Raptul de etnografie

Ioan Opriş, doctor în istorie şi ardelean, în mai multe guverne secretar de stat la Ministerul Culturii, specialist în probleme de patrimoniu, atrăgea atenţia imediat după 1990 asupra unui fenomen ciudat: raptul de etnografie. Mai pe înţelesul oricui, furtul din patrimoniul cultural etnografic, popular. Umblau prin satele din Ardeal atunci, poate şi acum, negustori de te miri ce, mai ales ţigani, ţigani instruţi ce să ceară de la ţărăncile noastre în schimbul unor Zeptere: nu bani, ci obiecte de prin casă, chiar şi din podul casei, cât mai ţărăneşti şi mai vechi. Furci de tors încrustate, fuse, scoarţe, cămeşi, fote, ii, cioareci, lăzi de zestre, oale de lut, mobilier ţărănesc, scule, vase de aramă şi alte vechituri pe care omul nu se îndură să le arunce, deşi nu se mai foloseşte de ele. Adunate din tot Ardealul, erau transportate la Budapesta şi deveneau acolo etnografie maghiară din Câmpia Transilvaniei… Pe la mijlocul anilor 90, o nepoată, care mereu se mira „ce aveţi voi, din Vatra Românească, cu maghiarii?”, aflată în trecere prin Budapesta, s-a nimerit să viziteze şi muzeul de etnografie din Budapesta. Întoarsă în Ţară m-a căutat, sufocată de indignare şi de ce văzuse: ii şi alte artefacte româneşti declarate ungureşti. Ca să mă convingă adusese şi un disc cu muzică populară ungurească. L-am ascultat împreună: „E toată ziua românească!”

Mai văzusem asemenea discuri, prezentate în Senatul României de colega mea dna Doina Ignat. Cumpărase, tot la Budapesta, o „Ciocârlie” bozgorească. Nu avea cum să nu sune la fel ca cea din România, am comentat eu, în comisia de cultură. Doar peste tot ciocârliile cântă la fel… Sesizată de dna Ignat, comisia de cultură a Senatului a transmis mai departe Guvernului informaţia despre această formă nouă de colaborare cu vecinii unguri: devalizarea caselor ţărăneşti de amintirile trecutului. Sesizarea a ajuns la dl Ioan Opriş. Cunoştea bine subiectul. L-am discutat împreună din perspectivă legislativă, întrebându-ne ce reglementări s-ar putea imagina pentru a stopa acest bizar gen de furăciune. Am ajuns la concluzia că este teribil de greu să sancţionezi asemenea infracţiune. Căci înainte de a fi o infracţiune, raptul de etnografie este altceva, ceva greu de înţeles între oameni normali: ungurii se pare că au probleme de identitate, nu sunt mulţumiţi cu părinţii pe care ştiu că i-au avut, vor alţii! Îi vor pe ai noştri!… Ce lege să scoţi împotriva acestui delict?

Deunăzi mi-am adus aminte de aceste întâmplări urmărind la emisiunea în limba maghiară de la TV 1 un lung reportaj al unui etnograf maghiar din părţile Mureşului, specialist în muzică populară. Se declara culegător de folclor muzical unguresc, dar cele mai multe piese culese şi prezentate erau în mod evident muzică populară românească! Iar din comentariul său nici o vorbă despre caracterul românesc, doinit, al cântecelor declarate folclor maghiaresc. Sau despre vestimentaţia unor unguri ardeleni, vădit românească, ceea ce pe orice comentator corect l-ar fi obligat la un comentariu: ce e cu ungurii ăştia care se îmbracă în straie româneşti şi cântă doine?! Explicaţiile putând fi, în principiu, numai două: (1) acei unguri sunt la origine români, români victime ale maghiarizării mai mult sau mai puţin forţate, sau (2) avem de-a face cu o influenţă a folclorului românesc asupra celui unguresc. Influenţă care, cu siguranţă, a mers în şi din ambele direcţii.

