Arca iubirii…

Într-o lume atât de lipsită de dragoste și plină de nepoveste, apariția volumului Dialog peste ocean, o punte de poeme pentru suflet, scris de Mihaela CD (Canada) și Trandafir Sîmpetru (ROMÂNIA), este o binecuvântare. Cartea reprezintă un dialog poetic, care învinge distanțele și cu siguranță va învinge și timpul. Volumul așa cum mă așteptam, începe incandescent, poetul fiind „nedespărțit de lumină” (p. 18), iar prin poezia izvorâtă din miezul Logosului, al inimii, acesta se află într-o continuă căutare a desăvârșirii ființei saleÎntr-o simetrie astrală, răspunsul vine „albastru” (p. 19) prin armonizări poetice, într-o nemurire ciclică, marină, atingând infinitul. O să vă prezint volumul, nu urmând pașii dialogului, dar respectându-l, pentru a-i înțelege mai bine pe cei doi protagoniști ai noștri.

Ea, Poeta, Mihaela CD, ne dezvăluie o iubire magică, de poveste, unde cu un fir fermecat descuie toate lacătele, eliberând iubirea. Sufletul are o arhitectură aparte, cu oaze înluminate de iubirea celor doi. Poeta stă de vorbă cu propria inimă, pe care o îndeamnă să-și asculte instinctul, să-i fie vântului trubadur, chiar dacă oftează tăcut, aceasta aspirând la o dragoste veșnică. „Un trubadur” cu șoapte iscusite, ca un cântec de „ceteră”, ca o adiere de înger (Un trubadur în noapte). „Un carusel de gânduri”,… „torente de emoții” pe care ea le închide într-o carte (p. 35) sau se lasă purtată în cetatea zeilor.

Poeta se vede „floare zâmbitoare” (p. 39) salutând dimineața. Chiar dacă dorul nu are somn, ea merge pe drumul destinului, căutând să compună o rapsodie, pe care să o cânte o viață întreagă. Sufletele umblă desculțe, scriind împreună povestea lor, pe plaja de nisip sau în cartea emoțiilor. În poeme, ploaia dansează, marea are glas, cântă acompaniată de chitară, de amintiri, într-un bal ai iubirii, în care dorul și el caută un liman. Un sărut marin induce pace, în briza care o mângâie, plină de vise nerostite, în clipele care măsoară infinitul. Un periplu pe orbitele unei planete noi, cea a sufletului, care își caută sorii și punctele cardinale, „o stea pe al iubirii ceaslov” (p. 55). Șoapte legănate în dimineți, care scriu povestea plină de fior, unde un mare dor suspină pe meandrele destinului.

Poeta vorbește cu valurile, care îi poartă amintirile, gândurile și dorul, acolo unde doar inima și intuiția ei pot ajunge. Steluțele de mare, ca niște surate urcă pe cer, într-o ascensiune a visului, eliberând misterele nisipului, declarațiile făcute doar în gând: „Povestea oceanului cântată-i pe strune / De dor și de plâns și de-oftatul adâncat / Steluțele visează zadarnica ascensiune / În visul albastru, noaptea pe cer au urcat” (Visul steluțelor de mare).

Visele au și ele o gară, prin care un tren trece cu „Vagoanele ce-s încărcate cu iubire”… „unde Zeii fericire revărsară” (În gara viselor). Contemplări pe „veranda inimii” (Regrete deșarte), unde umbra destinului stăruie, fluturând ca „un catarg” peste marea de vise, care își caută Ultimul paharIubirea o vede ca pe un dar sfânt, hărăzit de Dumnezeu, al cărui foc prometeic e veșnic aprins, iar Iubirea nu-i o întâmplare. Dragostea la distanță nu e ușoară, drumul vieții e surprinzător, concluzionând „că nu-s iubirile și despărțirile la fel / Deși ne-ndrăgostim cu același gând” (Iubire la distanță).

Poeta ne invită într-o simfonie marină, pe clapele pianului lunecând degetele dorului, într-o coridă ascunsă a vieții, care deschide porțile larg iubirii, în „inimile noastre-i vie sărbătoare”(Venim la tine, mare albastră!), alteori în sunet de flaut.

Iubirea își pune amprenta pe sufletul poetei, pe sufletele noastre, respirând prin „culori de poezie” (Amprenta iubirii), este renaștere și metamorfoză, dar și zână oarbă care se ghidează după trăiri: „O simplă loterie-i tot, pierzi sau un câștig, / Când ai intrat în joc dansează pân′ la final / Inima-i dăruită, n-ai cum s-o mai obligi / Ea recunoaște doar al dragostei semnal” (Iubire oarbă).

Noaptea cerne doruri, într-o avidă căutare, iubirea se aprinde simplu și firesc „precum o țigară”… „Tu îmi ești tunet, soare și apă lină / și te cuprind și te ador în primăveri” (O ultimă țigară). Vorbele au muguri, „pe aripi de cupidon zburdă-n simțire”, visele evadează din colivii, (Nemuritoarele șlagăre de iubire). Consideră că sunt precum „doi acrobați pe sârma vieții”, căutând un echilibru printre sincronicități (Parodia neiubirii).

