Evocări (2)

În multe privințe, la Pociumbăuți rămâneam, într-un fel, sincronizați cu Țara chiar și după „cea de a doua venire a rușilor”. Ca și la celălalt rus, ca şi pe timpul românilor, ca şi la sovietici am ţinut sărbătorile creştine pe stil nou. Prin 51, lucrasem toată vara la colhoz şi tata m-a recompensat cu un apărat de radio „Tula”. Îmi plăcea nespus emisiunea „Teatru la microfon”. Am rămas fascinat de „Steaua fără nume”, cu Radu Beligan în rolul principal. După ce a murit „tătuca Stalin”, de la Bucureşti transmiteau „Plugușorul” și serbările de Anul Nou. Sâmbăta, duminica, sătenii umpleau casa: „Marcel, am venit să ascultăm muzică populară de-a noastră, de peste Prut!” Aveam radio și eram fericit. Și timp îndelungat am apreciat satul natal ca ceva ieşit din comun.

În 1954, am încheiat cu bine școala secundară în Pociumbăuţi şi toamna am mers în clasa a opta, peste deal, la Zăicani. De luni până sâmbătă locuiam la internat. Duminica veneam acasă. Luam două pâini mari. Bunica le cocea pe vatră. Un borcan de magiun de prune şi brânză de oi, sărată foc. Atât îmi puteau da părinţii. De la o joi, începea să mă chinuie foamea. Nici şcoala, nici comuna încă nu aveau cantină sau ceainărie. Nici bani de buzunar părinţii nu-mi dădeau, că nu-i aveau. Mama suferea parcă mai tare decât mine. Venea pe la mijlocul săptămânii să-mi aducă de mâncare, ceva cald. Se tânguia: „Dacă aiștia n-o duceau în Siberia, nu te lăsam la internat. Ai fi stat la nana. Ţi-ar fi fost mult mai ușor…” Drumul meu de acasă la școala din Zăicani trecea pe lângă casa mătuşii deportate. Mă opream la poartă. Auzeam vorbă rusească. Vedeam cum se hârjonesc nişte copii în curtea unde mă jucam adesea cu văru-meu Gicu. De fiecare dată simţeam un nod în gât. Ură, neputinţă, gânduri de răzbunare… Peste tot, în casele deportaţilor, locuiau familii de „eliberatori”. Erau aduşi în satele din Basarabia şi nordul Bucovinei drept specialiști calificați în „treburi colhoznice”. Bunăoară, şef la moara din satul nostru, a fost pus un ucrainean, venit tocmai din regiunea Habarovsk. Îşi cărase încoace tot neamul, şase copii, părinţii şi socrii.

În ultimul an de şcoală, la Zăbriceni, n-am tras atâta foame. Stăteam în gazdă la tanti Alexandra, sora mai mică a tatei, căsătorită în această comună. Sâmbăta, după amiază, împreună cu Vasile Hăbășescu, veneam acasă după merinde. A doua zi, duminica spre seară, băteam drumul îndărăt – șaisprezece kilometri pe vale, de-a lungul unui pârâu, pe lângă pădurea Ciritei. În toamna aceea, venind către Zăbriceni, am văzut zburând un balon. Avea spânzurat ceva dedesubt. La marginea pădurii s-a agățat de copaci. Vasile, precaut, zice: „Hai, Marcel, să fugim, că explodează”. A învins, totuși, curiozitatea. M-am urcat în copac și am adus captura la școală. Era un colet cu ziare format mic și foi volante. În trei limbi – engleză, germană și maghiară, după cum avea să constate profesoara de franceză. În cancelarie se șușoteau: „Să fi adus vântul acest balon tocmai din Ungaria!?” Mă impresionase faptul că pentru fiecare limbă hârtia avea culoare și caractere diferite. Îmi părea foarte rău că nu știu limbi străine. Ce scria acolo? Secretarul de partid a telefon la raion și a venit unul de la miliție sau KGB să ridice balonul și materialele subversive, desigur… Ceva mai târziu a fost lăsat la vatră un văr de-al meu, care făcuse armata la tanchiști, în Ungaria. Mi-a spus, în mare secret: într-o noapte așteptau în tancuri ordin de înaintare către Budapesta. Motoarele stinse, liniște totală. Pe lângă tancuri se deplasau către oraș infanteriști. Dar nu erau „de ai noștri, sovietici”. După vorbă și-a dat seama că sunt „români, români din România”. Să fi participat România cu trupe la înăbușirea rebeliunii maghiare din 1956? De la vărul meu n-am mai aflat nimic. Semnase hârtie să nu vorbească niciodată „unde, când, cum și ce s-a întâmplat”.

