Ne mor copii, ne mor părinții…

„Giulești”, „Colectiv”, „Matei Balș”, Piatra Neamț, Constanța… Dar și Siutghiol ori Apuseni… Sunt liniile de front ale țării… Dar nu pentru apărarea ei… Sunt punctele în care sistemul a început, nu să dea rateuri, nici să colapseze „punctual”, ci să crape… Sunt horcăiturile de moarte pe are doar ne facem a nu pricepe ceea ce sunt… Căci strigăte de disperare au fost cândva… Acum sunt sunetele locurile în care moartea se simte stăpână… Este stăpână… Nu peste țară, nu încă, ci peste un sistem care s-a identificat, politic și guvernamental, cu țara… Iar dacă nu le vom desprinde, nu vom extirpa cancerul politic și instituțional din spatele unei țări care își tângâie prezentul, atunci nu vom avea altceva de făcut decât să ne numărăm crucile ca borne ale trecerii noastre prin prezent… Și nu mai sunt doar locuri izolate… Sunt orașe întregi în care tragediile lovesc necruțător… Uneori și de două-trei ori, dar tot degeaba… „Nu învățăm nimic!”… Mereu aceeași singură replică de care părem a fi capabili… Mereu aceeași aserțiune folosită ca scuză și drept de întoarcere în somnul rațiunii, dar niciodată un îndemn de ridicare, de chemare a statului, a instituțiilor, a conducătorilor la judecată…

Și totuși, nu statul-sistem a eșuat în misiunea lui… El este doar o carcasă juridico-instituțională… Oamenii din el, și din fruntea lui, au dat greș… Liderii, conducătorii, într-un cuvânt aroganții atot-știutori sunt cei ce au eșuat… Și nu, nu mai trebuie să permitem ca statul-sistem să fi folosit ca acoperire „in rem” pentru toți aceia care greșesc, eșuează, ucid…

Sângele morților este pe mâinile voastre, guvernanți!… Și nu doar sângele… Ci și funinginea din trupurile celor pe care i-ați ars de vii… De care v-a păsat atât de mult că i-ați numărat ca pe cifre, nu oameni… Probabil nici nu v-ați uitat la ei… Căci ar fi trebuit să priviți, nu moartea în ochi, ci propriile voastre cadavre dintr-un sistem pe care l-ați căpușat… Ați uitat acele „cifre” arzând prin camerele de spital distruse de tragedii până când fumul s-a risipit singur… Ați răsucit și încurcat „numerele”, citindu-le în singurul fel de care sunteți capabili: prin sticla oarbă a nepăsării…

Dar morții nu sunt niște cifre… Și nu te poți bucura că sunt mai puține… Pentru că sunt… Sunt oameni care aveau un drum, care aveau dreptul fie și la o singură lună, săptămână sau zi în plus pentru că erau ale lor… Nu ale voastre… Nu ale voastre, ucigători parte ai celei mai sinistre cabale inspirând duhul morții ca pe o respirație a încă unei zile de preamăriri în fruntea sistemului…

„Plecați voi sau venim noi după voi!”… Asta ar trebui să se audă acum pe străzile în care moartea își face de cap… Nu doar să așezăm flori și lumânări în fața secerătoarelor-rapt de viață în care au fost transformate spitalele… Nu doar gânduri „pioase” pe care am început a le șterge din memoria minim colectivă mai repede decât lacrimile… Morții sunt „doar niște cifre” în statistici la război… Sau în cazul unor catastrofe naturale… Dar nici atunci nu poți fii atât de rece, de sinistru, de nepăsător, de nesimțit și cinic, încât să nu le spui pe nume… Doar că nu ai timp să o faci… Dar da, asta merităm dacă trecem mai departe neschimbați, nerevoltați până la a smulge ferestrele nepăsării și imposturii politico-guvernamentale… Să fim fericiți că au fost doar morții unui spital?… Doar „niște morți” nenumărați bine pentru că nu a avut cine să se uite la ei cu un dram de empatie?… Ba, să ai în continuare încredere într-un guvern care nu poate număra morții nici măcar pe degete?!…

„Ne mor copii, ne mor părinții!” striga în fața durerii durerea însăși răpusă de neputința și nesimțirea sistemului… Iar sistemul a avut o singură replică, prin jandarmii gardieni, grijulii să nu deranjeze nesimțirea sistemului: „De ce strigați, doamnă?”… Pentru că da, sistemul ne poate pune batista tăcerii și altfel decât prin cârpele botniță; prin cuvinte, prin reproșuri agresive menite a ne face să tăcem rușinați pentru îndrăzneala de a fi cerut dreptul la dreptate, fie și preț de o clipă, și aceea infinit mai scurtă decât caznele morții prin care au trecut cei arși, carbonizați, sufocați, omorâți…

Piatra Neamț a ars sub „guvernul lui”… Dar și „al lor”… „Matei Balș” tot sub „guvernul lui”… Și „al lor”… Constanța, la fel… Or, de câte spitale mai este nevoie pentru a fi uciși suficienți români pentru a împlini singura cifră a plecării „guvernului lor”? Din nou numărul de morți de la Colectiv?!

Guvernanți, nu hrăniți pofta de sânge a țării! Căci se împlinește sorocul de decenii când țara își va cere, repetitiv, dreptatea… Și fie și de va fi înecată în sânge, tot va veni clipa în care ea va fi cerută!…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*