Îngerul iubirii îi mângâie visarea, într-un joc viu, în care inventează un „sunet de pianină” (Sunetul dragostei), într-un cerc de foc reaprins din jarul vechilor iubiri. O căutare continuă, într-o regăsire retrăită mereu, acolo unde în fiecare an, dragostea este purtată și „cântată” de ocean (Jurăminte de iubire). O dragoste care te ispitește să bei din elixirul ei.

El, poetul Trandafir Sîmpetru, ne întinde subtil mâna, cu o invitație la lectura cărții, în care versurile curg lin, aproape muzical: „Ce seară, iubito!”… „În curând va fi dimineață, iubito, și va răsări / țărmul, eu te aștept cu luna aprinsă” (p. 20), dar nu pentru mult timp, pentru că arealul său poetic oferă spațiu suficient desfășurării și redării tumultului său lăuntric, atât de pasional și bogat în trăiri.

O muzicalitate atât intrinsecă, dar și extrinsecă, precum valurile unei mări ce-și caută țărmul, „Te voi suna, iubito, diseară” (p. 22), unde mareele inimii ating astral dimensiuni onirice, pe care le simți, le auzi, le respiri.

Poetul se vede „marinarul plecat în cursă”, pe cerul inimii, ridicând din iubire un curcubeu, până dincolo de vis. Se vede prinț „al cuvintelor frumoase / caut fluturii violeți care-mi aduc lumina / ochilor tăi sau poate stânca sfărâmată / a sufletului ce se stinge liniștit în ploaie și soare” (ȚI-AM SPUS) sau „copil al serilor târzii” (MĂ CHEMI PE ȚĂRMUL DELTELOR TALE). Labirinturi din cuvinte, de speranțe, de reflexii în oglinzile neclare ale ființării, care dau un ritm aparte scrierii, ce duce spre „izvorul fermecat de dragoste”. (p. 30)

Cuvintele ele însele par niște „cocori însetați” de spunere, într-un „naufragiu al viselor”, până la „capătul nopții” (p. 36). Singurătatea o vede ca pe o „trestie fragilă”, pe altarul visului, pe altarul iubirii (p. 38) iar pentru el, iubita este țara de liniști a lui (p. 44).

„Tăcerea de vânt”… „sunetul veșniciei”, … „ființă de abur” (p. 46), te fac să trăiești atmosfera în care din cețuri, iubirea prinde formă: „un vis tatuat pe poteca de cristal” (p. 48) ce duce către aceasta.

O căutare continuă, de sine sau de celălalt, într-un Eden presărat cu elemente stilistice din natură sau cu precădere marine: mirosul pădurii, cerul moale, răcoarea tăcerii, hamacul cu stele, greieri, fruntea stelelor, foșnetul vântului, livezi cu zarzări, ciocârliile bătând toaca sau golful liniștii, deltele noastre, năvoadele imense, golful inimii, pescăruși, valuri, corăbii albe, care împreună crează o atmosferă confesivă și efervescentă, bogată în trăiri și emoții, într-o rezonanță cosmică. Singurătatea se umple cu amintiri, pe care iubita le păstrează „în colțul acela de inimă cu zori / revărsate de pe insula mov a dragostei” (TE ÎNVĂLUI ÎN STEAUA ÎNSERĂRII MELE…).

Alteori, iubirea macină: „Tu, ești chinul meu iubire / sap în lut, / în sâmburii de stele să te aud viscolită / de gânduri din umedul răsărit unde-ți / purtai pașii” (TU EȘTI CHINUL MEU IUBIRE).

Iubita este pentru el Luceafăr, vrajă adâncă, o pasăre trecătoare, floare de leac, prințesă sau iubita cu ochii verzi.

Comparații spectaculoase te surprind plăcut: „seara se lasă încet / ca o cortină pe scena vieții” (ÎNTR-O BUNĂ ZI VOR GĂSI ILUZIA…). O iubire pătimașă, „cu fulgere astrale”… „cu vise înspumate”… „cu pânzele corăbiilor care despicau luna”… „cu nisipuri nerăbdătoare”… „cu buze lacome”… (OCHII MEI CARE TE SORBEAU), care se revarsă ca o mare.

Natura, care îi e mereu prieten bun, îi oferă perspectiva speranței, când poetul se vede „pe prispa caldă a vieții”, de unde privește „la iarba ta de gânduri cum o / sărută cerbii” (EU, CU TINE ȘI NATURA).

„Frigul”, „șarpele destinului”, „așteptările troienite”, în sincron cu „trupul plăpând” al iubitei, cu „nesomnul care plânge”, sunt elemente picturale care redau starea sa lăuntrică (S-AU TROIENIT AȘTEPTĂRILE)Pentru el, amintirile sunt vii în înseratul îndrăgostit. Face iubitei, dar și nouă, o invitație pe „Bulevardul Iubiriiîn cuibul inimii, / sub cireșii albi ai copilăriei” (ÎNTÂLNIRE PE BULEVARDUL IUBIRII).

