Un arheolog liric ce își oferă „ochiul din palmă”

Pe Costel Stancu l-am cunoscut la „Zilele Tribuna” de la Hotel Seven, la un recital de poezie marca „Direcția 9”. Mi-a atras atenția liricitatea versurilor sale. Forța emoției lirice se simte de la prima lectură. Așa că atunci când am primit recenta sa antologie de poezii, intitulată sugestiv și caustic „Ochiul din palmă” nu m-a surprins autenticitatea versurilor și muzicalitatea lor interioară. De la prima lectură îți sare în ochi originalitatatea și lirica expresiei poetice. Sinceritatea sa lirică nu poate fi pusă la nicio îndoială, poetul aruncă cu metafore reușite dintr-un eu interiorizat exploziv, cu influențe clare din Nichita Stănescu sau tristețile elegiace ale lui Vasile Voiculescu, precum și din îndrăznelile de sintaxă ale lui Cezar Ivănescu. Poeziile lui Costel Stancu mustesc de metafore surprinzătoare, ca dintr-un teasc din cel mai bun vin vin distilat la vârsta unei maturități asumate, dar nu îmbătrânite. Combustia lirică este produsul unei interiorizări fecunde și stilate, bine lucrate pentru că aproape nici nu se observă, așa de mult te fură interioritatea muzicală a ritmului poetic. Deși pe alocuri este ermetic în exprimare, totuși nu este indicibil și versul lasă liber cititorul să viseze.

E un poet din Mehedinți, trăitor în Banat, ajuns la maturitatea creatoare, care sigur, după cum se poate observa din texte, a lecturat tot ce s-a publicat pe piața poeziei românești post-decembriste, asumându-și cu un curaj calofil noile tendințe ale liricii epocii milenariste. O face cu o acuratețe și originaritate debordantă într-un mod vitalist fără inhibiții futile. Deja din volumul de debut, poetul își asumă identitatea auto-suficientă: „Costel Stancu intră liniștit în oraș convins că omul/ e ceva mai mult decât o găselință a lui dumnezeu” (Terapia căderii în gol, 1995). Poezia sintetizează ideea brâncușiană spre esența lirismului: „Arunc pământ peste cel care scrie./Mi-e teamă,/coboară din cer o frânghie./Pasărea al cărei cântec acum îl ascult/e urna cu cenușă/a păsării de demult…” (30). Motivul păsării se repetă confundând poezia cu zborul, ceea ce este sublim. La Costel Stancu poezia nu este o cezură sau o ruptură a modernității de rădăcinile literare, ci o prelungire filigranată și asumată a unui nou discurs poetic îndrăzneț, dar nu obraznic. Asistăm la o disperare și o anxietate a deznădejdii care naște poezia din filonul unei singurătăți de care nu fuge: ”Scuturăm amândoi pomul din mijlocul grădinii:/în partea ta cad mere, într-a mea numai frunze./Suntem singuri, pândiți de ochiul interior, îi simțim diferit dulcea complicitate.” (***). E un dialog permanent cu martorul transfigurării poetice, spre neuitarea sinelui: ”unul de coaja celuilalt/ne lepădăm. Orbi, suflete./Ori de câte ori/înlăuntrul meu/ se prăbușește un mal de nisip,/în tine seacă o mare.” Poetul joacă poemul în contradicții și contra-cuvinte specifice noului val liric. ”e dimineață. Mă ascund într-un pepene verde./Prevăzător, am rezemat o scară de cer./Adie vântul, pisica își trăiește a noua viață,/clopotul trenului răsună pe viaduct.” Ars poetica e clară și sugestivă pentru autorul care-și asumă temele și motivația: ”Scriu/Iubesc.Beau.Mor./Abia acum înțeleg că omul/e un ocnaș căruia Dumnezeu/îi aruncă cheile să se elibereze”.

Poetul, prin poezie eliberează lumea de încremenirea prozei în mundan. „Ochiul din palmă” este un manifest al lirismului și un act de curaj într-o lume care fuge tot mai mult de poezie și confundă proza cu lirica. Poetul este un neo-romantic al cuvintelor ce pot transforma și schimba lumea spre esențele pure ale frumosului. Poezia este adevăr într-o lume ignobilă: ”După ce ne iubim, deschizi ferestrele/să intre aerul proaspăt al deșertăciunii”. Costel Stancu este o surpriză lirică frumoasă și neașteptată. Este un poet în adevăratul sens al definiței, care nu a trădat universul liric al poeziei românești și-l duce mai departe ca un stindard. Metaforele sale nu sunt spectaculoase, dar integrate în răsturnări de vers neașteptate și introvertite reușește să creeze un limbaj liric flexibil și extraordinar de modern fără să trădeze lirismul. Poetul pare un ”ultim mohican„ al lirismului, deși prin versurile sale fraternizează generos cu o generație care nu abdică de la principiile poeziei. Altcumva poezia ar dispărea. Costel Stancu este o voce distinctă a noului val liric, ușor ignorat de critica literară, la fel ca ceilalți colegi de suferință lirică, care nu se lasă înfrânți de teze ideologice introduse într-un univers în care pot pătrunde doar muzele, nu corifeii propagandei la modă. ”Arunc pământ peste cel care scrie. Mi-e teamă,/coboară din cer o frânghie. Pasărea al cărei cântec acum îl ascult/e urna cu cenușă/a păsării de demult” (30.). Această anamneză lirică e o chemare la izvorul poeziei care hrănește rădăcinile adânci ale literaturii originale. Costel Stancu creează o arheologie lirică pentru neuitare într-o contemporaneitate care uită prea des ce este frumosul și incadenscența care eliberează sufletul înspre libertate. El vede ceea ce lumea nu mai vrea să vadă. Și ne oferă cunoașterea direct din palmele sale deschise. ”Ce fericit/e cel ce nu se are pe sine,/ci doar o muzică ascunsă-n ureche!”. Poezia este o formă a muzicii rostită prin cuvinte. Poetul știe și se frânge pentru semeni, chiar dacă ei nu știu asta. Modernitatea poeziei lui Costel Stancu provine tocmai din interiorizarea muzicală și a ritmului curajos să joace cuvintele în metafore originale. Da, poezia este ”ochiul lui Dumnezeu” care le vede pe toate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*