Șansele lor măsluite, neșansele noastre impuse…

Din nou miros de carne arsă… Același miros de treizeci de ani… Doar oamenii căzuți pradă mistuirii sunt alții… „Marii” și „micii arși”, „carbonizații” și „urmele de funingine” de pe fețele paturilor de spital, sunt secțiile medicale ale unei drame în care ne zvârcolim de atâta vreme… În care suntem atât de captivi că nici nu mai încercăm să ieșim, ci doar ne zbatem cu speranța de a scăpa nesfârșiți ca arși, infectați, îmbolnăviți cu te miri ce… Este același miros de carne arsă de acum trei decenii… Îi lipsește doar izul de pucioasă, de armă scăpărată, nu în neant, ci în alte orizonturi, în alte vise, în alte povești… Lipsește mirosul de armă scuipând cenușa morții prin gura de foc pentru că praful de pușcă a devenit prohibitiv fie și ca za de reînnodare a rostului de sacrificiu, sacrificiul sub arsura pucioasei rămânând acolo, în timp… Astăzi, flăcările ne pârjolesc aprinse din incompetență, dezinteres, nepăsare… Dar nu, nu din neputință… Pentru că neputința se revarsă aleatoriu dimpreună cu stihiile naturii, iar flăcările de acum nu s-au năpustit din ceruri pentru a ne arde ticăloșia și dezumanizarea, ci au fost aprinse de nepăsare, ignoranță, trufie…

Ne ard pacienții în spitale de atâta timp că secțiile de arși ar trebui să devină camere de primire… Ar trebui să devină ante-comorbiditatea asumată a oricărui pacient ce trece pragul unei unități sanitare… Pentru că la noi nu se mai moare doar din bolile „tradiționale” ori cele nou năpustite în năpasta molimei ultimului an…

Ne ard semenii… Se mistuie în urlete pe care doar cerul le mai aude la orele la care ne dormim viețile… Iar poveștile celor arși rămân nespuse, nescrise… Ne ard pacienții pe paturile temniță, rudele, aparținătorii, prietenii mistuindu-se și ei de durere în altfel de flăcări, cele ale reproșului, ale durerii neputinței de a fi ales alt spital… Doar un lucru nu se zdrobește în cenușa limbilor de foc: nesimțirea… Nesimțirea care nu este doar un zar al aleșilor jucând la barbutul puterii șanselor lor măsluite și neșanselor noastre impuse, ci și o pecingine de amestec rece, mizer al atâtor alte tare. Tupeul, aroganța, ipocrizia, impostația, fariseismul…

Acum treizeci de ani am ars și ne-au ars mulți dintre cei dragi… Dar măcar am avut șansa de a ști de ce… Pentru că aveam puterea de a face alegeri… Astăzi însă, nici numele celor mistuiți nu mai sunt puse în panteonul omului simplu: gardurile spitalelor… Acolo unde rudele, aparținătorii, prietenii să își strige durerea… Pentru că acum nici gardurile nu mai sunt ale noastre… Nici marginile de trotuar ori carosabil… Sunt toate ale lor, ale celor ce joacă acest barbut funebru cu viețile, cu șansele noastre, devenite iluzii, cu amăgirile… Acolo își arată fețele cei neatinși de foc, dar atât de înnegriți pe dinăuntru… Acolo își arată ei puterea discreționară, „organizarea”, tupeul, de acolo ne pălmuiesc și ne flituie cu vorbe și flegme pe care doar măștile le țin departe de noi… Pentru că ei nu trebuie învălmășiți cu întrebări… Nu cu interogații directe, nu cu chestionări cumva deranjante cu tivul imaginii lor… Cu marginea pupitrelor neașezate fizic dar cuprinse în aroganța și obtuzitatea tot mai colțuroasă a acelora ce ar trebui să se târască în genunchi sub apăsarea crimelor lor… A crimelor din lipsă de umanitate, de empatie…

Vinovații? Ca la revoluție… Ca la dezastrele de după revoluție… Ca la tragediile atât de numeroase că nici destinul nu mai vrea o soartă în această țară… Nici măcar „o altă soartă”… Nu pe acest tărâm, altădată binecuvântat, dar pentru care, acum, nici măcar cenușa din tot ce a fost cândva nu-i mai pare hărăzită…  Nici măcar atât, mirosul de carne arsă, de oameni carbonizați, de vise și proiecte mistuite în contururi de funingine devenindu-ne parcă amprentă în timp…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*