Asumarea slujirii Ţării!

Căile istoriei sunt întortocheate, căci altminteri aşa cum Gh. Gheorghiu-Dej a găsit posibilitatea de a-l salva pe Malaxa, nu se înţelege de ce Churchill n-a putut face nimic pentru un om de talia lui Iuliu Maniu. Întâi avea să fie executat Antonescu – alianţa cu Reichul fiind un pretext pentru guvernanţii din Kremlin, hotărâţi la 22 august 1944 să negocieze încă doar cu el (oare de aceea trebuia eliminat de adversarii săi din ţară?), apoi – întocmai ca în cele mai clasice înscenări judiciare staliniste, au căzut unul după unul capetele celor care s-au solidarizat sau ale celor care l-au înfierat pe Mareşal.

Revenind la problemele analizate se impune o separare între politician – ca om de partid – şi omul de stat ce se voia Ion Antonescu. Partidele şi regimul lor puteau fi privite ca un fel de „corporaţii profesionalizate” de promovare şi administrare a intereselor limitate de grup. Omul de stat – Conducătorul Statului – administra mecanismele instituţionale ale naţiunii, coordona, patrona şi asigura transmiterea spre viitor a unei moşteniri de două ori milenare; primul era omul fatalmente obligat să se ocupe de revendicări mărunte şi agoniseală, de potolirea şi satisfacerea unor clientele obraznice şi nesătule, al doilea de interesele perene ale comunităţii. „Nu am avut avere, şi nu am făcut-o, nu am avut partid, adică clientelă, camarilă, obligaţii oneroase” – a fost mândria lui, bună sau rea, şi trebuie să recunoaştem că şi-a respectat convingerile. În egală măsură, şi Iuliu Maniu avea dreptate, când stabilea drept criteriu al aprecierii unei politici, inclusiv de stat, eficienţa şi izbânda ei!

La diferite intervale de timp, Ion Antonescu a chemat ţara să-i judece politica promovată prin exprimarea deschisă o votului, „Da!” sau „Nu!”. Asupra scopului votului adunării plebiscitare de la începutul lunii martie 1941, Ion Antonescu a spus: „Şi ca neamul să sape în obiceiurile lui nepieritoare exprimarea pe faţă a credinţei, a voinţei, pentru că aşa au făcut strămoşii noştri, şi au măsurat lupta cu încredere şi hotărârea cu mândrie. Pentru a zidi din nou acest obicei sănătos, demn de orice om liber şi numai pentru a ne învăţa, copiii la curajul cugetului lor, m-am servit de votul pe faţă, ca laşii şi viclenii să nu mai aibă fiinţă în viaţa noastră obştească”. Conducătorul Statului a obţinut fară nici un mijloc de presiune asupra conştiinţei româneşti, aproape 3.000.000 de sufragii. Nici un regim nu a avut această popularitate de partea sa, nici chiar în România Mare. În lunile următoare aprobării plebiscitului naţional cu o imensă majoritate, Ion Antonescu şi-a intensificat eforturile pentru consolidarea societăţii româneşti şi extinderea colaborării româno – germane, mai ales în plan militar.

Aderarea la Pactul Tripartit (23 noiembrie 1940) oficializă în plan internaţional încadrarea României în sistemul Axei, ca modalitate de adaptare la un context internaţional necruţător; ca şi in alte împrejurări din trecutul nostru, însă, aderarea la o coaliţie de importanţa Axei nu însemna identificarea cu toate ţelurile acesteia, ci doar cu cele ce-i serveau interesele de stat mic. Linia politică externă pro-Axă, iniţiată de Ion Antonescu corespundea unui calcul de stat cu o reală argumentaţie faptică. Corespundea condiţiei mareşalului de restaurator al României Mari, de salvator al patriei. Contemporanii acelor timpuri încărcate de dramatism confirmă, cu mici excepţii, scopurile patriotice ale politicii externe vizată de Ion Antonescu şi justifică caracterul obiectiv al asocierii la Pactul Tripartit.

