O carte de referință: Puterea umbrei (2)

– Istorii din lumea informațiilor secrete de la Ceaușescu la Băsescu –

Nu sunt omise din această prezentare personaje nefaste de dinainte de 1989, dar locurile de frunte, în opinia noastră, cum de altfel, și reiese din lucrare, le-au ocupat Tudor Postelnicu („profesional, un analfabet“), dar și Elena Ceaușescu. Amândoi au creat un tandem diabolic ani îndelungați. Cum și în ce scop, veți descoperi dumneavoastră. Date importante ne oferă d-l general și în legătură cu Mihai Pacepa, unul dintre defectorii de seamă ai sistemului de securitate al statului român. Modul în care a operat și a promovat ierarhic, de la recrutarea sa prin N.K.V.D. și până la ieșirea din schemă, în R.F.G., sunt prezentate în lucrare. Faptul că Pacepa a fost la ordinele KGB-ului 27 de ani, și nu a statului român, o recunoaște personal în 2004 (p. 414). Și, cu toate acestea, d-l general Aurel Rogojan este de părere că „pagubele mari în sistem n-au fost provocate de trădarea lui Pacepa, au fost provocate… mai mult de Tudor Postelnicu“ (p. 326).

Un aspect foarte important, în opinia noastră, îl constituie abordarea de către d-l general și de către jurnalistul Dan Andronic, a sistemului socialist, ca amenințare globală, precum și acțiunile de combatere a acestui flagel mondial care-și au rădăcinile în S.U.A. printr-o directivă din anul 1947 promulgată de Harry Truman (p. 91, 243). Ceea ce demonstrează, odată în plus, că înțelegerea de la Yalta din 1945, dintre „cei trei mari“ copii ai infernului, a fost nu doar o crimă politică, premeditată, ci și o gravă și mare eroare politică, cu consecințe nefaste până azi, dar și în viitor, pentru sute de milioane de oameni.

În toate aceste detalii prezentate de cel intervievat sunt evidențiate și succesele, nu puține la număr, serviciilor de spionaj și contraspionaj ale României. Vizarea diverselor medii culturale, economice și politice de către servicii secrete străine; capacitarea unor intelectuali să adere la anumite structuri informative ale unor state străine; studierea în măruntaie a profilului psihologic al națiunii, vizate fiind inclusiv tradițiile și obiceiurile românilor (folclor, spiritualitate, etnografie etc.). Toate acestea reprezentau factori care deschideau subiectul unor studii aprofundate pe această linie în vederea unor acțiuni viitoare de spionaj, pe teritoriul României, și penetrarea anumitor cercuri sociale, economice și politice, cu precădere după 1989.

Personajelor devenite faimoase după 1989 (filosofi, poeți, profesori, editori etc), toți ziși disidenți, evident, pe care le-am văzut în funcții din cele mai înalte în statul român, dar cu un trecut deloc curat, li se dezvăluie adevărata identitate în lucrarea propusă. Și totuși, trecând peste acest fapt, pentru că omul este supus greșelii, aceste personaje au dovedit și dovedesc că sunt incorigibile, ele perorând ani de zile, după 1989, în văzul tuturor, de la înălțimea demnităților și „importanței“ lor, trecute sau nu, „democrația noastră schizofrenică“, cum spune jurnalistul Ion Cristoiu, pe care o slujesc și o propovăduiesc azi, precum și „valorile“ occidentale, uitând că serviseră, cum bine subliniază domnul general Rogojan, „cu generozitate și talent serviciile ofițerilor de Securitate“ (p. 399, 400) sau fuseseră, unii dintre ei, stipendiați de ambasada S.U.A. la București. O subliniere importantă se desprinde din lucrarea domnului general Rogojan, vis à vis de acești „democrați“, foști „dizidenți“ care „au demonstrat lașitate, grija lor fiind ca prin oportunism și trădări să nu piardă un loc la clasa I-a în noul tren… al revoluției pe dos, pe sensul invers al istoriei“ (p. 256). Era firesc, în condițiile unei conduceri politice autoritare, să apară și fenomenul disidenței, un fapt cunoscut în toate regimurile politice de acest gen. Și, cu toate acestea, generalul Rogojan ne pune în față și un alt aspect al disidenței, pe lângă celebrii disidenți, care au ocupat imediat funcții politice importante încă din decembrie 1989, atât de cunoscuți lumii prin gălăgia, exhibiționismul lor și deserviciile colosale pe care le-au adus voit/interesat României și națiunii române. Este vorba despre „opozanții serioși sau realiști care au înțeles marea trădare a Occidentului, dar mai ales faptul că, fără voia lor, pot intra în jocul unui inamic real al României“ (p. 463). Găsim că, pe această linie, este o precizare excepțională făcută de domnul general pentru a sublinia diferența de caracter, de pregătire intelectuală și de realism dintre unii și alții.

