Spada celtică de la Remetea Mare expusă la MNAB – Timișoara

Muzeul Național al Banatului deține în colecțiile sale, printre alte mii de exponate valoroase, un important artefact apaţinând epocii La Tène din sud-vestul României. Acesta fusese descoperit în necropola de la Remetea Mare (jud. Timiș). În anii ’70 ai secolului trecut, arheologul bănățean Florin Medeleț descoperea în hotarul satului Remetea Mare un număr de 20 de morminte datând din secolul al III-lea î.Hr.

Dintre defuncți, doar o singură persoană a fost înhumată, restul fiind incinerați, rămășițele osoase ale acestora fiind depuse direct în groapa mormântului sau într-o urnă funerară. Spada celtică  a fost descoperită în 1971, într-un mormânt de incinerație. Resturile osteologice au fost depuse într-o urnă peste care s-a așezat o strachină, având rolul de capac. Pe lângă rămășițele umane, în urnă au mai fost depuse unele piese de podoabă specifice portului feminin. Lângă urnă a fost așezat echipamentul militar, printre care și spada. Aceasta se afla în teacă în momentul depunerii, fiind pliată (îndoită) în două. Inventarul complexului arheologic sugerează faptul că acesta ar putea fi un mormânt dublu, aparținând unui bărbat și unei femei. Poate suntem uimiți de aceastî îndoire ritualică a spadelor, dar acest obicei este frecvent întâlnit la populațiile celtice, în special la cele din zona Câmpiei Panonice și nordul Italiei.

Depunerile de spade îndoite sunt cel mai adesea întâlnite în mormintele de incinerație, dar nu lipsesc nici în cele de înhumație. Deși reprezintă în general, o practică asociată cu populațiile celtice, astfel de obiceiuri mai sunt întâlnite și la vechii greci, fiind populare în special în sec. XI – VIII î.Hr.. Semnificația acestui obicei a fost intens dezbătută, cel mai adesea fiind interpretate ca un ritual funerar simbolizând „moartea” armei concomitentă cu cea a războinicului. Nu au fost excluse nici alte posibilități, de o natură mai puțin sacră, cum ar fi „lăsarea la vatră” a războinicului, pierderea unui duel sau o moarte în condiții deosebite. Depunerea unor astfel de arme în sanctuare sau locuri considerate sacre precum râurile sau lacurile, pledează totuși pentru un caracter religios al acestei practici. Informațiile legate de acest artefact le-am primit de la dr Andrei Georgescu, de la Muzeul Național al Banatului.

Despre civilizația celților poate să ne spună mai multe Dr. Aurel Rustoiu, cercetător știintțific și conducător de doctorate la Institutul de Arheologie și Istoria Artei al Academiei Române din Cluj-Napoca, cel care a efectuat săpături arheologice în așezări și necropole celtice și dacice din România și Ucraina Transcarpatică, publicând peste o sută de studii, articole și cărți dedicate în special celei de-a doua vârste a fierului din Bazinul Carpatic și din zona Dunării de Jos. Celor interesați să aprofundeze subiectul le recomandăm cartea sa „Războinici și societate în aria celtică transilvăneană. Studii pe marginea mormântului cu coif de la Ciumești”. Dacă ne întrebăm cât a durat stăpânirea celților în zonă și care e moștenirea pe care au lăsat-o, putem spune că spre deosebire de platoul anatolian al Asiei Mici ori de Insulele Britanice, unde limba și civilizația celților au supraviețuit până în era creștină, în Transilvania cultura materială a celților, precum și așezările și cimitirele acestora pot fi urmărite din punct de vedere arheologic doar până în jurul anului 200 î.Hr.. Curând după aceea ele dispar brusc. Unii cercetători au presupus că celții au fost asimilați de către autohtoni. Dar această idee nu e sprijinită de niciun fel de argumente arheologice. Înainte de 200 î.Hr., celții își impuseseră deja propria cultură materială (ceramica, uneltele, portul, formele de habitat etc.), iar autohtonii deveniseră deja „invizibili” arheologic, fiind asimilați de către celți. Putem spune mai degrabă că aceștia din urmă fuseseră deja asimilați de către celți. În schimb, se poate constata un alt fenomen. Odată cu disparția așezărilor și cimitirelor celtice și-au făcut apariția, la fel de brusc, morminte aparținând unor războinici, având în inventare panoplii compuse din spade lungi, lănci, pumnale curbe, scuturi. Echipamentul militar era completat uneori de coifuri și cămăși de zale.

De asemenea, acești războinici luptau călare, în morminte fiind depuse adesea zăbale de fier. Tot atunci au apărut așezări rurale noi, dar mai ales cetăți pe înălțimi dominante, cum sunt cele de la Cugir, Piatra Cravii (ambele în jud. Alba), Costești (jud. Hunedoara) sau Divici, în Clisura Dunării, toate la un loc schimbând fundamental peisajul antropic, cultural și social specific perioadei anterioare. Apariția bruscă a acestor morminte și forme de habitat noi s-a datorat probabil pătrunderii unor grupuri de războinici dinspre zona nord-balcanică și din Bazinul Dunării de Jos, unde au fost documentate descoperiri asemănătoare. O mică necropolă cercetată recent la Sâncrai, lângă Aiud, pe Valea Mureșului, ne arată că primele grupuri de războinici au ajuns în Transilvania curând după anul 200 î.Hr. Acești războinici, împreună cu însoțitorii lor, sunt dacii care ceva mai târziu, începând cu vremea lui C. Iulius Caesar, vor fi consemnați în izvoarele literare antice și care, sub conducerea lui Burebista, și-au creat un regat suficient de puternic pentru a atrage atenția romanilor. Dispariția culturii și civilizației celtice din Transilvania va fi fost cauzată de migrația unor grupuri de războinici din zona nord-balcanică spre Transilvania, care apoi și-au impus propriile forme de cultură și civilizație.

Nu e încă destul de clar ce s-a întâmplat cu celții. Aceștia fie s-au repliat spre zonele central-europene, fie au fost integrați în noile structuri comunitare apărute în vremea regatului dac, fie au avut un alt destin care deocamdată e greu de deslușit. Târziu, în secolele al II-lea – al III-lea d.Hr., în vremea Daciei romane, în Provincia Traiană au venit trupe militare auxiliare și coloniști din Britania și din alte provincii vestice ale imperiului. Urmași ai celților vest-europeni din Epoca Fierului, aceștia au adus cu ei obiceiuri și credințe tradiționale, cum au fost, spre exemplu, adorarea zeiței Epona sau a zeului Cernunnos, fără însă să mai știe că strămoși de-ai lor trecuseră deja pe aceste meleaguri cu câteva secole înainte. Acest fapt nu face decât să ilustreze o dată în plus marea mobilitate și adaptabilitatea civilizației celților, care s-a manifestat în forme multiple de la o zonă la alta și care a supraviețuit în creștinism, iar apoi până astăzi în unele părți ale Europei. Celții din Transilvania au produs doar unul dintre episoadele acestei istorii fascinante derulate de-a lungul Europei, timp de multe secole. (G.V.G.)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*