Înainte să împlinesc șaisprezece ani, am prezentat metrica românească la biroul stării civile din centrul raional, ca s-mi elibereze un certificat de naştere sovietic. Șefa biroului m-a întrebat: „Băiete, ai de gând să-ţi faci paşaport? Te pregătești să intri la vreo instituţie de învăţământ?” Am dat din cap afirmativ. „Înţelegi ruseşte? Hai să indicăm peste tot „naționalitatea moldovean”. Şi a părinţilor, şi a ta. Dacă te scrii român, nu prea ai şanse să ajungi student”. Cu siguranţă, de multe ori în viață am mers la compromis, dar acesta nu mi-l pot ierta. Inexplicabil, dar la transcrierea certificatului din română în rusă mi-au modificat data naşterii, indicând – 27 iulie. Astfel, în primul meu pașaport sovietic am fost fixat drept: „Druc Mircea Gheorghevici, moldovean, născut la 27 iulie 1941, în satul Pociumbăuţi, raionul Brătuşeni, RSSM”. Şi aşa a rămas cât am fost supus al Impertiului.

Pe parcursul anilor trăiți în URSS, autoritățile se interesau adeseori dacă sunt Druc sau Drug. Nu știam la sigur ce sunt. DEX-ul limbii române înregistrează ambele variante. Numele de familie Druc e destul de răspândit în județele Suceava, Botoșani, Cernăuți și Hotin. În Pociumbăuți, locuiau două ramuri Druc: din partea locului și străini. La supărare, bunica Anghelina zicea: „Veneticii lui Marion Druc, aduși de vânt!”. Îmi părea foarte rău fiindcă țineam la bunicul Ostin. În drumul vieții, am întâlnit români, germani, evrei, slovaci, polonezi purtători ai aceluiași nume de familie. Dicționarele onomastice în diverse limbi indică numeroase etimologii și definiții diferite. Țineam însă, în mod special, să-i conving pe cei interesați că nu vin de la drug (prieten, în rusă), ci, mai curând, de la druk (tipograf, în germană). În peregrinările mele prin vastul imperiu întâlneam persoane curioase : „Ce fel de prenume mai e şi acesta, Mircea? Cum ar fi, pe-a noastră?”. Le părea că ar fi cu mult mai bine Mihail Druc sau Dmitri Druc. Şi de-atâtea ori am respins intenţiile binevoitorilor de a-mi rescrie actele! Unora le explicam: românii folosesc prenumele Mircea frecvent, dar îl au și bulgarii și sârbii, în variantele Mircio și Mirce. Credeam că rușii, frații noștri într-u ortodoxie, aflând de originea slavă a prenumelui Mircea își vor atenua un pic elanul habotnic.