Un subiect impresionant în înțelegerea actualelor evenimente politice îl constituie țara lalelelor, „democratul“ regat al Olandei, a cărei atitudine profund ostilă am putut-o constata și noi, pe viu, în ultimii ani, prin intermediul mass media. Care este rolul acestui regat „democrat“ față de România și ce state ori servicii secrete sunt în umbra ei în unele acțiuni fățișe și profund ostile României este descris în carte și veți avea plăcerea să descoperiți singuri.

Bineînțeles, nu este uitat „Marele vecin de la Răsărit“, cu propunerile sale viclene (planul Valev), cu agenții săi infiltrați peste tot, realmente, eliminați în bună măsură în timpul lui Nicolae Ceaușescu și reactivați, ca ciupercile după ploaie, din 22 decembrie 1989 („gerontocrația GRU-istă“), de către Ion Iliescu și Nicolae Militaru (p. 22; Iulian Vlad – Confesiuni…).

Pentru că situația agenților sovietici pe teritoriul României după dezastrul politic, economic și militar de la 23 august 1944 era una extrem de serioasă, iar pagubele produse de aceștia în anii care au urmat erau considerabile, inițiativa dekagebizării României o ia Gheorghe Gheorghiu Dej și o continuă Ceaușescu. Astfel, domnul general Rogojan amintește de înființarea și atribuțiile U.M. 0110, care „a angajat cele mai ample operațiuni pentru prevenirea și contracararea acțiunilor serviciilor de spionaj ale U.R.S.S., Ungariei și R.D.G.“ (p. 407-411). Ce s-a întâmplat cu această unitate de elită a Securității statului român, în decembrie 1989, știm foarte bine din contextul istoric al momentului, dominat de gerontocrația GRU-istă, reactivată în 22 decembrie 1989. În plus, unele personaje importante din sfera politică a P.C.R., aflate în slujba KGB-ului, arestate după 1989, din „eroare“, au fost exonerate de judecată și de o condamnare binemeritată, chiar de către ruși (p. 465), fiind scoase intempestiv din lotul celor care urmau să fie judecați.

Este amintită, de către domnul general Rogojan, rețeaua K.G.B.-ului de la ziarul „România liberă și numeroasele legături ale acestora“ (Rețeaua Volodin, p. 411).

