Reporter fără voie: „Nepăsarea”

Ninge…

La fel și în sufletul meu, ninge cu întrebări la care nu pot răspunde, nu sunt problemele mele pentru care încă am frământări, ci pentru că aceste întrebări așteaptă un răspuns, o rezolvare de peste 30 de ani.

Sunt în mijlocul Bucureștiului, la stația de Metrou Eroilor, pe Strada, Știrbei Vodă, viața tumultoasă mă poartă fără voia mea la fel și aceste rânduri. Nu nevoia de a scrie mă face să așten pe hârtie întrebările tuturor și gândurile înzăpezite în cei 32 de ani trecuți de la revoluție.

Da, m-am oprit din drumul meu pentru a fotografia aceste bijuterii arhitecturale din compasiune pentru fierul beton care strigă din ziduri:

Acoperiți-mă cu interes și dați clădirilor un scop!

Așa strigam și eu în interiorul meu, cu furie și neputință admirând cu milă clădirile ce implorau ajutor. Lângă mine s-a oprit un trecător, un domn trecut bine de 70 de ani, care ducea în lesă un cățel de talie mică.

Privindu-mă cum fotografiez, m-a întrebat:

– Buna ziua domnișoară, sunteti reporter la vreo televiziune? L-am privit uimită, era un compliment la care nu m-așteptam vreodată, i-am răspuns cu vocea șoptită:

-Nu, fotografiez tristețea acestor clădiri prin care vântul își plimbă jalea. Dar, de ce mă întrebați?

-Voiam să transmiteți oamenilor care ne conduc un mesaj de la popor.

-Adică?

-Să-i întrebați de ce nu pot finaliza ce a fost construit pe timpul “Dictaturii” așa cum o numesc ei? Atunci cu toții aveam serviciu, sănătatea era gratuită, la fel și școala plină de viață în care dascălii își dădeau silința să scoată genii, elevi de elită. Da, domnișoară, țara asta amărâtă e plină de genii care iau drumul străinătații, se duc acolo pe bani mulți, uitând de părinți și bunici, și toată nebunia asta, pentru un trai mai bun. Dar la putere și la dvs în televiziune au ajuns și multe curve.

-Domnule, v-am spus că nu sunt reporter și vă rog puțină decență!

-Iertați-mă, domnișoară, nu mai pot, ies cuvintele ca uraganul, mor cu focul în suflet, am muncit 50 de ani și am ieșit cu o pensie de cerșetor, dar ce spun eu, până și cerșetorii primesc mai mulți bani decât mine. Nu le mai ajung banii pentru vacanțe exotice, și-au votat pensii speciale și sporuri nesimțite, învățați de la mine și cuvinte mai dure, chiar dacă dor. Viața a devenit o luptă.

Da, politica este o curvă! Pe timpul meu directorul avea 420 lei salariu iar restul angajaților 175 de lei, deci balanța era corectă, acuma?

Privindu-l i-am înteles durerea, m-am scuzat că nu mai pot rămâne și am plecat grăbită, timpul meu devenea prețios, l-am auzit totuși urându-mi o zi bună și… ca un ecou, să am grijă de mine, să rămân demnă să nu uit să-mi iubesc țara. A fost o lecție de viață în care durerea nu trebuia să-și facă lăcaș.

Privind peste umar mi-am spus în gând: aceasta e vocea poporului, vocea oamenilor simpli care au trudit o viață într-o instituție pentru un salariu decent.

Mi-am continuat drumul privind clădirile cu o apăsare greu de imaginat, la o aruncătura de băț se zărea Spitalul Universitar, pe chei un pescăruș mă privea curios, apa murdară și secată parcă nu-și merita acea vietate. Am făcut câteva zeci de fotografii, descărcându-le în calculator, mă întrebam la ce-mi folosesc, poate peste ani acele clădiri vor străluci și se vor umple de viață. În prezent, nu pot protesta pentru nepăsarea primarilor care s-au perindat de-a lungul anilor, graffitiul pe gardul improvizat mă purta cu gândul la filmele din vestul sălbatic, pomi crescuți haotic, vegetație uscată și multe gunoie. Până și parcul de vizavi era o tristețe. Copaci tăiați sau mai bine zis cosmetizați fără noima, ba chiar lăsați să atârne peste alee, pe firele stâlpilor de înaltă tensiune.

În mijlocul Bucureștiului, ruine, dar nu orice fel de ruine, bijuterii scumpe, construite cu mândrie de bravi constructori, proiectate cu migală de visători arhitecți, în cincinalul… cine mai știe. Poate se vor găsi fonduri sau poate o chetă națională așa încât aceste clădiri să devină utile, fundația pare trainică, altfel nu rezistau în timp, este nevoie doar de oameni cu suflet mare și brațe puternice, de inteligență nu ducem lipsă. Până atunci, suntem liberi să dormim liniștiți, să ne distrugem viitorul și să ne vindem țara, pentru că noi românii am devenit mult prea comozi.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*