Pentru prea mulți români, relația cu administrația publică se rezumă la a da un mic „cadou” când sunt nevoiți să piardă câteva ore din viața lor, în încercarea de a obține vreo hârtiuță pe care alt funcționar le-o cere (de multe ori din lene, absolut abuziv). Orice cetățean care a încercat să rezolve vreo problemă banală, minoră, fără a băga mâna în buzunar pentru a oferi mita mult așteptată a constatat pe pielea lui că lucruri simple pot deveni dintr-o dată extrem de complicate în cazul în care decide să nu dea această mită. Este momentul psihologic în care cetățeanul fără dare de mână (sau dorință de a cotiza) se vede transformat în dușmanul personal al funcționaruluii care trebuie să-i elibereze hârtiuța, dar de acum se crede perfect îndreptățit să i-o refuze, încălcând Legea.
„Avem o Țară, cum procedăm?” este un volum-îndrumar al cetățeanului român, prea des batjocorit de către membrii administrației publice, la toate nivelurile ei. „Pahidermele administrative”, care, în loc să servească binele comunității, profită de postul pe care îl dețin pentru a face diverse matrapazlâcuri – puțin glorioase dar rentabile, adoptând un ton superior, obraznic, în relația cu cetățenii, trebuie ferm cenzurate, repuse la locul lor. Profitând de faptul că majoritatea cetățenilor nu își cunosc suficient drepturile (nici nu au cum, textele legislative fiind permanent schimbate), „semi-zeii” de la ghișeu se comportă față de noi contribuabili precum vătafii, stăpânii, fără a se simți în slujba comunității și fără frica repercursiunilor. Este motivul pentru care a devenit o condiție de supraviețuire să aplicăm la rândul nostru formula lui Vladimir Ilici Lenin, prea des adoptată de noi românii: „Dacă nu știi, te învățăm; dacă nu poți, te ajutăm; dacă nu vrei, te obligăm”. Așa s-a născut „Ghidul de asuprire al administrației publice, cu Legea în mână”, subtitlul cărții.
Sper ca acest Ghid să fie o gură de oxigen și pentru funcționarii publici care chiar își fac treaba conștiincios, respectând cetățeanul dar care ajung de multe ori să se întrebe dacă colegii șpăgari nu sunt mai „deștepți”, dacă fac bine continuând să fie onești atunci când văd „descurcăreții” prosperând, îmbogățindu-se exponențial. Atunci când vor ajunge la sfârșitul acestei cărți, negreșit se vor simți mândri de a nu se identifica cu personajele grobiene ce populează aceste pagini.
După 30 de ani trăiți în Franța, am decis să mă întorc în Țara mea, ca o floare, cu avântul celor 37 de ani pe care îi aveam la vremea aceea. Întoarcerea Acasă s-a dovedit mai complicată decât îmi închipuisem, am constatat la fiecare pas că funcționarii publici erau enervați la culme de „pretențiile” mele de a primi un răspuns din partea lor atunci când îi interpelam, de a aștepta o rezolvare a situațiilor pe care ei trebuiau să le rezolve prin fișa postului. Din încăpățânarea unor personaje de-a dreptul caricaturale, de care m-am lovit în România profundă, dintr-o situație care părea foarte simplă am ajuns la o desfășurare de forțe absolut anormală.
Acum, 15 ani după întoarcerea în Țară, am decis să serbez această decizie majoră oferind românilor experiența căpătată în relațiile cu funcționarii publici care au avut neșansa de a mă întâlni. Obișnuită să stabilesc și să întrețin relații plăcute cu oamenii pe care îi prețuiesc, iar cu interlocutorii incidentali (cum ar fi funcționarii publici) să adopt un ton politicos până să-mi trântească prima dată telefonul în nas (experiență inedită, necunoscută pe alte meleaguri), am fost la început uluită de obrăznicia angajaților din banul public care își permiteau să ne trateze cu atâta dispreț. Am trimis plângeri la care nimeni nu-mi răspundea, când dăseam telefon, să întreb dacă au primit plângerea mea la cancelariile semi-zeilor administrativi (prefecți, miniștri, președinți), mi se trântea telefonul în nas după ce mă obrăzniceau cum c-aș fi cam insistentă după opinia dumnealor. Mi-a trecut uimirea – cam greu, recunosc – și am decis să purced la ce știu mai bine să fac: să scriu. Deoarece subscriu crezului lui Bulgakov, scrisul este magic.