În același timp nu sunt uitate nici acțiunile atât de „prietenoase“ ale altor state: S.U.A., Bulgaria, Iugoslavia, dar mai ales „prietena“ de veacuri, Ungaria. Nu sunt uitați nici unii etnici maghiari din România fideli, evident,… exclusiv statului maghiar, fapt total necunoscut și/sau ignorat dincolo de prostie și indolență, egală cu trădarea, de factorul politic românesc central sau din teritoriu. Nu este uitată din această elită selectă a prieteniei cu România nici Ucraina, al cărei potențial „agresiv, criminal, clar dovedit“ (p.422), este bine și corect precizat de domnul general Rogojan în contextul tendințelor de unificare a teritoriilor românești răpite de U.R.S.S. în 1940, cu acordul larg și direct al Europei. O parte din aceste teritorii românești, astăzi, se găsesc încorporate la Ucraina printr-o decizie a lui Stalin. Și, pentru a înțelege mai bine despre ce potențial agresiv poate dezvolta Ucraina la un moment dat, domnul general Rogojan face o precizare pe care trebuie să o luăm bine în seamă: „Nici naziștii nu s-au dedat la excese și la atrocități așa cum au făcut-o ucrainenii. Vorbim de antecedente istorice“ (p. 422). Și, pentru că am adus în discuție precizările domnului general legate de Ucraina, suntem datori să ne reamintim Tratatul cu Ucraina din 1997, redactat și semnat sub privirile lui Emil Constantinescu, care, sub propria-i lozincă a „sacrificiului istoric“, semnează în 2 iunie 1997, la Neptun, Tratatul cu Ucraina, ratificat în 26 iunie și 7 iulie 1997, de cele două camere ale Parlamentului. Pe larg, și pe înțelesul tuturor, trebuie să se aibă în vedere lucrarea lui  Tiberiu Tudor, Istoria unei trădări naționale-Tratatul cu Ucraina, Ed. Blassco, 2000 și 2014, 284 de pagini. A fost, este și va rămâne un Tratat profund ostil intereselor noastre naționale. A fost un tratat care a reprezentat o condiție sine qua non a aderării noastre la N.A.T.O., în primul rând. Iresponsabila noastră clasă politică de atunci a trecut în culise interesele naționale și sacrificiile strămoșilor. Întreaga vinovăție o poartă majoritatea covârșitoare a clasei noastre politice de la acel moment, complice la istoria acestei trădări naționale

Modul în care evoluează starea de lucruri acolo, la Bruxelles, concluzia d-lui general, legată de aderarea noastră este că „într-o Europă cu mai multe viteze și alcătuită din mai multe inele concentrice, cei dintâi abandonați vor fi nou-veniții problematici“ (p. 426).

Mulți dintre noi, cei din generația mea, ca ultim punct de reper, au auzit de Mișcarea Transcendentală de dinainte de 1989. Cine a promovat-o, cu ce scop și cine făcea parte din ea, veți găsi în lucrare.

Personaje importante ale anilor ’50 sunt bine creionate: Brucan, Militaru, Iliescu, Bodnăraș ș.a. își au locul lor binemeritat și serios documentat în pinacoteca propusă de d-l general. Alte fresce celebre, mai aproape de zilele noastre, sunt Petre Roman (și încercarea acestuia, pe lângă altele, de destructurare a Brigăzii „U“, p. 353), Mircea Dinescu (p. 339, 400), Andrei Pleșu, Petre Mihai Băcanu (Volodin, p. 398), Florian Coldea, Virgil Măgureanu, Ioan Talpeș, Mihai Caraman, Dumitru Mazilu ș.a., dar și unii actori celebri, îndrăgiți de români (p. 652-653). În ceea ce-l privește pe „disidentul“ Dumitru Mazilu, precizările d-lui general Rogojan sunt definitorii, dizidentul fiindu-i „reper în materie de prostituție politico-juridică… lui datorându-i-se marile aberații juridice din decembrie 1989-ianuarie 1990“ (p. 289).

Nu putem să uităm că, pe tot parcursul cărții, loialitatea ofițerului de informații Aurel Rogojan nu doar față de țara sa, dar și față de un alt general care și-a servit țara și națiunea cu devotament și dăruire și care i-a fost șef 15 ani (generalul Iulian Vlad), este prezentată ca fapt firesc. Și veți constata o loialitate pornită din educația familiei. Această slujire a Patriei se învață de acasă, de la cei bătrâni, unii dintre ei trecuți prin mari greutăți și războaie, se învață din școală. Se învață în familiile greu încercate de viață și loiale, până în pragul veșniciei, din tată în fiu, statului, națiunii române și Bisericii strămoșești. Din acest tablou, bătrânii din familia domnului general Rogojan nu au făcut excepție.

