Nu o fi Parlamentul României exponent al democrației noastre, dar, deocamdată, atât avem… Sau mai avem… La atât se rezumă astăzi vocea poporului… Aici mai pot fi azvârlite șarje, replici și opinii… Aici mai pot fi rostite toate acele adevăruri pe care, oriunde în altă parte, veneticii și cozile lor de topor ni le impută, nu doar ca naționalisme (de „dânșii” nedorite), nu doar inserții de patriotism virulent (!), ci de-a dreptul dovezi ale extremismului, anti-semitismului și raso(!)-xenofobiei noastre…
Până acum, cel puțin, tribuna parlamentului părea, uneori poate și era, un garant al libertății, nu chiar de exprimare (liberă exprimare), ci de opinare. Pentru că libertate de exprimare a fost meșteșugită în timp cu masca libertății de opinare. De a avea opinii, cât mai restrâns exprimate, ca influență și notorietate… Și chiar dacă tribuna aleșilor nu putea fi considerată un vector media, adesea nici măcar o sursă „pe surse” pentru mass-media, măcar acolo mai exista șansa răbufnirii unor voci…
Dar strivirea libertății de exprimare se întoarce acum împotriva forului care a avut practic cea mai mare libertate de exprimare. Și nu este vorba că i se întoarce împotrivă pentru că a girat, fie și prin neasumarea unor luării de poziții, feluritele atacuri la adresa presei, prin avansarea în cei treizeci de ani de democrație a zeci de proiecte vizând limitarea presei ori adoptare unor proiecte de control coercitiv prin norme de defăimare și de stabilire a unor măsuri „potrivite” (normarea non delictului de opinie prin știri obligatoriu pozitive), ci pentru că a acceptat un fetiș pentru propria-i exprimare de la nivelul unei tribuni pe care niciodată nu protejat-o de umorile atacatorilor libertăților noastre.
Parlamentarii s-au pus ei la adăpost de răspunderile discursurilor lor, prin inventarea dreptului de a avea, doar pentru sine, o zonă de exprimare parlamentară: Independența opiniilor. Practic imunitatea pentru orice afirmație, prin invocarea garantării libertăţii de gândire. Adică, protejarea propriilor interese, inclusiv acelea de a nu fi târâți prin tribunale pentru opiniile exprimate, opinii translatate dinspre libertatea de exprimare, rezervată muritorilor, spre o libertatea de gândire, definită prin statul alesului.
Dincolo de Parlamentul României există însă o instituție mai vocală… Acum, mai vocală, dar mâine-poimâine probabil și cu o intervenție coercitivă… Și nu doar la nivel de cutume și norme…
Institutul Sh pentru studierea holocaustului. Penibil, și ca organism, dar și prin inventatul obiect de activitate. Un institut care, savurându-și prima victimă al noului tip de torționarism (având ca obiect de „lucru” aceeași victimă, poporul român), prin condamnarea publicistului Vasile Zărnescu pentru scrierile sale „negaționiste”, și-a permis acum un atac și la adresa forului național, cerând Parlamentului eliminarea discursurilor de o anumită factură. Acele poziții suficient de nepotrivite în analiza Sh pentru ca „asemenea opinii de la tribuna democrației românești să înceteze”… Și am spune că institul a opinat, dar violența prin care tribunei democrației românești (sic!) i s-a cerut să înceteze, practic, cu exprimările libere, denotă cretinismul „sh” -ului de tip… nou.
Și nu mai contează ce a determinat institutul Sh să aibă o asemenea reacție violentă. Faptul că acesta dă cu pumnul chiar în ceea ce singur numește tribuna democrației românești, sigur, nu a libertății, căci delimitarea, decuparea, deconturarea formei democrației de fondul libertăților, de orice fel, inclusiv a celor de exprimare, de opinare, și dacă am merge pe definiția statutului discursului parlamentar, de gândire, reprezintă punctul toxic în care am fost aduși.
Esența atacului unui institut ce poate supura prin sine, prin măduva-i otrăvită, chiar anti-semitism, îl reprezintă extirparea libertăților de exprimare. Nu controlul, nu restrângerea, nu limitarea la ceea ce, probabil, ar trebui să-i cerem să ne definească în noile norme comportamentale, ca posibilități și putințe de exprimare.
În esență, atacul institutului Sh vizează istoria, valorile și cultura națională. Cultura istorică și patriotică, valorile și valențele unei generații ce s-a sacrificat pentru ca noi, astăzi, să avem acel ceva ce, pe zi ce trece, ni se sugerează că nu mai reprezintă un drept garantat.
Și am putea spune că institutul Sh a comis-o rău de tot. Că s-a făcut de râs și ar trebui, nu doar să-și toarne cenușă în cap, ci să-și facă o circumcizie de sine din pata de umoare cu apetit de rescriere a istoriei.
Institutul Sh a sărit cu bocancii pe tribuna democrației deranjat de discursul omagial al unui parlamentar (filosoful Sorin Lavric) la adresa lui Valeriu Gafencu. Reproșând însă, cu o autosuficiență chiar (o autosuficiență tâmpă, nu doar obtuză), numirea acestuia, ca dovadă a promovării legionarismului, ca „sfânt al închisorilor”, incultura Sh s-a lovit nu doar de penibila față de dos istoric răsucit, contra istoriei, contra culturii, contra bunului simț și a însăși naturii (umane), ci de lipsa crasă de cunoaștere. Pentru că numirea lui Valeriu Gafencu în panteonul încă nescris al naționaliștilor ca „sfânt al închisorilor” a fost făcută de Nicolae Steinhardt. Or, iată cum un cuib de evrei, încâlciți în propriile colțuri (nici măcar șase!), acuză un alt evreu pentru omagierea unui român, poate și pentru lumina de cunoaștere pe care acesta a lăsat-o asupra unui popor pe care l-a iubit și l-a respectat.
Da, și evreii au uscăturile lor. Care scot fum chiar și fără foc…
Lasă un răspuns