Era o seară de vară, într-o ţară oarecare, aflată pe un continent numit, nu se ştie de ce, bătrânul continent, cu toate că el avea exact aceeaşi vârstă precum celelalte. Aşa cam pe la mijlocul telenovelei de maximă audienţă se întrerupse, fără nici un avertisment, curentul electric. Faptul, în sine deloc surprinzător, stârni reacţiile obişnuite. Populaţia urbană, în marea ei majoritate, se puse pe înjurat după cum urmează: societatea Electrica, salubritatea, primăria, guvernul, O.N.U. preşedinţia, N.A.T.O., sau şi mai bine, Uniunea Europeană, războiul din Irak, masoneria, mă rog, tot ce ştia fiecare, dar fără nici o discriminare, cu belşug de metafore şi fantezie. Telefoanele sunau fără încetare la dispeceratele din teritoriu ale societăţilor de electricitate, la care, desigur nu mai răspundea nimeni, pentru că nici ei nu ştiau ce se întâmplă.
O foarte mică parte din oameni, cei cu memorie, îi mai înjurau şi pe extratereştri, deoarece îşi aminteau ei foarte bine, în trecut, aceştia se mai ţinuseră de astfel de pozne pe care nătăfleţii le explicaseră în fel şi chip ca să-i prostească pe cei interesaţi de adevăr. Tinerii din discoteci, dând dovada unei perseverenţe remarcabile, nu şi-au întrerupt activităţile de bază: băutul, datul la nară sau la venă şi unduiala în ritmul muzicilor şi stelelor care li se învârteau prin cap. Oamenii aflaţi prin restaurante au constatat cu surprindere că pot mânca la lumina lumânărilor, fără strălucirea aceea specifică sălilor de operaţii pe creier prin care erau asiguraţi că nu-şi bagă furculiţa în ochi şi fără frica exploziei stomacului ori a ficatului din cauza orchestrei dotată numai cu instrumente electronice. Foarte fericiţi au fost şi îndrăgostiţii, mai ales că descopereau existenţa lunii, amanţii deoarece nu mai circulau lifturile şi astfel scădea procentul de risc, fetiţele cu multă vechime în branşă fiindcă, la întuneric, se puteau da drept şcolăriţe, spiritiştii, babele ghicitoare şi evident hoţii, cu alte cuvinte, o parte însemnată a populaţiei active.
Populaţia rurală, am putea spune că nu a prea observat nenorocirea din cauze oarecum diferite însă convergente. În primul rând erau cei pentru care electricitatea nu se inventase încă, apoi cei care se mulţumeau cu becurile de pe uliţă, cei frânţi de muncă, sau de băutură, care la ora aia dormeau de mult sau cei care, deşi aveau instalaţii electrice în toată casa, nu le foloseau decât când era nuntă, botez, cumetrie, sau lăsata secului, în rest electricitatea fiind mult prea scumpă pentru a o risipi. Oricum, fiecare gospodar avea lampă cu gaz, lumânări pregătite pentru orice situaţie, chibrituri, felinare de vânt, opaiţe şi multe alte chestii necunoscute la oraş unde se crede că totul se rezolvă cu telecomanda.
Mai bine zis se credea până atunci, pentru că nici a doua zi curentul nu a revenit, deşi mătrăşirea expresă a tuturor directorilor din zona de interes fusese anunţată de ministru, prin telefoanele speciale, ca fiind de natură să restabilească imediat, dar imediat, situaţia, iar primăriile să anunţe, cum or şti ele acest lucru, poporului, că vin alegerile, bă, boilor şi câştigă ăia de-i beştelirăm noi trei ani la rând şi ne pun pieile pă băţ, bă, cretinilor, lua-v-ar dracu’ dă idioţi! Deşi noii directori, împreună cu prefecţii, primarii, plus lingăii puterii se străduiră pe cât îi ducea pe fiecare mintea să îndeplinească ordinele primite, fiind în joc interesele lor şi nu durerea ăluia de-i zice popor la alegeri, curentul electric nu se lăsă impresionat, rămânând ascuns cine ştie pe unde! În scurt timp nu mai circulă nici o maşină, nu mai apăru nici un ziar, televizoarele deveniră utile doar ca acvarii, radiourile nici măcar atât, consignaţiile se umplură de sisteme audio-video şi home-cinema, lipsite de valoare de piaţă, becurile electrice erau folosite ca ornamente în grădini şi, în general, tot ce se lega de ideea de electricitate deveni inutil. Oamenii începură să respire un aer care spre deosebire de trecut nu mai era vizibil, dispărură migrenele şi alergiile, se reauziră cântecele păsărelelor, în schimb nu se mai auziră scandalurile din parlament dintre aşa-zisa opoziţie şi presupusa putere.
