De multe ori în istorie femeile au acționat cu luciditate și curaj, sacrificându-și chiar și viața, dar schimbând sorții, care era potrivnici. Începând cu eroinele mitologice ale antichității și terminând cu femeia-manager din zilele noastre, acestea au fost și sunt de cele mai multe ori eroine anonime, într-o lume a bărbaților totalitari. Astfel că, multe dintre evenimentele istorice ale României au avut în spatele lor puterea și geniul unor femei. Posteritatea nu le-a recunoscut însă meritele în mod egal. Una dintre „victime” este Cocuța Conachi, fiica marelui cărturar moldovean Costache Conachi, o femeie bogată și cultivată, care a influențat decisiv Unirea Munteniei cu Moldova. Înainte ca Regina Maria să-și pună pecetea personalității ei uriașe pe Marea Unire de la 1918, o altă femeie, Cocuța Conachi, a fost „îngerul păzitor” al marelui eveniment din 1859.
Ecaterina Cocuța Conachi s-a născut la 2/14 aprilie 1829, la Palatul din Țigănești (comuna Munteni, județul Galați) aflat la doar câţiva kilometri de Tecuci, spre bucuria vârstnicilor ei părinţi (Costache Conachi şi Zulnia Conachi-Negri). „La vârsta de numai 17 ani, Cocuţa se căsătoreşte cu Nicolae Vogoride, un principe de origine bulgară, care răspundea de finanţele ţării. În 1857, Înalta Poartă l-a învestit pe acesta cu funcţia de caimacan, adică locţiitor de domn şi i-a promis tronul Moldovei dacă va reuşi să zădărnicească unirea celor două principate. La nunta de la Ţigăneşti a participat şi domnitorul Sturdza. Poetul Vasile Alecsandri s-a opus acestui mariaj, întrucât Vogoride era recunoscut ca un antiunionist fanatic”, ne spune profesorul tecucean Vasile Ghica, autorul unei cărți despre Cocuţa Conachi. În 1849, Costache Conachi, tatăl Cocuței, s-a stins din viaţă în urma unei crize de astm, iar momentul a deschis calea unor jocuri de culise interesante. Din naivitate, Cocuţa i-a dat o „plenipotenţă” (împuternicire) soţului ei, care îi permitea acestuia să administreze, după bunul plac, întreaga avere rămasă de la tatăl ei. Cei doi au avut împreună patru copii.
Nu a fost o mare scriitore sau o mare artistă. Cocuța a fost o prințesă româncă, dar și o adevărată revoluționară. Ea este cunoscută pentru activismul ei și pentru activitatea desfășurată în favoarea unirii principatelor Moldova și Țara Românească. Istoric, unioniştii români aveau să aibă parte de o primă conjunctură favorabilă după Războiul Crimeii (1853-1856) în urma căruia ţările occidentale voiau să blocheze ascensiunea Rusiei spre sud-estul Europei. „Unirea celor două principate române ar fi fost o stavilă în ambiţia de expansiune a colosului de la Răsărit. Puterile Garante – Franţa, Anglia, Prusia, Turcia, Austria, Sardinia, Rusia – au decis, la presiunea unioniştilor noştri, să ne hotărâm singuri soarta. Trebuiau totuşi consultate masele”, scrie profesorul Vasile Ghica. În 1857 au fost stabilite alegeri pentru Divanurilor Ad-hoc. Primul scrutin a avut loc la 19 iulie 1857. Dar stupoare, rezultatul a fost negativ. „Aceasta pentru că N. Vogoride nu dormea, ba şi-a îndeplinit, cu prisosinţă, misiunea trasată de turci. Totul părea definitiv pierdut. Diplomaţiile occidentale îşi şterseseră de pe agendele lor această solicitare românească. Vogoride jubila. A lustruit cu grijă arcul de triumf de la Ţigăneşti. Ştia că acolo va veni, în scurtă vreme, o delegaţie de la Înalta Poartă ca să-i înmâneze firmanul de domn”, consemnează Vasile Ghica. Însă Cocuţa Conachi, soția sa, nu se putea împăca cu acest eşec naţional. Ea fusese crescută în spirit patriotic, iar rudele ei şi numeroşii prieteni erau cu toţii pentru Unirea Principatelor. Imediat după ce soţul a fost învestit în funcţia de caimacan (locţiitor de domn) şi şi-a declarat răspicat ura faţă de unionişti, Cocuţa i-a trimis acestuia, la Iaşi, o scrisoare plină de indignare şi de furie, din care se subînţelegea clar că voinţa de unire a românilor nu poate fi înfrântă. „Ai venit în ţară sărac lipit pământului, n-ai altă avere decât zestrea ce ţi-am adus-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţa de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decât a mea, aş putea printr-un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ţi place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ţi le fac turcii. Pentru moment îţi cer darea afară a lui Catargi (ministru de interne) şi numai atunci mă voi întoarce la dumneata”, spune un fragment din această scrisoare menționată de istoricul C. Gane, în lucrarea sa „Portrete de români”.