Ca un făcut, în zilele următoare pe postul de televiziune MEZZO s-a dat un şi mai lung reportaj despre Budapesta muzicală, adică despre muzica ungurească, cultă şi populară. Cel puţin jumătate din muzica populară ungurească era însă românească rău! Chiar şi Sania cu zurgălăi era cântată pentru a face gloria geniului muzical unguresc, fără pereche de creativ, cum îl declara un tînăr dirijor budapestan!

Problema nu este deloc simplă şi cred, în acest caz, că maghiarii care se bucură să-şi însuşească ce nu le aparţine nu sunt doar nişte pungaşi mai cu ştaif, mai de mătase, ci sunt în primul rând nişte indivizi care au mare nevoie de o consiliere psiho! A declara că este al tău (prin moştenire) ceea ce au creat părinţii altora este, cum spuneam mai sus, un fel de a-ţi dori să ai alţi părinţii, să râmneşti la identitatea etnică a altora. Da, este tipic pentru maghiari să ne dispreţuiască. E plăcerea lor, nu mă deranjează, dispreţul este şi el înscris printre sentimentele omeneşti. Mă încearcă deseori şi pe mine acest sentiment. Inclusiv pentru unii români. Dar nu înţeleg, dacă dispreţuieşti pe cineva, să râvneşti la izmenele şi hainele, la obiceiurile şi neamurile aceluia, la istoria celui dispreţuit şi urât! La identitatea amărîtului aceluia. Fenomenul, atât de bizar, trebuie pus în legătură cu ardoarea maghiară de a-i face pe alţii să se declare maghiari. De câte ori au putut, maghiarii i-au obligat pe ceilalţi să se declare unguri. Pe saşi, pe ţigani, pe şvabi, pe evrei, pe români, pe sârbi, pe secui, pe ceangăi, pe toţi minoritarii sau vecinii lor, ungurii i-au dispreţuit ostentativ şi ridiculi, în numele unor virtuţi şi al unor obârşii nobile, exclusiv ungureşti, dar în fapt inventate sută la sută, ceea ce nu i-a împiedicat să conceapă o politică de transformare în maghiari a germanilor din Ungaria, a ţiganilor, a românilor etc. Este aici o contradicţie pe care nici un maghiar nu o resimte. Nu cumva asta demonstrează că ungurii au probleme cu acceptarea propriei identităţi? Că sunt gata oricând să-şi asume un trecut care nu le aparţine?! Şi implicit o identitate! Sunt maghiarii chiar aşa de nemulţumiţi de ei înşişi, de părinţii care i-au odrăslit? Oare ăsta să fie motivul pentru care maghiarii sunt cei mai suicidari dintre europeni?

Pe la începutul anilor 80, printr-o întâmplare, Mihai Cârciog – ce mai face oare?, a aflat şi ne-a povestit şi nouă, amicilor săi, că se împrietenise la Spitalul de urgenţă cu colegul său de salon, un ofiţer de securitate, a cărui misiune şi sarcină de serviciu era să supravegheze reţeaua de agenţi maghiari care acţiona în România cu un obiectiv grozav de perfid, de ticălos: sustrăgeau din arhive şi muzee documente care aveau atingere cu istoria noastră. Iar când nu reuşeau să le sustragă, eventual pentru a le declara maghiare, indicaţia era să le distrugă!…

Culmea a fost atinsă când, după 1990, Ungaria a organizat o expoziţie în Franţa, privind patrimoniul istoric şi cultural unguresc, şi nu s-au sfiit să expună piese din neoliticul unguresc, descoperite în Panonia şi Transilvania!…Le declarau moştenire culturală din timpuri străvechi, din timpuri despre care dacă se ştie ceva precis atât se ştie: că n-au nici o legătură cu maghiarii… Că erau în stare vecinii noştri de asemenea potlogării academice nu m-am mirat. Dar cum au putut franţujii să înghită sintagma(gogoaşa) „neolitic unguresc din Transilvania” mi-e imposibil să pricep ori să accept.

Lasă un răspuns