Relația cu Basarabia ocupă și ea un loc aparte în cadrul acestui interviu cu d-l general Rogojan. Legat de acest subiect, d-l general are și o constatare, dar, în același timp, își adresează și o întrebare teribilă: „Eu nu pot să îmi explic de ce toate oficiile și organismele de legătură ale U.E. la Chișinău erau conduse de unguri și nu de români?“ Aceeași întrebare ne-o adresăm și noi, când vedem că funcțiile importante în statul român nu sunt ocupate de români și asta din 22 decembrie 1989. Răspunsurile le intuim și cam știm unde e defecțiunea. Se dovedește, odată în plus, că domnul general Rogojan este un pro-unionist dincolo de prudența caracteristică pregătirii domniei sale, iar scurta analiză pe care o face pe această temă, luând în calcul și minoritățile rusofone, este binevenită (p. 426).

În ceea ce privește momentul 1989, se desprinde foarte clar, din cele spuse de d-l general Aurel Rogojan, caracterul de lovitură de stat și nu de revoluție al intervalului cuprins între 16-22 decembrie 1989 (p. 656). De altfel, studiile auxiliare ale istoriei ne oferă, după o lungă și vastă experiență a istoricilor, definiția corectă/matematică a ceea ce înseamnă o revoluție, iar precizările domnului general pe această temă sunt în concordanță cu termenii și definițiile consacrate în manuale universitare, de ținută academică. Există, totuși, și lucrări de specialitate importante, care susțin argumentat caracterul de Revoluție al evenimentelor din decembrie 1989, lucrări deloc de neglijat (Constantin Corneanu, Victorie însângerată, Decembrie 1989, Ed. Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, 736 de pagini). Și, nu întâmplător, decembrie 1989 putea fi un alt iunie, august sau/și septembrie 1940, din prea multa „dragoste“ a vecinilor și străinilor, dar și a cozilor de topor din țară. În prezentările pe care le face d-l general, către finele lucrării, se desprind următoarele aspecte cu implicații care au vizat existența politică viitoare a statului român, începând cu 16-22 decembrie 1989: „A fost vorba de o intenție de distrugere și destructurare a statului român și de fărâmițare a României. Fiindcă ceea ce li se părea unora că este naționalism românesc constituia o amenințare directă pentru puterile revizioniste din jurul nostru“. Nu întâmplător aceste atitudini profunde și fără sens negativ, naționalismul și naționaliștii, sunt privite ca o piedică în calea așa-zisei „democrații“ care ni s-a impus după 22 decembrie 1989. 16-22 decembrie 1989, continuă d-l general, a reprezentat „punerea la pământ a României, asta a fost. Și cu extragerea profitului economic, fiecare în felul lui“ (p. 662, 663), imediat după instaurarea și recunoașterea pe plan internațional a noii puteri. Vă mai amintiți triumviratul de aur al conducerii așa-zișilor revoluționari de la acea dată, coordonat de iudeul duplicitar Saul Bruckner (Brucan)? În septembrie 1940, doar intervenția unui alt general român, Ion Antonescu, a dus la salvarea Patriei. În intervalul 16-22 decembrie 1989, continuitatea statală și integritatea teritorială au fost asigurate, în genere, de alți doi generali români, Iulian Vlad și Ștefan Gușă, care au făcut diferența dintre repetarea dramei anului 1940 și continuitatea și integritatea statală după 22 decembrie 1989. La scurt timp după îndeplinirea misiunii, ca adevărați patrioți/naționaliști și truditori pe altarul României Eterne, unul a trecut la cele veșnice, subit (?!), iar celălalt a intrat în temnițele noii democrații cu aportul larg al ingerințelor externe asumat imediat de troica „Brucan-Iliescu-Militaru“ și supușii lor docili (p. 294). Și ca generalii Gușă și Iulian Vlad au fost și alți români care și-au slujit țara și neamul cu adevărat, tăcut și discret, dezonorați și umiliți, după 22 decembrie, de noii corifei ai democrației, în genere, de alt sânge. Să ne amintim, sumar, de cei patru ofițeri de securitate din garda personală a lui Nicolae Ceaușescu care se aflau în serviciul ordonat la acel moment, arestați, după 22 decembrie, bătuți, umiliți și judecați pentru vini inventate. Sau unii dintre profesorii din Facultatea de Istorie a Universității din București, acuzați de naționalism, nu de altceva, și care au avut de îndurat luni grele de umilințe, presiune psihică și agresivitate din partea unor colegi, studenți dar și a noilor democrați de serviciu.

