Tudor din Vladimiri și blestemul trădării

La, 23 ianuarie2021 românii ar fi trebuit să celebreze,  social, politic, militar, istoric sau măcar să mimeze, cum mimează de 30 de ani o umbră de patriotism, 200 de ani de la Declarația de la Padeș, care a marcat începutul mișcării lui Tudor Vladimirescu în încercarea acestuia de a aminti celor ce uitaseră sau de a arăta celor ce nu știau, că „Patria este poporul, iar nu tagma jefuitorilor!”. Ar fi trebuit ca astăzi, 24 ianuarie 2021, în toate orașele țării să bată clopotele, să iasă lumea îmbrăcată în ii,  costume populare, bărbații călări, să puște din pistoale și să prăznuiască cu mare bucurie dovedind prețuire și mulțămire mișcării pandurilor și domnului Tudor.

Ar fi trebuit ca toate dregătoriile și dregătorii să lase pizma, invidia și ura politicească și să își amintească cu pioșenie că au trecut 200 de ani de când Neica Tudor s-a ridicat pentru dezrobirea străbunilor noștri. Ar fi trebuit ca în toate bisericile să se săvârșească slujbe de pomenire și mulțămire pentru faptele celui și celor care s-au jertfit pentru ca jugul străin să nu mai stea pe gâtul românilor. Drept este că foarte mulți români, nici chiar cei din generația care a mai învățat ceva pe la istorie, nu știu cu adevărat poate nici jumătate din faptele petrecute la acele vremuri, mulți știu puțin și mai mulți doar ce li s-a spus din manualele de istorie, iar cei mai mulți mai nimic.

Istoria nu este o carte care să se scrie singură, ea este scrisă, citită și de cele mai multe ori impusă de cei aflați la putere, așa că și istoria acelor evenimente a fost prezentată în cele două veacuri, după cum au dictat interesele vremelnice, mai ales că și deciziile și acțiunile s-au schimbat după cum a bătut vântul, chiar și pe timpul evenimentelor de acum 200 de ani.

S-a spus despre Tudor din Vladimiri că ar fi fost omul Eteriei, că ar fi fost omul rușilor, mai ales că slujise în războiul Ruso-Turc ca voluntar, fiind și decorat, că a fost omul boierilor, pentru că a împiedicat jefuirea acestora și și-a pedepsit cu moartea proprii căpitani care nu i-au ascultat ordinele privind stoparea jafurilor, că a fost omul turcilor pentru că a încercat să discute cu aceștia refuzând să lupte alături de Ipsilanti împotriva lor, sau mai bine spus să își pună oamenii la dispoziția lui Ipsilanti. S-au spus și se vor spune multe,  mă întreb dacă nu cumva astăzi, fiind noi sub influența prietenului de la Apus, ne-am uitat istoria tocmai pentru că Tudor a luptat sub steagul fostului prieten de la Răsărit. Poate cândva istoria va menționa și această trădare.

Cei care mai știu ceva istorie se întreabă cum a fost posibil ca Tudor, ca și un alt mare patriot al nostru transformat de puteri străine în criminal, a avut parte de mai multe trădări, trădări care au dus la omorârea sa, locul asasinării și al odihnei trupului său fiind necunoscut. Tudor,  Bădia Tudor, sau Neica Tudor, cum îi spunea Iancu Jianu,  a început acțiunea sa influențat, poate împins, dar în mod sigur încurajat de trei interese ale trei puteri ale vremurilor:

Marii Împărați europeni, dintre care rolul principal l-a avut Țarul Alexandru I al Rusiei, inițial  sprijinitor, simpatizant al Eteriei (o mișcare a grecilor care urmăreau obținerea independenței țării lor care era nu doar sub suzeranitatea turcilor ci supusă și condusă de turci), dornic de a înlătura puterea și influența otomanilor în Estul Europei, pentru a o impune pe a sa. Boierii români  reprezentați de Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, care după moartea domnitorului Alexandru Șuțu l-au împuternicit să ridice norodul, pentru a scăpa de domnitorii fanarioți și a trece ei la cârmă. Aceștia îi dau, pe 15 ianuarie 1821, o împuternicire lui Tudor Vladimirescu,  însărcinându-l să pornească acţiunea militară: „Fiindcă este să se facă obştescul folos neamului creştinesc şi patriei noastre, drept aceea ca nişte buni şi credincioşi fraţi creştini toţi şi iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme şi să urmezi precum eşti povăţuit

Tudor, s-a dus în Oltenia a ridicat pandurii, a întărit și aprovizionat mănăstirile din zonă (Tismana, Polovraci, Bistriţa, Cozia), pentru a le folosi ca cetăți de rezistență în eventualitatea unei acțiuni armate a turcilor. Pe 23 Ianuarie, Tudor din Vladimiri, cunoscut ca Tudor Vladimirescu, pleacă către București conform înțelegerii avute cu cei trei boieri, citind și trimițând proclamația de la Padeș, spre a fi cunoscută de toți, popor, boieri, prieteni și dușmani. Față de cele convenite cu cei trei boieri deveniți caimacani după moartea domnitorului Șuțu, Tudor a introdus în proclamație și revendicări sociale știind foarte bine situația țăranului român, dar mai ales știind că fără sprijinul lor, mișcarea sa nu are sorți de izbândă. După o perioadă organizatorică la Țânțăreni, pleacă la București și  ajungând acolo, își stabilește tabăra în Cotroceni. Drumul pe care a  ajuns acolo după intrarea în București, a devenit Drumul Taberei.