Pusă în fața unei sarcini istorice de care depindea, la propriu, soarta Moldovei, Cocuța nu are nicio ezitare. Printr-o operațiune demnă de un roman de aventuri, Cocuța se transformă în spion și descoperă, în casa familiei de la Iași, corespondența secretă a lui Vogoride, pe care i-o pune la dispoziție lui Costache Negri, fratele ei. Probele din scrisorile descoperite de Cocuța sunt răvășitoare! După acest episod, Cocuţa îi trimite un bilet soțului său, prin care îl somează să-l repună în funcţia de protopop al Tecuciului pe Gh. Dimitriu, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş, pe care caimacamul îl demisese, doar pentru că era unionist. „Imediat după anunţarea rezultatelor, unioniştii au înaintat către cancelariile occidentale numeroase memorii prin care contestau modul în care s-a resfăşurat scrutinul, dar acestea nu au avut niciun ecou. Îngerul bun al românilor a condus-o însă pe Cocuţa, într-una din descinderile la Iaşi, spre seiful caimacanului. Aici a găsit un pachet cu 14 scrisori diplomatice venite de la Înalta Poartă şi de la Secretariatul Ambasadei Turciei din Londra”, scrie profesorul Ghica. Fără îndoială, scrisorile avea un caracter compromiţător şi putea atrage sprijinul puterilor europene pentru Unire. În unele dintre acestea i se făcea cunoscut lui Vogoride că „Poarta doreşte ca Luminăţia ta să lucreze cu energie contra Unirii, dar să lucreze fără vuiet, şi mai ales, să nu arate că primeşte asemenea instrucţiuni de la Poartă”.
După eşecul scrutinului, nu au întârziat nici felicitările. „Bine ai făcut că n-ai acordat libertatea presei pe care nişte moldoveni nesocotiţi caută a o întrebuinţa pentru ca poporul să se pronunţe în favoarea Unirii”, se mai specifica într-o epistolă turcească, după cum menţionează istoricul Ioan Brezeanu, în „Biografie spirituală” (Editura Centrului Cultural, „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2008, p. 49). „În legătură cu autorul sustragerii scrisorilor s-au brodat mai multe posibile scenarii. I. T. Sion consideră că ar fi fost implicată Catrina, fiica nelegitimă a lui Conachi, soţia unionistului tecucean Ioniţă Hrisanti. Ea bântuia, ce-i drept, prin conac. Se mai vorbeşte despre meşterul Lăcătuşu din Tecuci, care dispunea, se pare, de o dublură a cheii de la seif”, scrie Vasile Ghica. „Se pierde însă din vedere un detaliu de maximă importanţă. După învestitura în fruntea statului, relaţiile dintre Vogoride şi soţia lui s-au degradat grav. Cocuţa se retrăsese la Ţigăneşti, dar se mai ducea din când în când, în Capitală, aşa cum se preciza mai sus, pentru necesităţi protocolare. Vogoride nu avea motive să mai vină la conac. Şi chiar dacă mai venea, era el atât de naiv să-şi lase corespondenţa secretă şi compromiţătoare aici? În mod cert, scrisorile au fost sustrase din cancelaria domnească de la Iaşi. Şi acest lucru nu-l putea face decât Cocuţa”, mai menţionează profesorul tecucean. Una din fiicele Cocuţei i-a declarat unui jurnalist: „Nu mama a furat scrisorile”. Nici ea nu voia, evident, să se ştie că mama ei şi-a demascat soţul şi s-a aliat cu cei care l-au alungat de pe tron. Interesant este că o serie de istorici au speculat că, prin acest gest, Cocuţa l-a ajutat pe Cuza să ajungă domn, deoarece a avut o idilă cu el. Deci, în spatele acţiunii nu ar fi vorba de patriotism.