Am ajuns la un punct fierbinte pe care d-l general Aurel Rogojan îl propune cititorului, și anume reîmpărțirea sferelor de influență după anul 1989 și recâștigarea unor teritorii și resurse naționale în folosul Occidentului (p. 482-483) și al Orientului, în contextul geo-politic de la cumpăna mileniilor. Aici este prezentată „strategia globală a războiului secret dus împotriva socialismului“ și implicit al României, o strategie care s-a construit cu mult timp înainte de 1989 în laboratoarele secrete ale Occidentului și Orientului. Nu intrăm în detalii pentru că veți avea plăcerea să descoperiți în lucrare toate aceste aspecte. În plus, față de ceea ce a afirmat domnul general la paginile menționate, precizăm că aceste obiective au fost priorități ale Occidentului încă de la începutul veacului al XIX-lea, iar ale Orientului, ale Rusiei țariste, încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Prezentarea pe patru puncte mari a acestor intenții, de către d-l general, realizate în final, după 1989, este un fapt mai mult decât elocvent în ceea ce au însemnat tendințele reale ale marilor puteri ale lumii la acel moment, dar și în perspectivă și care au rădăcini cu mult mai adânci, în ceea ce privește națiunea română și teritoriul ei. În veacul al XIX-lea, la început în Occident, a fost promovat un proiect politic denumit Mitteleuropa (Europa de Mijloc) conceput de profesorul german Georg Friedrich List (1789-1846), apoi preluat de Austria (imperiul habsburgic și din 1867 austro-ungar), prin politicienii ei. Proiectul viza exact ceea ce descrie domnul general Rogojan în paginile anterior menționate, un proiect care, după cum se poate observa, azi s-a împlinit, din păcate, și continuă pe aceeași linie. Proiectul a fost preluat și promovat cu vehemență de către deputatul austriac Karl von Bruck și profesorul german Lorenz von Stein la mijlocul veacului al XIX-lea, mai cu seamă în vremea războiului Crimeii. Pe scurt, Țările Române să rămână piețe pentru mărfurile germane și surse de materii prime. Austriei, în primul rând, dar și Prusiei, revenindu-le rolul de a civiliza popoarele care trăiau în acea parte a Europei … și de a atrage sute de milioane (de oameni, n.n), din Orient, dacă acest pământ minunat ar fi fost lucrat mai bine. Iar acest Imperiu de mijloc va avea centrul de gravitate în Germania. Precizarea făcută de domnul general Rogojan la p. 425 este elocventă în ceea ce privește acest subiect, domnia sa afirmând că „România este sub tutela economică germano-franceză și sub protectorat militar american“. Bineînțeles, este vizat și contextul în care se va crea o federație a popoarelor europene, adică U.E., care este un proiect de Ev mediu, evoluat. Ceea ce s-a și întâmplat. Și poate nu vă veți mira când veți găsi în lucrare unele date despre O.M.V., societatea… „austriacă“. Și, ca lucrurile să rămână pe deplin lămurite, la întrebarea jurnalistului Dan Andronic „de ce suntem noi mai apetisanți decât bulgarii sau sârbii“, dar și decât ungurii (?), răspunsul d-lui general vine logic, firesc: „Fiindcă noi am avut ce n-aveau ei“ și nu doar atât. Cumpărăm sau nu carburant de la… O.M.V., azi? E doar un exemplu aparent minor, dar cu implicații economice și politice majore. Toate aceste bunuri pe care le-am avut și nu le mai avem, în bună măsură, după 1989, au fost gestionate și conservate sub Nicolae Ceaușescu ca bunuri ale națiunii române și care trebuiau exploatate exclusiv în favoarea națiunii române. Vă mai amintiți cum a fost disputată fabuloasa avere Gojdu, care aparține, prin testament, tineretului ortodox român, și cine s-a ocupat de această avere? Ce am avut și nu mai avem, prin aportul nemijlocit al politicienilor și funcționarilor corupți și vânzători propulsați de unii sau cățărați în diverse funcții importante, de decizie, protejați de procurori la fel de corupți, dar și incompetenți, pe care-i veți întâlni în cartea recenzată, cu nume sau fără nume, veți citi și constata dumneavoastră (p. 663, 664 etc.). Avea dreptate istoricul Mihai Pelin când scria că România a fost și este condusă exclusiv de indolenți, cartofori și briganzi (Mihai Pelin, Marele Rapt regal, p. 17) și trădători de neam, completăm noi, de natura lui Bastus, cozi de topor, personaje grotești care se plimbă libere prin această țară, unele chiar decorate cu distincții ale statului român.

