Suntem o țară performantă, cea mai prima din Uniunea Europeană. O provincie independentă fixată nu se știe cum tocmai la gurile Dunării. Or se știe că Dunărea este occidentală doar din Munții Pădurea Neagră până la Cazane. Mai în jos devine hotarul barbar și necunoscut printr-un ținut tocmai bun de colonizat și de stors de sevă până la blană. Pădurile românești carpatine cad lovite de molima prădăciunii. Așadar, între Cazane și Pădurea defrișată se întinde Țara Nimănui. La vârful ei numai gâlceacă, prostocrație, orgolii deșarte, luptă oarbă pentru niște bani pentru care nu suntem în stare să facem proiecte.
Între vacanțele marcate de ușoare intenții diplomatice președintele – cu damfuri de regalitate – ce se vrea un autocrat inteligent, joacă golf. Ni-l recomandă călduros și nouă, amărâților de rând. Să ne ocupăm prin mișcare timpul rămas până când pandemia în sfârșit, va reuși să ne secere. Și-a făcut nefiresc și pe lângă constituție un guvern al său, altoind pe trunchiul executiv al puterii, trei specii de tufișuri politice diferite, care nici nu mor nici nu trăiesc. Un hibrid încărcat de ură și dispreț reciproc, pe măsura disprețului prezidențial față de nația română pe care o disprețuiește.
O nație care trebuie transformată, conform proiectului, într-o adunătură de populații care să oscileze între munții dezgoliți de păduri, țara dezgolită de resurse, viitorul golit de speranță și nevoia occidentală acută de forță de muncă ieftină, ușor de supus și manipulat.
Poporul acesta contradictoriu și, paradoxal, prea sentimental și manipulabil pentru a se potrivi mănușă democrației, a dat în istoria sa veche, chiar după cucerirea romană, împărați ai imperiului care-i supusese. În trecutul madieval a dat orgolioasei Ungarii regale și apostolice guvernatori și regi, intelectuali și magistrați, desigur cu prețul cunoscut al renegării neamului din care se trag. În vremurile moderne am ajuns să luăm ce cade de la masa minorităților și să ni-i punem în cap de țară, stăpâni peste majoritate. Dar ei nu plătesc postul precum Iancu de Hunedoara și Matei Corvinul, ci rămân tributari mulțimii din care provin, unor entități statale îndepărtate și ascunse, grupate într-o uniune greu de definit în afara percepției de ateu imperiu roman de națiune franceză nouă, cu capitala la Achen, unde se semnează tratatele bilaterale între cele două mari puteri europene, se decorează cu emfază și coloane președinții vasali.
Suntem primii la rata de infectare Covid, primii la mortalitate, primii la sistem medical nefinanțat și mereu supus demitizării și diabolizării. Președintele suveran, când nu e în drum pe Valea Oltului, în costisitioarea sa bântuire navetistică, tace. Închis în cămara Cotrocenilor, supărat fără cuvinte că și-a pierdut „guvernul meu”, privește la toamna asta în care ne îngropăm morții, continuând să facă experimente.
Din 1989, iarna, România este un mare laborator experimental, în care se exersează tot felul de scenarii, jocuri, ipoteze pentru a se vedea până unde poate ajunge o țară și un popor, cucerite fără arme și rachete.
Apropo, în ultimul război mondial, România a pierdut în lupte vreo 350.000 de soldați, în patru ani de tranșee. În ultimii doi ani și jumătate de pandemie, gestionată admirabil de guvernul meu, am pierdut 60.000. În ritmul în care cresc consecințele valurilor pandemice, avem șansa ca până la alegerile din 2024, bilanțul morților și al neputinței deliberate să-l întreacă pe cel din războiul cu puști și mitraliere. Așadar Sun Tzu avea dreptate, în „Arta Războiului”: poți cuceri și distruge o țară și fără arme. Distruge-i încrederea în sine, în istoria sa, în cultura sa, în viitorul său, fă-o să se urască pe sine și când nu mai suportă desnădejdea să emigreze în masă, să construiască Românii iluzorii în alte părți, mici și neînsemnate.
E adevărat că acest Câțu este premier de carton până la neinvestirea oficială a gradatului preferat al președintelui, prin voința asumată a lui Iohannis, dar noi nu vom fi mai bine sau nu vom mai fi deloc.
Un articol de Grigore Buciu
Lasă un răspuns