Ea…

Am scanat-o subtil dintr-o ochire, m-am uitat în urma ei şi m-am întrebat retoric ce farmec poate degaja femeia asta de-mi creează un deliciu în primul rând vizual şi mai apoi mental, anihilându-mi orice fel de raţiune? Cum poţi iubi în taină o femeie, alta decât cea pentru care crezi că ai fost hărăzit, cum poţi să te străduieşti să fii atât de fin observator încât să nu dai nimic de bănuit nimănui, nici măcar propriilor tale gânduri care nu-ţi dau pace?

Cred că are o anumită aură, o vrajă irezistibilă, cel puţin pentru mine, care mă consider un bărbat puternic, raţional, deştept şi teribil de stoic. Ori poate că am păreri prea bune despre mine? Ea, femeia normală, fără silicoane, sensibilă, dar şi puternică, uluitor de senzuală prin însăşi naturaleţea ei, cu o privire simplă, directă, fără ipocrizie.

Mi se întâmplă să devin uneori necioplit, să-mi cercetez instinctele masculine în faţa cărora cedez nefiresc şi mă las pradă frivolităţii primare cu gândul doar la ea, văzând-o cu mult mai superbă decât este în realitate poate, ceea ce-mi devoalează apetitul amoros adolescentin, hormonii exasperanţi, prezenţi din plin în masculinitatea mea coaptă.

Caut cu disperare să-mi ascund entuziasmul de fiecare dată când o văd şi încerc fără succes să-mi impun să nu-mi mai pese de ceea ce face, să nu mă mai tot întreb în diferite momente ale zilei dacă este bine sau dacă s-a simţit cumva rănită de ceva până la ora respectivă.

Problema nu este că îmi pasă de ea mult mai mult decât ar trebui, dar intuiţia mea nativă îmi şopteşte că îmi răspunde exact la fel şi dacă aş avea certitudinea că mă înşel, poate m-aş plia în cochilia mea incertă şi casantă şi aş ricana tâmp în faţa propriului ego, calificat în acest caz de-a dreptul idiot.

Dar nu. E suficient de subtilă încât să mă prindă în mrejele ei cheie, printr-o magie aparte, sentimentaloidă, răsucind cu abilitate cuţitul patimii în inima mea sângerândă, dornică de noi explorări. Aş spune că îmi ghiceşte fiecare acţiune încă din momentul conceperii ei în propriile-mi circumvoluţiuni, ceea ce mi se pare absurd şi exasperant de grotesc, pentru că nu are cum să se metamorfozeze atât de fin în înger, încât să nu-i simt  dulcea suflare în ureche.

Mi s-a întâmplat odată să intru la ea în birou brusc, s-o iau prin surprindere fără să-mi propun acest lucru şi am simţit-o cumva descoperită, trădându-şi trăirile la extrem din moment ce roşise subit, seducător de edificator, ca o școlăriţă prinsă cu fițuica în penar. În clipa aceea am iubit-o cu adevărat. Şi de atunci o iubesc cu adevărat. Se fâstâcise, îmi evita privirile lacome şi-şi frângea degetele ca un copil în faţa profesorului, iar ochii ei mari, de culoarea mahonului, s-au aprins ca două scântei de foc atunci când s-a ridicat în picioare instantaneu, crezând că maschează plăcerea vinovată, instaurată în doar o fracţiune de secundă.

Jocul acesta subtil de priviri, interesul unuia pentru celălalt, zâmbetul şi aluziile fine mă zăpăcesc complet, mă fac din om, neom, şi-mi timbrează iremediabil statutul de vrednic rândaş la poarta inimii ei pline de iubire.

Uneori mi se face brusc atât de tare dor de ea încât mă întreb dacă nu cumva într-o zi voi ceda, o voi apuca de mijloc şi o voi lipi strâns de piept, cu privirea în privirea ei şi cu sânii strâns lipiţi de corpul meu primitiv. Aşa mă întrebam până de curând, când soarta a lucrat din greu la asta şi iată că m-am văzut în preajma ei cu totul întâmplător, mai aproape decât mi-ar fi vrut raţiunea şi mult mai aproape decât aş fi visat.