Alte evenimente pe care le tratează cu profesionalism d-l general sunt cele legate de momentul 1989, pe care-l anticipaseră cu luni bune înainte cei din structurile informative ale statului român. Înființarea U.D.M.R., înainte de 22 decembrie 1989, este unul dintre aceste momente (și profesorul Petre Țurlea aduce date interesante cu privire la U.D.M.R.). Reamintim, pentru cei ce au uitat sau nu știu, răul enorm pe care l-a făcut și-l face Statului Național Unitar Român și românilor această organizație profund antiromânească, dar atât de utilă perfizilor noștri politicieni, care-și întregesc majoritățile parlamentare cu U.D.M.R.-ul (?!). „Fuga“ Nadiei Comăneci, relația de prietenie cu fosta Iugoslavie, care nu este nici pe departe ceea ce pare a fi sau ceea ce știm din auzite despre bunul vecin, imparțial; apoi rămânerea lui Nicolae Ceaușescu… singur în contextul anului 1989. După toată această descriere exhaustivă făcută de d-l general în lucrarea recenzată, mi-au venit în minte câteva titluri pe care le am în bibliotecă și pe care le revăd mereu și care confirmă multe din spusele d-lui general Rogojan: O enigmă și un miracol istoric: poporul român, a istoricului Gh. Brătianu; cele trei lucrări mari ale istoricului american Larry Watts dedicate cu real profesionalism istoriei României și una dintre poeziile celebre ale lui Păunescu: Bocet pentru ăl bătrân. Câteva impresii notabile în lucrare sunt demne de luat în seamă cu privire la liderii croați ai fostei Iugoslavii față de România.

Una dintre piesele grele pe care le abordează d-l general în lucrare este Sorin Ovidiu Vântu, pe care-l prezintă în toată splendoarea sa la paginile 585-586 într-un dialog celebru cu un celebru „Victor“. Cine e acest „faimos“ Victor, deduceți dumneavoastră, după ce veți citi. Și francmasoneria este în vizorul acestui interviu, iar detaliile sunt interesante, de finețe am putea spune și veți constata că avem dreptate (p. 591).

În ceea ce privește povestea cu ziariștii, veți descoperi și pe acest tărâm date foarte importante mai ales din vremea celebrului Băsescu, secondat, în unele situații, de Elena…, indispensabilă doar personajului în discuție.

Una dintre remarcile și sublinierile foarte importante, în opinia noastră, ale domnului general Rogojan, se referă la autoritatea statului român, la modul în care este condus și mai ales de cine este condus, fapt care conferă unui stat adjectivele de slab sau puternic. Dacă statul român a fost slab sau puternic, aici factorul politic este determinant pentru că „… nu e vorba de statul slab. Aici e vorba de lipsa voinței politice și de complicitate…“ (p. 665), iar faptele pot fi probate oricând, după cum veți citi și dvs. Și suntem de părere că factorul politic, așa cum se știe, de altfel, începând cu 22 decembrie 1989, n-a fost nici pe departe unul care a servit interesele statului român și națiunii române.

Înainte de a încheia, trebuie să mai amintim că la loc de cinste, pe lângă Iliescu, se află Constantinescu Emil și Băsescu Traian. Dacă pe Iliescu îl prezintă cu multele lui fațete, în ceea ce-l privește pe Constantinescu, pe lângă privatizările haotice, profund antinaționale și celebrul tratat cu Ucraina, iese în evidență incidentul deplasării la Lisabona, despre care veți citi, unde am surprins total serviciile secrete portugheze prin… prostie și etichete „democratice“. Cum, în ce fel și cine e vinovatul, veți vedea.