„Se pare că a existat între cei doi o relaţie sentimentală pasageră. Dar Cocuţa a sustras scrisorile în 1857, când Cuza nu figura în staful unioniştilor, cu atât mai puţin în cel al pretendenţilor la tron. Abia în seara zilei de 5 ianuarie 1859, după ce au refuzat să candideze la scaunul Moldovei: V. Alecsandri, C. Negri şi M. Kogălniceanu, o solie s-a deplasat, în toiul nopţii, la Cuza, l-au trezit din somn, l-au adus în sala Elefant şi a fost ales, deocamdată, domnitorul Moldovei”, menţionează profesorul Ghica. Una peste alta, dovezile desprinse din scrisori erau de necontestat. Cocuţa a înmânat scrisorile lui C. Negri şi lui D. Rallet, iar aceştia le-au înmânat ambasadorului Franţei la Bucureşti. El le-a expediat la Bruxelles, la revista „L’Etoile de Danube”, unde au fost imediat publicate. Imediat ziarele occidentale „au luat foc”, scrisorile fiind preluate instantaneu în presa pariziană, londoneză, prusacă etc. Diplomaţii moldoveni s-au năpustit la Paris. Marele prieten al românilor era Napoleon al III-lea, un personaj ale cărui merite în istoria noastră nu sunt îndeajuns subliniate. El s-a oferit şi de această dată să ajute. Cheia era însă la Istanbul, dar împăratul nu avea acces acolo. A invitat-o pe Regina Victoria a Angliei la o întrevedere. S-au întâlnit la Osborne. Dovezile nu puteau fi contestate. Regina a intervenit, cu succes la sultan. Acesta a dispus repetarea testului electoral, sub stricta supraveghere a Puterilor Garante. Noul scrutin, desfăşurat la 22 septembrie 1857 a fost concludent. Două-trei voturi erau de această dată împotrivă. Rezultatul nu a mai putut fi măsluit. Noii aleşi au fost sărbătoriţi „…cu muzică militară. Pe uliţe, oraşul era luminat ca ziua”. N. Vogoride învins de această dată, a luat după un an, drumul pribegiei. Calea către „bătăliile” politice viitoare din 5 şi 24 ianuarie 1859, aveau drum liber. „În mod cert, istoria se bazează pe documente, nu pe ipoteze şi comentarii contrafactuale. Şi totuşi, nu rezistăm tentaţiei de a ne întreba care ar fi fost cursul evenimentelor din Ţările Române, dacă fiica lui Conachi nu ar fi săvârşit acest gest. Cu siguranţă, nu ar fi avut loc Unirea de la 1859, nici momentul Cuza (1859-1866), nici Monarhia (1866-1947) şi nici Marea Unire (1918)”, scrie profesorul Ghica. Din păcate, Cocuţa Conachi n-a primit niciodată cuvenitele onoruri pentru contribuţia ei fundamentală al Unirea Principatelor.
„În altă țară cu sentimentul recunoștinței, cultivat prin tradiție, fapta Cocuței ar fi fost eternizată, dacă nu printr-un monument, cel puțin printr-o placă comemorativă. Și cu ea s-ar fi mândrit femeia româncă.”, ne spune Gh. N. Munteanu, istoric gălățean, în 1927. „Cocuța Vogoride-Conachi trebuie să figureze în Panteonul neamului și pe toate monumentele comemorative cu atât mai mult cu cât a fost singura femeie și, în același timp, cea mai proeminentă personalitate a evenimentelor ce au dus la triumful Unirii.” ne arată Maria Vartic, scriitoare și traducătoare (1887-1955). „Prin violarea corespondenței dintre trimisul Porții și demnitarii constantinopolitani, Cocuța Conachi a reușit să descopere și să invalideze complotul pregătit cu sprijinul Imperiului Habsburgic, prin care partida unionistă trebuia să piardă alegerile (divanurile ad-hoc) din Moldova.” Scrie în Enciclopedia României (1938-1941, București, Dimitrie Gusti (coordonator), N.Iorga, C.C. Giurescu, C. Rădulescu Motru, Mircea Vulcănescu etc (redactori)). „Să ne amintim mereu cu pioșenie că fiica lui Conachi a fost una dintre cele mai frumoase icoane de vrednică româncă pe care a avut-o istoria României.” ne lasă ca important mesaj C.Gane, scriitor interbelic. „Alegând, ceea ce trebuie să recunoaștem că n-a fost ușor, între Patrie și Familie, Cocuța a ales prima alternativă, sustrăgând corespondența secretă primită de soțul său, pe care a înmânat-o lui Mihail Kogălniceanu pentru a fi cunoscută de către marile Puteri.” spune Ioan Brezeanu-Galați, într-o biografie spirituală din 2008. „Din fericire pentru poporul și națiunea română, în punctul de bifurcație istorică de la 1859, a apărut Doamna Ecaterina Cocuța Vogoride care a avut înălțimea de spirit, imperativul moral și curajul civic de a ne orienta destinul spre ceea ce suntem astăzi.” ne transmite Prof. Univ. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, într-un cuvânt rostit la inaugurarea bustului Cocuței (5 oct.2018, Tecuci). „Nu vigilența unioniștilor, ci curajul soției caimacamului a permis descoperirea modului în care au fost falsificate rezultatele consultării (divanului ad-hoc) din Moldova. Ceea ce a urmat știm, dar fără contribuția Cocuței Conachi, ar mai fi existat vreo Unire?” ne spune cu curaj prof. Univ. Constantin Pârvulescu, decan al Facultății de Științe Politice din București.