Nu mai intru în amănunte, ce a făcut cât a „domnit”, se mai știe. Ceea ce se știe mai puțin este cum s-a făcut, de o activitate sprijinită din toate părțile a sfârșit așa de tragic? Problema nu e chiar așa de simplă. Tudor Vladimirescu, soarta lui, a României, nu a depins de Alexandru Ipsilanti, de boierii români, de turci sau de căpitanii lui Tudor cum știu unii și alții. Ceea ce știu foarte puțini este că în acea perioadă, 1820-1821, întreaga Europă se afla sub influența Războaielor Napoleoniene a ideilor și acțiunilor de eliberare și emancipare. În  Serbia, Italia, Franța, Grecia, aveau loc mișcări de revoltă, inițial de eliberare dar care se transformaseră în mișcări sociale.

Cu ceva timp înainte, prin 1814, după prima abdicare a lui Napoleon, la inițiativa țarului Alexandru I, capetele încoronate ale Europei convocaseră Congresul de la Viena, cu scopul de a  restabili  situaţia de dinaintea Revoluţiei Franceze (1789). Astfel, după semnarea „Actului final” al Congresului de la Viena (9 iunie 1815) şi bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815), împăratul Alexandru I al Rusiei, împăratul Austriei, Francisc I, şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm al III-lea, semnează pe 26 septembrie, la Paris, actul de constituire al „Sfintei Alianţe”. Practic cei trei încoronați stabiliseră să se sprijine în caz că poziția le va fi pusă în pericol, indiferent din partea cui, pentru că ei se considerau divini, puterea era dată de divinitate, lumea trebuia păstrată așa cum era stabilită.

Când răzmerița s-a extins iar revendicările noroadelor au început să se refere și la schimbarea orânduirii sau „ordinii de  drept”, încoronații au decis să le pună capăt și astfel, Alexandru I, care inițial sprijinise Eteria și toate mișcările antiotomane, a anunțat, la 23 februarie 1821,  că dezavuează mișcările lui Ipsilanti și Tudor Vladimirescu. A fost o trădare care a declanșat trădări în lanț. Cei trei caimacani care îl însărcinaseră pe Tudor cu strângerea oștii populare, au părăsit Bucureștiul și s-au refugiat la Brașov. Ipsilanti, care era oricum un om fără caracter, văzându-se fără sprijinul rușilor în eventualitatea unui conflict cu turcii, a încercat să se folosească de oastea lui Tudor pentru că fără organizarea militară a lui Tudor, mai ales pe pământ românesc, nu avea nici o șansă în lupta cu trupele turcești.

Tudor, deși inițial semnase un „comunicat” de sprijin reciproc cu Ipsilanti, a realizat că scopurile lor diferă și că Ipsilanti încearcă să se folosească de el, așa cum și el s-a folosit de alfel de mișcarea grecilor pentru a declanșa mișcarea românilor și a decis să se retragă în Oltenia pentru a aștepta clarificarea  evenimentelor, fiind conștient că  în câmp deschis nu poate face față unui atac musulman. A dat ordin căpitanilor să interzică jafurile la care se dedaseră unii din arnăuți (mai apropiați de eterie decât de panduri)  dar și panduri. Unii căpitani au refuzat să execute ordinul și Tudor a decis să îi pedepsească exemplar, ceea ce a creat nemulțumiri în rândul căpitanilor și pandurilor. Așa că atunci când în noaptea de 21/22 mai în tabăra de la Golești sosește Iordache Olimpiotul, omul lui Ipsilanti şi fostul „tovarăş de drum” al lui Tudor pe drumul din Oltenia spre Bucureşti, acesta, însoțit de o ceată de arnăuți eteriști,  profitând de fricțiunile și lipsa unor măsuri stricte de protecție și de nemulțumirile căpitanilor care nu îl mai recunoșteau pe Tudor drept șef al lor, îl ia pe Tudor și îl duce la Ipslanti, care avea tabăra la Tîrgoviște, lângă Mănăstirea Dealu.

Nu se știe dacă a fost judecat (dar cine putea să îl judece și cu ce drept?) dar  în noaptea de (26/27 mai),  a fost omorât  de Vasile Caravia, un beţiv notoriu poreclit şi „monstrul de la Galaţi”, Gherasim Orfanos şi Constantin Cavaleropoulos și aruncat într-o fântână. Așa a sfârșit Neica Tudor, iar locul de odihnă al trupului nu se știe, așa cum nu se știe unde se află nici trupul celui ce avea să spună, profetic: Iar ţie, popor ingrat, nu-ţi va rămâne nici măcar cenuşa mea”.

Oare ce blestem stăpânește aceste pământuri încât cei mai mari patrioți ai neamului nu au nici măcar dreptul la o cruce la cap?

Azi, sărbătorim Unirea Principatelor, unire înfăptuită de un alt mare domnitor și patriot, nevoit și el să plece din țară și poate și din istorie, pentru că și-a iubit prea mult poporul. Iar unii în loc să îi slăvească faptele vor să transforme Ziua Unirii în Ziua Protestelor devenite deja tradiționale la data de 24 ianuarie. Așa se șterge istoria neamului. Cu toată empatia față de problemele actuale, se putea lua o pauză de o zi sau două, pentru omagierea celor două evenimente dacă ne considerăm români. Cine nu își respectă trecutul, va avea parte de un viitor pe măsura faptelor sale.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*