Băsescu este un alt personaj celebru care s-a evidențiat nu doar prin hăhăitul bine cunoscut, prin închiderea spitalelor și îndemnările la cedarea suveranității naționale (!?), dând dovadă de un profund patriotism dedicat doar U.E., ci și prin Afacerea Hayssam, descrisă, atât cât este necesar, pentru a fi înțeleasă mai ales de cei care n-au tangență cu lumea serviciilor secrete.

Activitatea profesorului Aurel Rogojan, a profesionistului, la diverse nivele de comandă este și ea descrisă atât înainte de 1989, cât și după, iar acest aspect era imposibil de ocolit într-o lucrare nu doar istorică, ci mai ales memorialistică. Și aici, modul de prezentare a felului în care trebuie gestionată, învățată și aplicată în practică această meserie din cadrul serviciilor secrete, este dezvoltată foarte succint, dar rezultă cu prisosință că dintre cei ce au fost chemați, doar unii au fost cei care și-au însușit cu adevărat noțiunile și și-au servit cu adevărat Patria, Națiunea.

Stimați cititori și iubitori ai istoriei reale, vă recomandăm cu căldură să vă procurați această lucrare de un deosebit interes istoric (dar și celelalte ale generalului și profesorului Aurel Rogojan), o lucrare unicat în istoriografia română, o lucrare la care se simte că s-a lucrat mult și cu foarte multă atenție, un document foarte bun pentru cei pasionați și pentru cercetători îndeosebi.

Suntem datori domnului general Aurel Rogojan să-i aducem sincere felicitări, pentru că le merită cu prisosință, atât pentru această lucrare de referință, cât și pentru precedentele cărți scrise de dânsul cu același curaj și profesionalism. Pentru mine, d-l general Aurel Rogojan este un român care și-a Servit Patria cu gândul, cu fapta și condeiul, iar pentru noi, cei de astăzi, care gândim și acționăm românește, este un exemplu de urmat, cum avem atâtea în istoria noastră fabuloasă și de neegalat. Patriotismul și dăruirea domniei sale sunt sentimente și atitudini din ce în ce mai rare în rândul noii generații și aceasta grație politicienilor noștri, unii dintre ei prezenți în lucrarea d-lui general Rogojan.

Felicitări din toată inima și jurnalistului Dan Andronic care a intrat cu mult curaj și pricepere în acest dialog/interviu cu un truditor pe Altarul Patriei, un Părinte al Patriei, aflat mulți ani la vârful ierarhiei Serviciilor Secrete românești într-o epocă marcată de multe lumini și umbre. Nu oricine poate purta o asemenea discuție cu d-l general Aurel Rogojan.

O felicitare aparte se cuvine să adresăm jurnalistului Ion Cristoiu pentru prefața lucrării, scrisă cu dibăcie, în stilul care l-a consacrat. Prefața propusă de d-l Ion Cristoiu reprezintă avangarda a ceea ce vine în următoarele 720 de pagini. Și a venit… ca un tzunami: mult, de calitate, peste așteptări și încă mai era loc destul…

În final, felicităm editorul nu doar pentru curajul de a fi publicat lucrarea prezentată, dar și pentru condițiile grafice de excepție ale volumului.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!

Să trăiți, domnule general Aurel Rogojan! Figura dvs., a domnului general Iulian Vlad și a domnului general Ștefan  Gușă au fost așezate cu îndreptățire în Panteonul de Aur al Națiunii Române și s-au impregnat în ADN-ul nostru, al celor care iubim România, Națiunea română și Biserica ortodoxă strămoșească, necondiționat, cu frenezie, pentru că noi suntem ai Țării și nu Țara a noastră. Poate vor învăța și cei de sus, începând de la cel mai înalt fotoliu, și mai ales generațiile care vor veni după noi, cum trebuie slujită, apărată și predată mai departe România, românilor, și nu altora, întreagă, cât mai întreagă, independentă politic, economic și militar și cu toate bunurile ei.

Dumnezeu să vă aibă în paza Sa, domnule general Rogojan! Amin!

O recenzie de Adrian Gh. Iscru

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*