Guvernul declară naţiunea în pericol, starea de catastrofă şi ceru ajutorul comunităţii planetare, care trimise la faţa locului un înalt comisar (aceştia sunt întotdeauna înalţi, deşi cel sosit purta talonete şi se ridica pe vârfuri când verifica cu propria lui mână, înaltă şi ea, că lungă nu putem spune, dacă nu cumva se aprind becurile atunci când manevrează EL întrerupătorul). Cum becurile nu-şi dădeau seama cu cine au de-a face, rămâneau stinse ca proastele şi, îngândurat, înaltul comisar petrecu câteva seri la rând într-un restaurant dând o înaltă (cum putea fi altfel) apreciere feluritelor specialităţi gastronomice pregătite din produse ecologice la foc domol, de vatră, lăutarilor cărora nu li se vedeau decât talentul şi dinţii, precum şi celor două zeiţe ale nopţii care, printr-un miracol desigur, produceau tot felul de curenţi, unul mai electrizant decât altul, folosindu-se cu o remarcabilă dibăcie doar de limbuţele lor trandafirii.
Edificat asupra problemelor, înaltul comisar, prezentă forurilor diriguitoare un raport amplu în care spuse că nu este vorba de nici o catastrofă (aceste fiind exact definite în codurile de procedură ale comunităţii planetare) şi, în urma verificărilor pe teren, poate afirma fără nici o îndoială, că oamenii din acele locuri sunt fericiţi şi o duc bine, la adăpost de poluare, consum de droguri, accidente ecologice sau nucleare, deşertificare, boli psihice, deraieri de trenuri, catastrofe aviatice, electrocutări, greve, infecţii post operatorii şi câte şi mai câte. În zonă era exclus, pe o perioadă îndelungată şi războiul, deoarece nu avea nici un sens să agreseze cineva un stat care nu producea nimic. În urma acestui raport, comunitatea răsuflă uşurată şi trecu la problemele serioase ale planetei, respectiv războaiele de rutină, vulcanii, încălzirea globală simultană glaciaţiunii şi ruperii păturii de ozon, ameninţările teroriste la adresa bunăstării generale, proliferarea pornografiei, a armelor chimice, a show-urilor televizate şi multe alte probleme cu adevărat serioase.
Disperat, guvernul ţării aceleia îşi dădu demisia în bloc şi nici nu se mai alese vreunul deoarece nemaifiind televiziune, nici ziare, nici maşini cu girofar, iar hainele de firmă, ghiulurile şi brăţările nu se mai vedeau, nu mai avea nici un haz să fii demnitar, fiindcă nu mai ştia nimeni ce mare şi tare eşti tu, aşa că, hai acasă, măi băieţi, să ne vedem de treburile noastre, mai dă-i în pielea mea pe ingraţii ăştia de mocofani, că-ţi pierzi sănătatea pentru ei şi uite, răsplata, acum nici nu mai ştiu de noi! Dar şi în plan demografic se produseră mutaţii semnificative! Populaţia urbană se trezi fără acel important segment de cerşetori, scormonitori în gunoaie şi boschetari fără de care nu se putea concepe civilizaţia marilor aşezări.
Dispărură şi hoţii odată cu prăbuşirea conceptului de valoare preexistent şi înlocuirea lui cu supravieţuirea prin muncă. În iarnă frigul mătură şi ultimele rămăşiţe ale vechii gândiri, împreună cu maidanezii de toate categoriile şi o bună parte a locuitorilor care-şi stabiliră domiciliul (un fel de a spune deoarece nu se mai eliberau buletine, sau cărţi de identitate) la ţară. Primii ani au fost mai grei până când oamenii au reînvăţat să muncească, să-şi producă bunurile necesare traiului (acum numai de folosinţă îndelungată, termenul de unică folosinţă dispărând nu numai din graiul ci şi din mintea tuturor), apoi lucrurile au intrat pe un făgaş firesc, reluându-se obiceiurile horelor, ale sărbătorilor tradiţionale (a dispărut atât de interesantul Halloween-ul, precum şi fermecătorul Valentin’s Day) şi cum nu mai erau nici prezervative sau televizoare cu o prezentatoare nostimă care să-ţi spună când să te culci, naşterile se ţineau lanţ, semn că înainte de somn oamenii nu mai erau frământaţi de gânduri prosteşti.
Aproape firesc, zona fu declarată paradisul turismului ecologic, milioane de oameni de diferite naţii venind să vadă cu ochii lor cum de este posibil să se trăiască fără electricitate. Şi mai uimiţi erau când localnicii dădeau dovada unei indiferenţe criminale faţă de telefoanele mobile 4D, laptopuri, camere digitale, palmtopuri, I-pad-uri şi câte şi mai câte fleacuri pe care turiştii le arătau cu mândrie şi pe care apoi le ofereau ca răsplată pentru o cazare şi o masă cu vestitul borş de fasole cu tarhon. Abia spre casă îşi reveneau din uimire că, uite, spre surprinderea lor, fuseseră refuzaţi cu indignare şi cu asigurarea dată de localnici că ei au în pod o mulţime de jucării astea, printre nucile puse la uscat.