Volumul se termină cu ecouri precum niște valuri concentrice, care sfidează singurătatea, care se regăsesc în trăirile trezite, în dansul nemuritor al clipelor, în versurile încă nescrise.

Citind, mă întreb și acum cum poetul știe cum „se sparg stelele” (… ERAI LUCEAFĂR TREMURÂND)… cum poate fi „cioplit strigătul iubirii” (STELELE PLESNEAU ÎN MARE), cum „greierii ciopleau fluiere”, timpul să fie „dezgolit”  (SURÂDE-N GEANA TA, TIMPUL DEZGOLIT), „lacrima mov” (NU TE GRĂBI, IUBITO) sau pentru poetă, cum poate fi un „balet plin de dor” (Balet de dor), „Din lumânare picură ceara de dor” (Simțămintele de odinioară), „romanța pașilor” (Pe strada ta), cum „un fulgușor de nea” poate murmura o melodie (Podoaba dragostei). Da, doar poetic se poate și acestea fiind magistral construite de cei doi.

Anotimpurile în poeme par că se iau la întrecere, pentru amândoi, diseminând iubirea până la cer, poetul, cu crizanteme albe: „E iarnă și vine din nou primăvară / În ochii tăi singuri zăpezile mor / Trec patru – anotimpuri din zori până-nseară / Prin zâmbetu-ți tandru, prin lacrimi de dor” (…TU IUBIRE) sau o iubire astrală, poeta, care „se dispersează în milioane de licurici” (Dragoste solară), dansează în aer în reflexe colorate ce dă poemului o strălucire aparte, în nopțile care sunt colorate în albastru, cu reflexii în roua dimineții și a sufletului cu mireasmă de iasomie.

Un ocean de trăiri, care se zbate între „a fi și a nu fi”, între clipă și nemurire, într-un vortex divin al sufletului, care tresare și renaște cu fiecare amintire, cu fiecare ancoră ridicată sau aruncată în hazardul destinului, pașii căutând drumul spre lumină, pentru că… Iubirea este Lumină.

Un continuu flux și reflux de gânduri, de valuri paralele cu țărmul, prin care dialogul devine respirație, ritm lăuntric, revărsându-se către cititor, acaparându-l. Ecourile vin și pleacă, într-o discursivitate lăuntrică, abisală, cu reverberații în universul idilic, atât de delicat, dar durabil construit de cei doi.

O lucrare literar-muzicală, la două voci, o soprană și un tenor, două teme fundamentale care se împletesc, armonizându-se cosmic și completându-se, precum doi sori care își descoperă din mers traiectoria, spre a deveni unul altuia centrul universului său. Slova devine val unduitor, cântecul necântat căpătând contur, „o melodie formăm amândoi” (Să nu mă minți că m-ai uitat).

O simfonie cântată la patru mâini, la un pian divin, în două registre diferite, consonante și armonizate perfect, rezonând în toate cerurile, în sufletele celor doi și în ale noastre.

O pledoarie pentru iubirea adevărată și nemuritoare, care nu are granițe, cum nici poezia nu are, împletindu-se sublim în acest volum.

Volumul este o declarație de iubire adusă vieții, văzută ca o poveste despre universul exterior și cel lăuntric, care ne amintește că iubirea purifică, eliberează și înalță.

Am fost mereu fascinată de lumea poeziei celor doi scriitori, de exuberanța și eleganța poeziei Mihaela CD, plină de grație și inefabil, dar și de oceanul de trăiri poetice al lui Trandafir Sîmpetru, care te acaparează ca un vârtej și te poartă acolo unde vrea poetul, la marginea lumii, pe țărmul poeziei.

Dialogul dintre cei doi, curge magic de la unul la altul, de parcă un fir celest țese și scrie povestea lor, de iubire la distanță, invitându-ne la reflecții. Un dialog literar, care miraculos ne poartă în lumile lor, imaginar tangibile pentru noi, presărate cu metafore și construcții estetice. O arhitectură precum o arcă din cuvinte, care leagă prin firele nevăzute ale iubirii, oamenii între ei, într-o lume care are nevoie atât de mult și de iubire și de poezie. Un templu din cuvinte în care cei doi pășesc extatic, măreția sufletelor fiind scăldată în iubirea adevărată. Un dialog prin care sufletele se regăsesc și se recunosc, iubirea adevărată dăinuind prin poezie. Dar când Iubirea devine Poezie, ea capătă valențe cosmice. În poezie, iubirea se conjugă lăuntric, pentru că poezia face parte din raiul din suflet.

Fiecare dintre cei doi, cântă pe o frecvență a sufletului, realizând o orchestrație cosmică și metaforică, divină și pământeană deodată, oferindu-ne stări de spirit eliberatoare și înălțătoare. Iată încă o dată, că Iubirea e Poezie și Poezia este Iubire, precum limbajul în care Dumnezeu „a scris” Universul. Astfel că cei doi autori iubesc, scriu și dăruiesc!

O recenzie de Aurelia Rînjea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*