Conducătorul se angajase să salveze „Statul şi Naţiunea”, fiind convins că prin jertfa şi muncă popoarele adevărate îşi torc din înfrângeri marile destine. „Faţa lumii se schimbă – prezicea el. Naţiunea noastră trebuie să-şi dovedească prezenţa în istorie”. Ion Antonescu mărturisea că luptă să reconstituie România Mare. „Eu vreau să răstorn arbitrajul de la Viena – fără s-o spun – şi pregătesc campania pentru opinia publică mondială. Eu nu sunt sentimental când e vorba de interesele neamului meu. pot fi foarte prieten cu englezii, dar nu merg cu englezii ca să răstorn statul pentru o prietenie cu ei, merg şi cu cel mai mare inamic al meu ca să salvez statul!”. Se dezvăluie şi sensul viitoarelor acţiuni militare. „De aceea, între primele noastre griji este pregătirea armatei pentru a deveni un instrument cât mai perfecţionat de război care să fie în stare să susţină efectiv politica revendicărilor noastre naţionale. În această ordine de idei, recomandarea dumneavoastră categorică de a nu angaja Armata Română în operaţiuni militare alături de puterile Axei, oricare ar fi făgăduielile ce ni s-ar face, are un caracter de exclusivitate inacceptabilă. Căci în eventualitatea aceasta, România nu ar participa efectiv la război pentru interesele Axei, ci pentru propriile interese. Până în prezent, de altfel, guvernul nu a luat nici un angajament de participare la război. Dacă însă atât dumneavoastră, cât şi domnii Maniu şi Mihalache, credeţi că în împrejurările actuale se poate face o altă politică, – eu sunt gata să vă cedez locul pentru a vă da putinţa să serviţi mai bine ţara, deci să treceţi de la critică la acţiune”. Invitaţia va rămâne neonorată de Brătianu şi Maniu pe întreaga durată a războiului. Ion Antonescu fusese desemnat de către politicieni să „scoată castanele din foc”.

Pe linia repunerii României în drepturile ei istorice se înscriu şi alte demersuri la Berlin, efectuate pe măsură ce se amplificau ciocnirile germano-britanico-ruse în vederea controlării Europei de Sud-Est. Un nou Memorandum era adresat cancelarului Germaniei o dată cu prăbuşirea Iugoslaviei sub loviturile Axei (16-17 aprilie 1941). Documentul poartă data de 23 aprilie 1941 şi este elaborat în circumstanţele reaşezării geografiei politice a Balcanilor, provocată de anexiunile operate de Ungaria (Bacica, Baranja, Megdumnrje, Prekomurje), Italia (Muntenegru, parte din Slovenia, vestul Macedoniei, parte din Croaţia, Dalmaţia) şi Bulgaria (parte din Macedonia sârbească, zona din estul regiunii Kosovo). „Anexiunile teritoriale săvârşite de Ungaria şi Bulgaria între 1940-1941 – relevă Ion Antonescu – rup echilibrul regional şi se îndepărtează de la principiul securităţii şi al liniştii prin unitate etnică”. Peste 1,3 milioane de români din Ardeal şi 800.000 din sudul Dunării ajung astfel sub stăpânire străină, ceea ce pune ţara „într-o gravă inferioritate”, fapt ce nu este „în interesul noii ordini europene”. Într-o formă voalată se schiţează proiectul înfăptuirii unei noi Românii Mari: redobândirea Bucovinei de Nord, alipirea Banatului de Vest, autonomie locală pentru românii balcanici. „Aşezată pe axa euro-asiatică, România este drumul cel mai scurt al Germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezenţa sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre şi prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicaţie cu Europa Centrală şi Baltică, dar şi un punct strategic, de dominare a libertăţii Dunării, a strâmtorilor şi a Balcanilor. Printr-o colaborare militară statornică cu Germania, România devine un centru strategic şi un pas de siguranţă atât contra slavilor, cât şi pentru politica din Marea Neagră şi Asia Mică. Portul român Constanţa poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strămtori şi o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. România aspiră la acest rol”.