Meşteşugurile tradiţionale, morile de apă, sau de vânt, industria lemnului şi a pietrei sculptate, a îmbrăcămintei confecţionată manual ca şi încălţămintea, din piele, lână, bumbac, in sau mătase produsă din gogoşi, nu din petrol, au cunoscut un mare succes de piaţă, deşi se confecţionau greu şi foarte ineficient cum ar fi spus economiştii (spre fericirea tuturor nu mai existau prin acele locuri), numai că preţurile încasate erau pe deplin compensatorii. Lipsa aşa numitelor programe sociale, eliminase de mult parazitismul social şi se considera normal să trăiască numai cine este în stare să o facă, ceea ce a acţionat în timp ca un veritabil sistem de selecţie naturală cu efecte în planul sănătăţii, la asta contribuind şi dispariţia sistemului sanitar de care, pe vremuri, se plângea toată lumea. Cei ce nu munceau, din diferite motive, emigrau în lumea cealaltă, aia bună, bună de tot, fiindcă în aia bună din restul continentului nu aveau cum, deoarece nimeni nu mai avea paşaport.
Au reapărut desigur babele cu leacurile lor naturiste, mult mai eficiente, după cum apreciau străinii, ăia care aveau cum să facă diferenţa, ierburile de leac având mult mai mare căutare la export decât pe vremuri oţelul, cimentul, sau îngrăşămintele chimice. Dispăruse şi fierul vechi de peste tot, în parte vândut, în parte transformat în unelte agricole de fierăriile săteşti, pădurile ocupau cea mai mare parte a suprafeţelor şi erau pline de animale considerate pe vremuri dispărute ca specie. De vânat, se vâna cu suliţa, cu arcul sau cu nişte capcane rudimentare, la fel se şi pescuia şi cum nimeni nu mai considera asta un sport, trofeele nu mai împodobeau holurile vilelor de lux şi nici peştii nu mai erau scoşi din apă pentru a fi pupaţi pe bot, ci pentru a-şi îndeplini rolul biblic de hrană pentru oameni.
E drept că, din când în când, în zonă apăreau tot felul de indivizi îmbrăcaţi în haine de camuflaj şi pălărioare cu pană de cocoş, purtând încruntaţi puşti cu lunetă, hotărâţi parcă să mântuie, precum odinioară Sfântul Gheorghe, omenirea de dihăniile din acele locuri, dihănii despre care se vorbea numai în şoaptă pe la sindrofiile lor cinegetice. Însă, fiarele din acele păduri nu erau pregătite pentru un astfel de eveniment, nu erau hrănite la ocol, nu primeau sedative şi nu stăteau legate cu lanţul de copac în bătaia puştii. Fiind deci ele atât de proaste şi hămesite, adeseori, din temerari mai rămânea doar pana de la pălărie, sau vreun ciot de puşcă rupt de fioroşii colţi ai bestiilor necivilizate.
Chiar şi religiile se revigorară, apropiindu-se de nevoile fireşti ale oamenilor, iar aceştia nu mai mergeau la biserică ca să-i vadă lumea sau să asculte cântece la sintetizatorul de voce, ci pentru că inima lor, curăţată de multe ispite, trăia simplu adânca bucurie a iubirii întru Domnul. Pe scurt, deşi statisticile arătau că locuitorii acelor pământuri erau printre cei mai bogaţi de pe continent, veniturile realizate din turism şi vânzarea produselor specifice fiind uriaşe, (ce-i drept nu funcţionau nici băncile care mor de dragul bunăstării clienţilor!) ei nu doreau cu nici un chip să se modernizeze, trăiau ca nişte primitivi, ceva de neînchipuit pentru civilizatul continent, drept care regiunea a fost declarată rezervaţie a naturii, civilizaţii băgându-i în mă-sa pe localnicii cei încăpăţânaţi, după cum suna o formulă foarte mult uzitată pe acele meleaguri, ceea ce nu i-a împiedicat pe băştinaşi să declare că lor li se rupe şi că ei, aşa sălbatici cum sunt, o duc bine şi n-au nevoie de altceva.
Deci, cu alte cuvinte, erau fericiţi nesimţiţii, dând bătaie de cap altor guverne, lua-i-ar dracu să-i ia de dobitoci! Dar, după cum ştim, fericirea în lumea asta este ceva suspect de trecător, aşa că, într-o bună zi, la fel de misterios cum dispăruse, curentul electric reapăru! Omenirea răsuflă uşurată, iar primitivii începură din nou să înjure, că asta nu uitaseră! De data asta însă, primii pe listă erau extratereştrii cu tot neamul lor de hahalere care se ţin numai de porcării şi de experienţe riscante, pe pielea altora, bineînţeles!
Lasă un răspuns