Am luat așadar condeiul și m-am apucat să relatez aventurile mele în grota administrației publice din România. Întâmplările sunt povestite cu un ton umoristic deoarece noi românii facem haz de necaz. Dar tot noi, românii, știm cu prisosință a învăța din pățaniile altora, ca să ne ferim de ele. Am făcut acest lucru în speranța că va folosi tuturor camarazilor mei de suferință – cetățeni români care se mai încăpățânează a locui plaiurile mioritice în pofida numeroaselor invitații la emigrare – ce se lovesc de aceste situații, pentru a le arăta luminița din capătul tunelului. Deoarece această luminiță există, chiar dacă ne este greu să o vedem acum, când noi înșine ne lovim de aceste probleme, atunci când vedem cu ochii noștri că „șefii” acoperă matrapazlâcurile altora, că instituțiile „Statului” se coalizează împotriva noastră, când avem impresia că oricât am striga, nu ne aude nimeni.
Pare câteodată absolut imposibil să rezolvi o problemă – oricare ar fi ea – din postura unui simplu cetățean în România de astăzi, fără a da „șpagă” sau fără a fi vreun semi-zeu (să plătești pentru a fi admis pe lista vreunui partid politic în calitate de consilier, primar, ceva acolo), dar nu este deloc imposibil, poate deveni chiar o distracție cu un pic de umor. Am povestit prin urmare cam tot ce am pățit în relațiile cu administrația publică de la Băiculești, în speranța că dumneavoastră, cititorii, veți învăța din pățaniile mele, veți putea să vă faceți dreptate cu Legea în mână pe care iată, acum o veți cunoaște. De la cererea de informații de interes public la sesizarea instanței și executarea hotărârilor, trecând în revistă organismele Statului Român care vă pot sprijini, am oferit nu numai texte legale, dar și cereri de chemare în judecată, jurisprudențe.
În ultimele capitole cititorul va găsi o reflexie asupra cauzelor care m-au îndemnat să scriu acest îndrumar dar și mijloacele pe care le-am identificat pentru a ieși din grava situație în care ne aflăm cu toții. Atunci când Țara se depopulează mai repede decât în zonele de conflicte armate, când românii expatriați doresc să se întoarcă la vatră dar sunt (pe bună dreptate) speriați de birocrația inumană cu care vor trebui să se confrunte, nu ne putem minți, situația este gravă. Identificând ca principal obstacol la întoarcerea românilor Acasă frica de aparatul administrativ corupt, am arătat în paginile cărți cum putem obliga slujbașii statului să fie în slujba noastră, nu dușmanii noștri.
Deoarece cred în puterea exemplului, îmi doresc ca mulți compatrioți să găsească în această carte inspirație și tehnici legale pentru a-și rezolva problemele care nu ar fi trebuit să existe. Dacă pe cuprinsul Țării sau în afara acesteia o sută de români vor învăța că au drepturi,și nu vor mai ezita să le folosească, răzbind împotriva nesimțirii administrative cu ajutorul acestui text, scopul meu va fi fost atins. Acea sută va forma apoi o mie de români care nu se vor mai lăsa călcați în picioare. Iar acei o mie, alte zeci de mii…
Și așa vom avea din nou o Țară în care a trăi nu va mai fi o pedeapsă.
*Selecțiuni din volumul de autor „Avem o Țară, cum procedăm?”, carte în curs de apariție…
Lasă un răspuns