Ultima convorbire Antonescu-Hitler dinaintea dezlănţuirii războiului în Est a avut loc în ziua de 12 iunie 1941. Cu acest prilej, Ion Antonescu argumenta că România, ce străbătuse o profundă criză socială şi politică, se regrupase în jurul său şi era pregătită de luptă. El a venit pentru a pune la dispoziţia Führer-ului pentru realizarea acestui pas toate forţele auxiliare militare, politice şi sociale ale României. Toate acestea nu înseamnă însă că doreşte să cedeze ceva din drepturile sale. Scoţând, în relief că „nu e politician şi diplomat, şi că s-a născut soldat şi vrea să moară soldat”, Ion Antonescu sconta să-l sensibilizeze pe Hitler prin francheţea opţiunilor sale, să-l capaciteze în favoarea satisfacerii intereselor româneşti în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul de Nord. Ceea ce a şi reuşit.

In final, după examinarea proiectelor de operaţii şi a rezolvării coordonării operative a armatelor române şi germane aflate pe teritoriul românesc, Ion Antonescu şi-a dat acordul la teza „războiului preventiv”, precizând: poporul român se gândeşte zi şi-noapte la ceasul răfuielii cu Rusia şi doreşte ca acest moment să sosească cât mai repede posibil, pentru a se răzbuna, pentru tot ce i s-a întâmplat din partea Rusiei. Câteva observaţii doar pe marginea acestei mărturii revelatorii. Reich-ul plănuieşte un „război fulger şi preventiv” împotriva Rusiei sovietice, cu intenţia de a se împiedica închegarea unei coaliţii în trei (Anglia, U.R.S.S., S.U.A.), de a-şi crea condiţii de obţinere a deciziei în vest şi de a feri de agresiune Finlanda şi România. Victoria urmând a fi decisă prin angajarea unor „mari bătălii de nimicire” a forţelor inamice, exploatându-se superioritatea în blindate, aviaţie şi alte mijloace de luptă; războiul României este paralel cu războiul Reich-ului, însă armatele celor două state vor acţiona sub o conducere unitară; România nu va duce un război egoist, de cucerire, nepunând nici o condiţie prealabilă, politică sau militară.

Relaţiile dintre armatele germană şi română, dintre oficialităţile de stat şi trupele aliate au evoluat în general normal, cu unele excepţii, pe întreaga durată a cooperării din 1940 – 23 august 1944, excepţie făcând „criza Stalingradului”. Pentru a nu depăşi cadrul prezentării noastre, vom reproduce câteva aprecieri sugestive ale mareşalului Ion Antonescu din anul 1942. „Nici eu, nici şeful meu de stat major şi nici un ofiţer din cabinetul sau statul meu major nu au mers şi nu merg la raport şi la ordine la şeful Misiunii militare germane din România. Armata germană nu a făcut nici o mârşăvie pe teritoriul nostru; a plătit totul, s-a purtat bine cu populaţia, nu a omorât copii după cum făceau cazacii, nu a violai casele, hambarele, femeile; nu a devastat căile ferate. Această armată a luptat, de data aceasta, cot la cot cu noi şi pentru noi. Armata germană nu a părăsit teritoriile noastre, după cum au făcut ruşii în faţa bulgarilor în Dobrogea, şi nu a stat cu braţele încrucişate pe când noi luptam la Prut”.

