Ca într-o poezie abisal întârziată…*

Cu un aer poetic aproape interbelic, Lidia Gorunescu ne destăinuie pasagerele ei clipe dintr-un timp de acum al unor trăiri de demult, într-o verbalizare despre ceea ce va fi…  Iar aerul de filigran al poetei, croșetat în note de vers, aici franțuzesc, aici englezit, în argoul unor „milenari”, deja și ei parte ai unui atunci, se derulează într-un fin și melancolic „déjà vu” al formelor și fondurilor. Un volum cu poate prea multă tristețe poetică… Dar este prețul lirismului neviciat de influențele unor „așa trebuie”, „așa se cade”, poeta scriind, așternând ceea ce a simțit, a trăit, a suferit, și nu neapărat ca o nefericită variantă a Evei, nu dintr-o izgonire a șarpelui voluptuos al provocărilor, ci pentru că fructul interzis nu poate fi fărâmat nici măcar în numele poeziei.

Uneori pare că Lidia Gorunescu ne transmite doar o poezie nocturnă, însinguratică, răsunând metalic în umbra propriilor pași… Ba, chiar speranța poetei, de a fi parte a unor revărsări de lumină, venite de undeva, cumva, poate ca „flashuri” din reclamele unor supermarketuri despre viață, poate aidoma unor lumini risipite, plecate spre nicăieri, ale unor bulevarde de vise rătăcite, este întomnatic condamnată la tristețe. Dar poeta își motivează prin vers aplecarea melancolică… E drept, una atât de apăsătoare încât pare că însăși melancolia suferă de tristețea unei vinovății karmice… Și în care visurile nenăscute, dar formate deja într-un alt eu, într-o altă trăire, suferă de încărunțirea unor nerostiri la vremea cuvenită… Poate dintr-un spațiu interbelic, poate dintr-un lirism și mai de demult… Poate dintr-un univers înspionat în sine, poate dintr-o mantie de lună ciclopic orbită de propria-i noapte, poate din teama înțelegeri filosofice a sinelui poetic…

Ea este ființă aici, înger astral dincolo, în filajul unui univers luminând odăile eliberate de demonii altor dimensiuni… Acolo, unde copilăria, ferecată de dinainte de a fi fost poate copil, ‘geaba zgâlțâie drugii de fier ai porții închise, câtă vreme cheia va fi fost aruncată… De ființa de acum, de mai puțin ființa de ieri ori poate de îngerul de dinainte, din acel dinainte din care ne vin temerile, dar și visele… De acolo unde speranța era atât de greu de conturat încât devenea hașiș al trecerii Rubiconului înapoi spre viața trăită, nu doar comentată și admonestată poetic…

O melancolie în care suferința este aproape cadaveric țintuită pe plasa țesută de un păianjen al unui „rigor mortis” al vieții… Al vieții pământ, al vieții natură… Pentru că poeziile acestei eve a târziului sunt oglindiri ale ultimelor fibrilații de viață ale noastre, inundate de răul făcut de noi, de alți oameni, dar ce mai contează, sunt alte fațade ale ororilor noastre, sunt versuri din sângele unui pământ tot mai mâlos și tot mai încetinit în scurgere lui, dar și a noastră, poate nu încă de acum, dar cu tot mai puține bătăi de viață în resursa de speranță…

Apele sufletului poetei au fost iremediabil întulburate de nepăsarea noastră, de gheața de stâncă din noi, de aisbergurilor pe care le topim în loc de cuvinte, pe care le prelingem de pe buzele tot mai înfierbântate de nemulțumiri, de invidii, de ipocrizii, de ură… Ape de sub care cărbunii stinși nu mai au nici o șansă în a-și renaște cenușa unui Phoenix, nu al poetei, ea fiind deja renăscută prin propriul vers, ca mesaj către noi, ci al celorlalți scriitori, poeții de întâmplare, de nestare, acei poeți de cândva dar din care niciunul n-a rămas același

Cetatea ne este bolnavă… Maladivă în păienjenișul copacilor atinși de artrita de nefericire neingenuă a unor poeți suferind în nescriere, tributari încarcerați nu doar în cuburile supraetajate ale cetății stup de marote și marionete, ci şi în lichidul amniotic al bălții nepăsării… Căci nu mai suntem noi… Nu mai suntem nici umbra eurilor noastre…  Ori măcar miros pestilențial al unor cadavre în putrefacție – spiritul nostru, pentru că nimic nu se mai revarsă din acest puroi al lumii, el – hommo erectus. Și nici epigonicele reflexii ale unui atavism nu mai licărim… Pentru că deja nu mai suntem…

Poeta ne strigă despre toate acestea, implorându-ne a trezire… Dar timpul deja lucrează împotriva tot mai puținilor picuri de cenuși ce se scurg din clepsidra arderilor a tot mai puținilor poeți de stare… A puținilor ce mai răzbesc prin scurgerea necrofilă a timpului consumat într-un reqviem al zorilor la moartea nopților

* Carmen Lidia Gorunescu – „Pasagere clipe”, Editura Semne, 2021

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*