Apropo, am tot umblat prin lume, dar nici într-o ţară, unde mă prezentam „Mircea Druc”, nu m-a chestionat nimeni: „Cum ar veni Mircea, pe-a noastră?”. Paremie-se că în ultimul timp, prenumele acesta nu mai este bizar sau inadecvat. Lumea se deprinde, cred eu. Contribuie într-un fel performanța lui Mircea Lucescu în lumea fotbalului. Și opera lui Mircea Eliade, care, fiind tradusă masiv în rusă, este asimilată creativ și de intelighenția din spațiul ex-sovietic. Pe mine, însă, de mic copil și până am terminat facultatea, mă strigau Marcel. Deși, în catalog, în acte, eram trecut Mircea. Bunica Eugenia se indigna că dincolo, peste Prut, a întâlnit oameni în etate, dar cu nume de prunci, căci se prezentau Ionuț, Puiu, Pușa. Și mai zicea bunica: Nicușor este un băiețel, dar un om de stat nu poate fi decât Nicolae. La Pociumbăuți era clar pentru toată lumea: Marcel este un copil, frumușel și cuminte. Când ajunge om mare, serios, la loculul lui și în toată firea, devine Mircea. Când am consultat dicționarele onomastice am descoperit că, de fapt, Mircea și Marcel sunt două nume diferite. Îmi conveneau ambele și mă recomandam după caz și împrejurare. La școala din Zăbriceni, eram Mircea Druc, iar colegi, după triumful filmelor indiene, mă strigau Raj Kapoor. Iar la Universitatea din Leningrad, când oamenii sovieticii erau deja cuceriți de cinematografia italiană, colegele rusoaice mă numeau „Marcello, Drug”, cu gândul la Marcello Mastroianni.

Pe parcursul anilor am urmărit evoluția „fenomenului onomastic”. Procuram neapărat cărțile de telefoane ale orașelor Chișinău și Cernăuți. Citeam cartea de telefoane cu creionul în mână; mă indigna numele de familie al multor șefi: Țaranov, Bradulov, Barbov, Kerdivarenko, Babilunga, Bovanegra, Catîrev, Șolari, Plațânda, Mamalâga, Bodulatiev și altele. EI, după „eliberare”, au pus în practică stratagema Kremlinului de rusificare a Basarabiei și nordului Bucovinei. Unii dintre ei acumulaseră o vastă experiență. Vezi lucrarea de referință „Dușmanul de clasă. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956”, autor istoricul basarabean Igor Cașu. Mă întrebam atunci: ai putea oare să ai încredere în asemenea indivizi? Cum de permit să le fie schimonosite numele strămoșești în asemenea hal!? N-au nici un pic de demnitate personală! Consătenii mei, la o adică, ar fi ripostat vehement: „Auzi, mata, să nu mă faci din cal, măgar!”

O altă anomalie: preluarea treptată de către românii din teritoriile ocupate a formei ruso-ucrainene de politețe și adresare cu «имя и отчество» („prenume și patronimic”). Când veneam vara în vacanță de la Leningrad mă amuzau discuțiile cu un vecin, brigadier în colhoz. Mă saluta voios, neapărat în rusește: «Добро пожаловать, Марчел Георгиевич!» (Bine ai venit, Marcel Gheorghevici!). După care urma, în română: „Te poftesc la o „butâlkă di pivă”. „Mulțumesc frumos, bade Ioane. Pe etichetă e scris „bere jigulească”, dar mata îi zici „pivă”. „Ei, scrie bere, da-i tot pivă”. În 1990, la guvernul RSSM, toată lumea îi dădea cu „Mircea Gheorghevici!”. Din start, am cerut ca la serviciu să nu-i aud adresându-se între ei decât cu domnule, urmat de funcția respectivă. Însă, după debarcarea domnului prim ministru Druc, agrarienii și rusofonii au impus din nou, peste tot, Mircea Ivanovici, Piotr Kirilovici, Andrei Nicolaevici, etc.

Adeseori, inexplicabil, îmi vin în minte acei ani din viaţa mea care conțin cifra 7. Din câte cunosc, numărul șapte apare, sub diverse forme și sensuri, în multe tradiții ale lumii. Involuntar, pronunț acești ani cu voce tare: 1947 – anul supraviețuirii; 1957 – anul despărțirilor; 1967 – anul cotiturii; 1970-1979 – deceniul doctoratelor; 1987 – anul dezlegării; 1997 – anul trădării; 2007 – anul speranței; 2017 – anul resemnării… (sfârșit)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*