l-am putea încadra, tot la „loialitate” și la „atașament” față de Statul Român, pecetluit chiar în acel an prin tratate internaționale și al cărui reprezentant suprem nu era altul decât Senatul?

Aceste acte de „dragoste” față de România sunt doar cu titlu de exemplu, iar amintirea lor nu trebuie înțeleasă ca o atitudine antisemită, ci doar ca o reacție firească de apărare împotriva mistificării caracterului umanist al poporului român, probat în milenarul său trecut.

Dacă susținerea acestui proiect de lege s-a bazat pe un fals grosolan și nerușinat, ne putem imagina și cum va arăta conținutul manualului denumit „Istoria evreilor. Holocaust” și ce cunoștințe anume li se va transmite elevilor. Mai precis, ce imagine li se va crea despre trecutul poporului român, respectiv despre înaintașii lor, având în vedere că organizațiile evreiești și Institutul „Elie Wiesel” continuă să învinovățească poporul român de holocaust și alte acte bestiale din timpul celui de-al doilea război mondial. Nici nu mai sunt luate în considerație probele incontestabile care arată că românii s-au dovedit a fi cel mai blând popor din Europa acelui timp întunecat. Ce să învețe elevii la această materie, că bunicii, străbunicii și ceilalți înaintași ai lor au fost niște asasini?! Își pot permite generațiile mature de azi ca mintea și sufletul tinerilor să fie intoxicate cu aceste măsluiri istorice? Având în vedere cum a trecut această lege prin parlament, se pare că poporul român este complet anesteziat, iar statul a devenit captiv față de forțe străine dominatoare care își pregătesc aici stăpânirea pe timp nelimitat. (sfârșit)

Un material documentar de Alexandru Amititeloaie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*