Nu, nu poetul poartă vina blasfemiei… Nu el este cel ce trebuie tras la răspundere, judecat cum cer unii, poate și mai nepotriviți în versuri, pentru oroarea citită la Ipotești… Pentru că poeții sunt liberi și pot scrie despre orice, oricând, simțind, ori mai puțin trăind, spre deloc, într-o viețuire de impresii despre sine în care pot alege a se scălda în lipsa propriei dimensiuni… Nu judecați dară poeta pentru ceea ce a vărsat din tocul peniței… Oribil, scabros, lipsit de strălucire, pe vecie stinsă în șansa de a străluci pe măsura Memorialului pe lângă care s-a ițit… Ea a scris așa cum a putut, mai puțin în simțire, ci într-o imitație a grobianismului… Nu e vinovată nici măcar că a ales a citi versuri pe veci nemeșteșugite pe pământul Luceafărului… Pentru că poeții pot fi citiți ori nu, pot fi ascultați, sorbiți, apreciați sau, dimpotrivă, ignorați, uitați… Dar niciodată detestați… Pentru că nu ei sunt de vină… Nici pentru relele lumii, nici pentru ale lor neajunsuri și nici măcar pentru lipsa de putință în a-și intui limitele… Căci, tainica nemărginire a nemărginirii ori insipida mărginire în propriul sine desparte poeții de neinspirații versificatori…
Nu este vina lor, mai ales într-o lume în care poeții, nu doar că nu mai sunt citiți de cei ce ar trebui să stea la depărtarea magică de o filă, de un rând, de un cuvânt, de o emoție și o tresărire, nu doar că nu se mai citesc nici între ei, fie ei – poeți, versificatori ori simplii mâzgălitori de hârtie (ea fără vină!), dar nu sunt lecturați nici măcar de aceia ce își asum a le „dimensiona” operele: criticii…
De aceea, poeta pe veci nenăscută liric, ci doar simplă așternătoare de pete pe hârtie, precum sărăcăcioasele cuvinte însăilate pe post de versificații, ea, firav căzută dintr-o ruptură căreia îi aduce elogiu, nu este vinovată nici măcar pentru că a citit scabroasele porniri din dorințele-i nematerializate…
Vinovații plini de vine sunt cei ce au semnat pentru a da lumii cunoaștere dintr-un debut ce trebuia să fie returul unei nereușite… Juriul de la Ipotești… Și ar trebui ca numele lor să nu le mai fie pomenit în astfel de acțiuni, pe post de scribi mimând critici de poeme pe care nici nu le citesc… Pentru că, alegând a fi jurați, chiar pe un deceniu întreg de sinecură, și necitind absurdele pete ale versificatorilor – nu doar fără rime, ci și fără stări, emoții, ori minime silabe potrivite în a da o palidă scânteie măcar epigonic eminesciană, peste ei cade rușinea…
Și chiar dacă de ziua lui și la locul de întâlnire al muritorilor cu a lui nemurire, s-a produs mizeria premierii unui debut ce nu ar fi trebuit pus nici pe interiorul hârtiei de ambalat, darămite hrănită cu magia tiparului spre a pleca spre lume, nu Eminescu este cel umbrit. El va fi aici mult timp de acum înainte, va fi în văzduh, va fi în frunze, în copacii străjuind, poate doar ei, viitorul, va fi și când din cei de acum, din ei și din mâzgălelile lor, nu va mai fi rămas nici un ciot de os, nici un petic de hârtie mucegăită înainte de vreme prin atingerile neastrale.
Mizeria premiului „pentru debut” de la Ipotești arată doar hăul în care suntem, fiind „încununarea” isteriei de diplome și premii dintre „scriitori”. Între ei, pentru ei, pentru propriile vanități, frustrări, neajunsuri necuprinse de propriile măriri versificate. Iar dacă poeta ruptă în versificații în șpagatul unui pseudo nonconformism ar fi fost oriunde altundeva premiată, nu am fi avut nici o îngrijorare. Ce mai conta încă un sul de hârtie printat ca diplomă, ce ar mai fi contat un teanc de hârtie căruia i-a fost greșită menirea?!… Poate doar copacii stinși și mărunțiți pentru acel tiraj să-și plângă soarta. Pentru că, de ar fi fost retezați de bardele tiparnițelor pentru poezie, și nu mugete versificate, nici măcar un geamăt de erotism, suflul lor de moarte ar fi fost poate renașterea unor cuvinte frumos meșteșugite.
Se mai poate repara ceva din blasfemia Galei de decernare a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum de la Ipotești? Mai poate Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu” să îndrepte eroarea? Nu… Dar poate fi momentul în care să ne privim în oglindă, să conștientizăm sarabanda decernărilor nimicului despre nimic, să punem opreliște acoperirii prin modernisme și postmodernisme a tot ce este hidos, măcar în locurile unde aducem omagiu Titanilor, și da, ar trebui consemnată înlăturarea mizerilor de la Ipotești, de la sinecura juriului la aceea care a manageriat întreaga blasfemie. Iar premiul ar trebui, fie retras debutantei, cea fără vină și pentru că era începătoare și nu avea măsura ocalei de cuvinte, ori redenumit pentru a rupe înlănțuirea de analogii, potriviri, conjuncturi, politice, de gen, de identitate, ce ne va apăsa de acum înainte când vom privi spre premiile de la Ipotești.
Lasă un răspuns