„Odihna mea e munca pentru strămoși”

Ce atrage la recentul volum de versuri al poetului clujean Victor Constantin Măruțoiu, ceea ce-i dă anduranță, este coperta, cu imagini vechi de o sută de ani a străbunicilor, care și oferă conținut titlului neașteptat „Odihna mea e munca pentru strămoși”. Volumul de versuri a apărut la prestigioasa editură Eco Transilvan în condiții excelente, iar Andreia E. Breaz a știut să facă din copertă un puzzle artistic cu fotografiile din arhiva autorului. Întreaga structură a cărții este construită de autor în jurul acestei arhive de familie și a motto-ului de la început „sufletul unei țări părăsite de cei în viață se lasă în voia morților, marilor morți, și se reface prin ei…” al scriitorului Sandu Tudor, viitorul ieroschimonah Daniil de la mănăstirea Rarău, ucis de comuniști la Aiud. În jurul acestor doi piloni spirituali solizi, de un livresc funciar, poetul își rotunjește opera lirică ajunsă la o maturitate „biologică” și artistică” așa cum scrie în prefață, scriitorul Constantin Cubleșan: „Victor Constantin Măruțoiu a continuat, ajungând astăzi la deplina maturitate biologică, dar, mai ales, la maturitatea artistică. Între timp a publicat peste zece volume de versuri, verbul său dobândind rotunjime în sens și în idee”. Poetul preia motivul greierului, ca simbol arhetipal, de legătură simbolică între pământul natal și cerul credinței.

Înclinaţia iresponabilă, jucăușă, a greierului de a se distra şi a fugi de muncă, descrisă de Esop şi La Fontaine, este contrazisă de simbolurile şi superstiţiile asociate cu el în diverse culturi şi tradiţii ale lumii. Simbolistica greierului cuprinde norocul, afirmarea sinelui, intuiţia, succesul, fertilitatea, iniţiativa, adaptabilitatea, vocea interioară, exprimarea sinelui, fericirea şi comunicarea. „Greierul” din volumul poetului face legătura dintre pământ și cer, dintre imanent și transcendent, devine un personaj ce străbate cu dezinvoltură textura lirica. Este mesagerul lumii de dincolo, un motiv liric și un memento care face legătura dintre comunitatea de ieri, azi și de mâine într-o împărtășanie și cuminecare lirică. La Victor Constantin Măruțoiu greierul este o „forma mentis” a eliberării spiritului particular, individual care se unește cu universalul. Funciar, la români greierul este o insectă care conferea bucurie, intensificare a intuiţiei şi percepţiei senzoriale. Greierii erau asociaţi, în acelaşi timp, cu accesul la subconştient şi dezvăluirea unor surse potenţiale, nefructificate, ale sinelui. ”Greierul” este sinele dezvăluit al poetului. Un greiere aflat sau intrat în casă este semnul norocului. Greierul aduce noroc casei și, iată, poeziei. „Casa” lui Victor Constantin Măruțoiu este o construcție lirică complexă, care îmbină un limbaj liric neo-modern cu un suflet clasic și rebel. Lecturând volumul ai impresia introducerii într-o seară de vară magică la țară, după ce fânul a fost proaspăt cosit, și cântecul greierilor se transformă în versuri. Poetul nu scrie o poezie religioasă, deși textura textului este impregnată de simboluri biblice. Aceste teme și motive religioase introduse cu sfială în volum sunt pretexte semantice pentru a reînvia simbolistica lirică a legăturii dintre strămoși și contemporani într-o sinergie revigorantă: pe calea stropită/cu sângele strămoșilor/îngerii/își preschimbă/tăcerea în cuvintele roditoare/ale unui nou răsărit/în pământul nostru/cel de toate zilele/toaca își cerne plânsul în rugăciunile/celor ce au scris românește/pe lespezile/bisericilor de lemn/adunate ca un chivot al Neamului… (Pe calea îngerilor).

Poetul scrie într-o formă post-modernă, specifică milenariștilor post-decembriști, cu „frângeri de versuri” sau „întorsături” semantice, cu intercalări de apoziții lirice, într-un inter-textualism ce cadrează tipologia „cuvântului tăiat” creionată a acestei generații ce se impune tot mai mult în lirica contemporană. Poetul este opusul „fracturiștilor”, care transformă poezia într-o proză inodoră și incoloră. Victor Constantin Măruțoiu știe bine că poezia este o stare de emoție, o trăire ce transmite vibrația unui frumos asumat și al unui adevăr peren. Până la urmă poezia nu are vârstă și poetul prin incandescența emotivă a versurilor sale ne arată că știe aceasta. Poezia este o stare de spirit care nu are vârstă și care străbate infelxiunile inconștiutului. Poezia autentică, originară și originală este peren contemporană cu Homer, Vergiliu, Villon, Schiller, Rimbaud, Arghezi, Neruda sau Nichita Stănescu. Poetul este legat ca de o taină de pământul strămoșilor: „ascult greierii/din pământul strămoșilor/ca pe o rugăciune/a timpului dincolo de timp”. Măruțoiu caută cu febrilitatea tinereții o cale a sa proprie atinsă de aripa îngerului: glasul celui pribeag/cerne solar nisip din clepsidra/îngerilor/în memoria/pământului” (Căutare). Poetul este și un istoric al clipei: ”se așterne iarna la Cluj/pe urme târzii de înserare/în umbra celor ce se aprind/pășesc îngerii/în noaptea cea mare”.