Vedeți, am putea-o compara pe Cocuța noastră cu eroina Franței Ioana d’Arc, pentru că fiecare dintre ele și-a salva țara în situații extreme. Diferența este că tânăra franțuzoaică a intrat imediat în Pantheonul recunoștinței universale, iar partea de posteritate a Cocuței se numește ingratitudine națională, deși, la un sfert de mileniu după Mihai Viteazul, acesta „a înfipt” în istoria noastră al doilea pilon fundamental al Unirii. Ea a schimbat înspre bine spirala drumului istoric a destinului românilor pentru sute și poate mii de ani. Fără gestul ei eroic, ar fi lipsit din istoria noastră momentul Cuza ales de două ori și privind mai departe în timp, Monarhia, Independența, Marea Unire. Au trecut 163 de ani de la Unirea Principatelor Române, dar românii tot nu sunt pregătiți să recepteze, așa cum merită, această personalitate, în toată complexitatea ei.
Compromisă de o căsnicie nefericită și de evenimentele care au premers Unirea Principatelor, relația dintre Cocuța și Nicolae Vogoride s-a destrămat, după 1859, cu totul. Cei doi soți trăiesc separați, până când, în 1862, Vogoride e găsit mort, într-un hotel din București. Femeie liberă și încă bogată, Cocuţa călătoreşte mult prin Europa. Prin mijlocirea generalului Kiseleff (ambasadorul Rusiei la Paris), se căsătorește cu principele italian Emanuele Ruspoli și se instalează în palatul renascentist al acestuia, într-un mediu elegant și elevat. „În 1864, se căsătoreşte la Torino cu Emanuelle Ruspoli, principe de Paggia-Souza, senator şi sinodic al Romei, apropiat al regelui Vitorio Emanuelle al II-lea. În felul acesta, moldoveanca noastră a pătruns în cele mai elitiste cercuri politice şi artistice italiene. S-a implicat chiar în ampla mişcare de unificare a Italiei. În cei şase ani de căsnicie italiană, Cocuţa a mai adus pe lume alţi cinci copii”, scrie profesorul Ghica. Din păcate, la 22 februarie 1870, Cocuţa se stinge fulgerător din viaţă la Geneva cu diagnosticul febră palustră (malarie). Pe patul morţii a cerut să fie înmormântată alături de părinţi, în biserica familiei de la Ţigăneşti. Dorinţa i-a fost îndeplinită.
Ecaterina Cocuța Conachi se odihnește de atunci în pace, dar contemporanii nu găsesc nici acum calea de a o face nemuritoare, așa cum merită. Abia la mai bine de un secol şi jumătate de atunci (în 2019), sculptorul Dan Mateescu, prin bunăvoinţa Fundaţiei Pelin, a realizat un excelent bust al Cocuţei, pe care însă cu greu au reuşit să-l instaleze în Parcul „Alexandru Ioan Cuza” din oraşul Tecuci, acolo unde-i este locul. Formalităţile birocratice au făcut ca statuia să fie acoperită cu o cutie neagră de tablă un timp, fiind declarată ca montată ilegal. Un fel de statuie „uite…nu e…”
Ne bucurăm pe 24 ianuarie în fiecare an, sărbătorind Unirea Principatelor. Citim și recitim cu pioșenie manualele de istorie ce menționează fericitul eveniment din viața statului român. Dar, ce uită să spună manualele de istorie este că totul a fost posibil cu sprijinul unei tinere moldovence de neam boieresc, care a ales să-și sacrifice căsnicia pentru visul cel mare al românilor. Numele ei e Cocuța Conachi. Să-l scoatem din uitare măcar acum, după mai bine de un secol și jumătate!
Lasă un răspuns