De mai bine de două decenii, Gala Premiilor Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România s-a derulat în preajma sau, de cele mai multe ori, chiar în ziua de 15 ianuarie. A fost și rămâne un cald omagiu pe care presa de turism îl aduce celui mai însemnat jurnalist pe care l-a avut vreodată România. Pe de altă parte, Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai împătimiți „drumeți” din toate timpurile noastre. Mai ales în anii adolescenții-tinereții, când a luat țara la picior dintr-un capăt în altul al ei, trecând prin tot felul de „vămi”: „vama cucului”, „vama foamei”, „vama frigului”, „vama neodihnei”… A fost perioada când s-a „îmbibat” de frumusețile țării – iertați-mi această sintagmă banală -, a cunoscut în profunzime românismul adevărat direct la izvorul lui, care nu putea fi altul decât universul țărănesc. Eminescu n-a ținut un „jurnal de călătorie”, precum a realizat, să zicem, N. Iorga, neîntrecut bătător al meleagurilor „de la Nistru pân’ la Tisa”. A făcut în schimb cu totul altceva. A cules minunate creații populare, adică folclor – poezii, ghicitori, ziceri, inclusiv basme – care aveau să fie publicate postum.
Cu mult înainte ca 15 ianuarie să fie declarată „Ziua Culturi Naționale”, AJTR a încercat să cultive cu maximă deferență acest reper esențial al identității românești. Dacă inițial am fost un partizan al aparent generoasei idei, de o vreme m-am cam sucit. Mă rog, se mai sucește omul, tocmai fiindcă-i om și nu fier-beton… Am senzația că prin această formulă de colectivism – mai există, oare, vreo categorie, activitate, breaslă etc. care să nu-și însemneze cu roșu, în sinaxarul civil, o zi anume? – se va ajunge, cât de curând, la disiparea, la diminuarea semnificațiilor, îngemănării zilei de naștere a Luceafărului cu sine însuși. Este cumva ceva asemănător cu eticheta „poet național”. Eminescu este poet al limbii române, până acolo unde se vorbește ea, și, prin valoarea creației sale magice acceptată și recunoscută, este și poet universal. Dar ca să fac o glumă nelalocul ei, chiar dacă nu-i momentul, inițiatorii firitisirii culturii naționale puteau alege, mai degrabă, ziua de 15 iunie… Avem în vedere, desigur, starea în care se găsește și direcția spre care se îndreaptă, în general, spiritualitatea românească din zilele noastre. Fiindcă, cum tocmai bine spunea un domn pe facebook, n-ar trebui să ne „sparie” un Minister al culturii, cât mai ales cultura ministrului. De fapt, a tuturor miniștrilor de azi.
Anul trecut, Gala Premiilor AJTR – la care, de obicei, participă în mod obișnuit, în jur de 100 de persoane – nu s-a mai ținut. La un moment dat, a existat o tentativă gata-gata să se finalizeze pe la mijlocul lui septembrie, pe Litoral. S-a contramandat în ultimul moment. Pricina? Riscurile, restricțiile, frica și toate celelalte ingrediente de acest soi legate de epidemie. Nici ediția pentru acest an n-a putut să respecte data tradițională. Este însă hotărât: Gala este deja setată pentru ultima decadă a lunii martie. Anul acesta!
Dar să facem loc și câtorva detalii despre AJTR pentru cei care ne cunosc mai puțin. Este o Asociație profesională nonprofit care, în 2022, va împlini 64 de ani. Este ținută în picioare de peste 200 de membri: jurnaliști de la ziare și mediul on-line, de la posturi de radio și televiziune, reviste, edituri de specialitate, scriitori de turism, cadre universitare din domeniu, hotelieri, restauratori, editori, artiști fotografi, bloggeri etc. Membrii ei sunt din București și din țară, dar și din Basarabia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Spania și alte țări.
De-a lungul anilor, Galele Premiilor AJTR s-au desfășurat când în Capitală, când în provincie. Cele din afara Bucureștiului au fost organizate în parteneriat cu autoritățile locale (primării, Consilii județene, Prefecturi etc.). Bunăoară, patru ceremonii consecutive s-au ținut la Horezu, plus una și la Râmnicu Vâlcea; de asemenea, la Giurgiu, Bușteni, Azuga, Câmpulung Moldovenesc, Roman etc. Au existat însă și parteneriate cu societăți reprezentative pentru turismul românesc: Inter.Continental, Ramada Majestic, Bulevard, Phoenicia (București), ARO-PALACE (Brașov), Casa Urlățeanu (Urlați), Cramele Halewood Azuga, Lacul Verde (Breaza).
Indiferent de domeniu, profesia de ziarist – atât de hulită în zilele noastre – nu-i totuși una dintre cele mai fericite îndeletniciri; un fel de „sărbătoare de neuitat” și, poate, nesfârșită, cum și-o mai închipuie unii. Asta dacă vrei s-o practici sub aripa spiritului eminescian, cum încercăm noi, cei de la AJTR. Adică să fim cât mai aproape – ce onoare! – de Eminescu jurnalistul, cel care punea pe hârtie aceste rânduri pline de o durere nemărginită: „Trag ca un catâr fiindcă sunt singur la negustoria asta de principii. Aștept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc…”.
Coborând nivelul durerii, inegalabila sa poezie Eminescu și-a creat-o „anesteziat”, chinuit, în mod sigur, și de colții lacomi ai foamei. Gazetăria – desigur, făcută nu precum de Caragiale sau de Slavici – necesita, în schimb, și minte sănătoasă, dar și trup în vrednică putere. Mă cutremur de fiecare dată când mi-amintesc de scrisoarea pe care Eminescu i-a trimis-o, din Sanatoriul de la Viena, blândului și devotatului său prieten Al. Chibici-Revneanu: „Eu aș vrea să scap cât se poate de curând și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de când mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de-a mânca măcar până la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece – Nenorocitul tău amic – M. Eminescu”. Jurnalistul Eminescu sau, cum spunea N. Iorga, „viața unui om care nu s-a vândut nimănui”…
Ultima Gală „fizică” a AJTR s-a ținut în ziua de 16 ianuarie 2020. Am pus aceste gânduri în pagină de ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, după ce am urmărit Caravana TVR 3, care ne-a purtat pe urmele lui Eminescu. O încântătoare emisiune dedicată lui „Eminescu călător”, care l-a avut producător pe cunoscutul și inspiratul jurnalist și scriitor Vasile Arhire (TVR Iași), prim-vice președinte al AJTR. Cam asta fac și ar trebui să facă cei care îl îndrăgesc pe Eminescu.
P.S.: Cândva, Tudor Arghezi, care niciodată n-a fost atins de naivități, a vorbit și despre condițiile pe care ar fi trebuit să le îndeplinească un jurnalist (citez din… memorie): „Este destul ca un ziarist să știe puțină gramatică și să fie cinstit.” Mai sunt necesare comentariile, dacă ne uităm unde a ajuns această breaslă astăzi? Firește, nu poate fi vorba de toți ziariștii. Între ei, tot mai rari, se găsesc și unii meseriași adevărați. Așa, ca de sămânță…
A consemnat Mihai Ogrinji