Am dat să ies val-vârtej din încăpere după ce mă întorsesem deja din drum de două ori, o dată după telefon şi încă o dată după cheile de la maşină. Eram preocupat să ajung la timp la serviciu la soţia mea, să nu întârzii cum fac mai mereu şi să ne continuăm drumul către supermarket pentru cumpărăturile săptămânale. Nu am dat importanţă că cineva, chiar în acel moment, se pregătea să intre cu un set de hârtii în mână.

Era Ea.

Seducătoare, mirosind a parfum fin de iasomie, cu câteva fire rebele de păr pe marginea frunţii, timidă şi suavă, într-o pereche de pantaloni mulaţi, cu o bluză semitransparentă, având un decolteu decent, dar pe care testosteronul meu nărăvaş îl vedea înnebunitor mai adânc decât era în realitate.

Ca un grobian ce eram în acea secundă inopinată, am izbit-o vitejeşte, iar foile din mână i-au sărit în toate părţile, amestecându-se haotic în dansul lor către podeaua lucioasă.

Am luat-o pe nepregătite, aşa cum trebuie luată orice femeie, am prins-o pe încheietura mâinii şi am tras-o spre mine cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta, i-am aşezat câteva şuviţe de păr închipuite. Mi-am apropiat buzele de gura ei şi am sărutat-o cu o pasiune nebună, fremătătoare. Am simţit-o cum s-a lipit de mine, cambrându-se senzual, lăsându-se uşor pe spate, dăruindu-mi-se total, ca un trofeu, de parcă ar fi aşteptat acest moment toată viaţa.

Cum să nu cedezi ispitei?

Oscar Wilde, ca un harnic atlet al patimilor omeneşti, scria în scrierile lui „Singura modalitate de a te elibera de ispită este să-i cedezi.”

În consecinţă, ceea ce puteam face în acel moment era să mă cufund cât mai adânc în toată ființa ei, s-o inspir, s-o adun, să caut exact măsura în trupul ei plin de forme rotunde şi apetisante, să-i sărut gura moale şi aromată şi să-mi plimb obraznic degetele peste sfârcurile ei devenite erotic-rigide. Am sărutat-o ca un nebun, pe gât, pe sâni, coborându-mă uşor spre mijlocul ei, în timp ce îi savuram lacom fiecare părticică din corpul ei tremurător de complice.

Am lipit-o de perete şi am strâns-o cât de tare am putut.

Iar Ea, gingăşa şi dulcea mea iubire, mi-a răspuns pe măsură, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu şi căutând cu disperare gura mea nesăţioasă, sărutându-mă cu o poftă de care nu o credeam în stare şi de care am rămas plăcut surprins. Am vrut să fac dragoste cu ea atunci pe loc, chiar în acel moment, dar ceva nedefinit a îndepărtat-o deodată și cea mai rațională ființă pe care am cunoscut-o vreodată, s-a desprins delicat, dar ferm, din brațele cu care o înlănțuiam pasional și mi-a șoptit duios în ureche:

– Vei rămâne al meu și voi rămâne a ta. Pe vecie! Și ne vom iubi o viață întreagă, fără defecte, fără compromisuri, sinceri şi curaţi în fața propriei conștiințe. Voi fi cea mai adevărată și mai perfectă dragoste din viaţa ta pentru că voi fi singura femeie pe care ai iubit-o cu toată fiinţa în visele ştiute doar de tine și de Dumnezeu. Vei muri cu mine în suflet şi în gând.

S-a întors gingaș, mi-a aruncat o privire plină de iubire și a părăsit încăperea, lăsându-mă cu gura căscată, prostit până la os de raționamentul ei desăvârșit.

Iar astăzi, după mai bine de douăzeci de ani de la acea clipă de avânt erotic, am păstrat-o și o voi păstra în gând pe cea care mi-a dat o lecție de discernământ copleşitor pilduitoare pentru unul ca mine. O voi iubi mereu pe Ea, femeia perfectă, pentru că aşa cum afirma, singura femeie pe care o poate iubi cu adevărat un bărbat, este cea din iluzie, din moment ce a rămas neconsumată în realitate.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*