Volumul este și un apel la memorie ca o irumpere de conștiință a unei cunoașteri ce oferă sens prezentului: ”fără memoria strămoșilor/ ne stingem ca o lumânare/sub adierea de vânt/ne pierdem rădăcinile/în propriile apusuri demult robite/sub ceruri roditoare/doar pasul străbunilor/ e al nostru/ nou răsărit (Culoarul strămoșilor). Poetul glosează impetuos și pe tema pandemiei, dar nu neapărat pe cea sanitară, ci mai degrabă pe contextul dramatic a unei întâlniri și distanțări dintre sufletele care nu mai reușesc să-și găsească perechea: „ne pierdem duhovnicii/în timpuri pandemice/spre drumul acasă/se cern tot mai mult/rugăciunile lor iar noi/rămânem copii ai aceluiași/Cer/ce ne împresoară/cu brațele lor/părintești”. Însingurarea se completează cu prezența strămoșilor. La poet ”apocalipsa” este de fapt și o pregustare a raiului: ”sunt/trei zile/în care greierii/însoțesc sufletele/pe colinele înserate/ale timpului pandemic/în depărtarea glasului/celui de-al treilea arhanghel/înfloresc portocalii/în grădina andaluză” (O frumusețe apocaliptică). Asistăm la o inversiune a percepției: apusul este răsăritul, iar salvarea vine prin dragoste: ”sub umeri ți se odihnesc greieri iubito/în apropierea atingerilor tale/se nasc semințe/ale unui nou răsărit/e atât de mult apus de septembrie/încât/noi nu mai suntem/de aici”.

Greierii sunt mesagerii dintre strămoși și contemporani. E ca o seară de vară în care te scalzi în reveriia trecutului si nostalgiei.Victor Măruțoiu scrie și o poezie patriotică, dar nu declamativă, patriotardă, ci intimistă suavă, ca Nichita Stănescu în cartea „Un pământ numit România”, publicată în 1969. Nu întâmplător, ultima poezie din volum are titlul peremptoriu și premonitoriu: „Poem românesc”. Îl definește pe poet în intimitatea și combustia sa creatoare: „România este țara cu strămoșii /așteptând nu în cimitire /ci în tinda casei părintești și în icoanele din biserici /România este toamna/fără de asfințit frunza de stejar nestinsă roditoare/România este tărâmul celor șapte peceți”. Este o definiție a patriotismului această poezie, curată și limpede fără idiosincrazii gregare și interesante. Motivul „greierului” este contigent și repetitiv, dar poetul reușește să spargă frecvența introducând salutar și cu imaginație argumentul „călușarului”, tot o inspirație ancestrală din fondul străvechi european pe linie celtică și tracică. Volumul „Odihna mea e munca pentru strămoși”, deși cu un titlu ce pare imberb, este o culme pe muntele unei maturități lirice a unui poet consacrat, care știe că are instrumentele necesare de a lucra cu pasiune și emoție la o operă artistică ce încântă preajma printr-un lirism bine conturat de culori și simboluri cu o ascendentă temperată dată de un intimism asumat. Motivul îngerului revine ca o compensare a neliniștii interioare: „să creștem încet/pe marginea apusului/căutând umbra îngerului”. (Trecere). Poetul se lasă subtil influențat de liderii generației clujene post-decembriste: „târziu/ne cernem pașii/prin locuri adumbrite/de cenușa/din vatra străbună”. Poetul este curajos când declamă liric că „Odihna mea e munca pentru strămoși”. Volumul este o chemare a străbunilor într-un prezent care nu ne regăsim. Este o mărturisire personală a unei dedicații pe viață spre izvoarele ancestrale, care ne leagă și desface. Din lirica noastră, poetul continuă un stil de tradiție, care a plămădit arhetipuri testimoniale, pe linia lui Blaga, Pillat sau Daniel Turcea. Autorul se inspiră într-un mod originar din marea lirică dăruind ecourile unui suflet dăruit poeziei într-o manieră plenară, pe care o transfigurează într-o litanie modernă și, totuși, de când este lumea. Poetul face parte din noul val liric ardelean, care renaște cu avânt temperat starea de poezie în maniera primilor ani post-decembriști. Poezia lui Victor Constantin Măruțoiu este o psalmodiere a naturii firescului unor strămoși percepuți ancestral, ca o comunitate pentru cei care vor veni, iar salvarea noastră vine doar din poezie, care le leagă pe toate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*