De asemenea, cooperarea economică româno-germană s-a subordonat condiţiilor de război şi situaţiei internaţionale, dominată în Europa, sub aspect economic, de blocada maritimă engleză. Germania – într-o epocă de „război al motoarelor” – consuma cantităţi impresionante de petrol, materii prime strategice, alimente; până în iunie 1941, majoritatea surselor sale de aprovizionare (importuri strategice) se plasau în Europa Centrală şi de Vest, România rămânând apoi singura sursă importantă de aprovizionare cu petrol. Acest combustibil esenţial a costat foarte mult Reich-ul, livrările fiind permanent plătite în aur, valută forte, material de luptă şi produse industriale. „Acei oameni din Germania care au crezut că o dată cu numirea generalului Antonescu va începe o nouă fază în relaţiile dintre Germania şi România s-au înşelat – sublinia istoricul german Hillgruber. Numai în problemele privitoare la petrol pe care le judeca din punct de vedere militar şi nu din punct de vedere economic era mai mărinimos. Dispoziţiile sale erau însă ascultate de cei din subordine numai parţial. De obicei el însuşi era foarte grijuliu şi căuta să împiedice suspiciunile privind un amestec german. în mod paradoxal, Ion Antonescu putea fi determinat mai uşor să facă concesii din punct de vedere militar aliaţilor săi germani, decât din punct de vedere economic unde era strâns legat de cercurile economiei liberale care dominau şi acum ca şi în trecut politica financiară a Băncii Naţionale a României”.

Relaţiile comerciale cădeau în sarcina unei Comisii guvernamentale româno-germane prezidată de dr. Karl Clodius, şef adjunct al Secţiei economico-politice din Ministerul de Externe German (1938-1944). Mareşalul Ion Antonescu a cerut şi a obţinut respectarea principiului ca statul român să exercite controlul şi conducerea exclusivă a economiei; Germania putea importa numai între limitele sumelor provenite din exporturile sale în România, aceasta nu însemna că firmele germane nu s-au infiltrat masiv în industria noastră extractivă în detrimentul celor franceze, olandeze şi anglosaxone, fără a se ajunge la exagerata afirmaţie că Reich-ul „exploata” şi „controla” fară nici o limită economia României. Menţinerea unui spaţiu de manevră de către regimul Antonescu nu poate fi contestată, fie şi prin existenţa a 49 de vagoane de aur în rezervele statului în august 1944. Ce a urmat se cunoaşte şi nu prea. Adevărata exploatare economică străină, practicată ani buni de ruşi, după „armistiţiul” din septembrie 1944, i-a făcut pe mulţi români să-l regrete pe „ocupantul german”.

Câteva referiri, în loc de concluzii, la bazele juridice ale alianţei româno-germane, în temeiul căreia România a acţionat de partea Axei, în anii 1941-1944. Subiectul este foarte încâlcit prezentat, iar o abordare riguroasă a sa lipseşte în literatura noastră istorică; nu lipsesc însă faptele şi ele indică, fără putinţă de tăgadă, că statul român a intrat în luptă împotriva Sovietelor din proprie iniţiativă, ca răspuns la răşluirile teritoriale din iunie 1940; ridicola „teză” a târârii ţării pe Frontul de Est ţine, în cel mai bun caz, de minciună. Opţiunea din 22 iunie 1941 era singura posibilă atâta timp cât puterile occidentale lăsaseră guvernul de la Bucureşti fără altă posibilitate de a acţiona în direcţia redobândirii teritoriilor ocupate de regimul de la Moscova. În afara probelor documentare de până acum, nu există nici un tratat de alianţă, cu excepţia prevederilor multilaterale şi vagi din „Pactul Tripartit”; nici partea germană, şi, probabil, nici partea română nu doreau aşa ceva, fiecare urmărind să-şi menţină o viitoare marjă de acţiune diplomatică. Corespondenţa cu ierarhii germani de la sfârşitul anului 1942 şi începutul anului 1943 permite câteva clarificări în problema modului în care Ion Antonescu aprecia participarea Armatei Române la războiul din est. „România şi-a oferit – îi scria el feldmareşalului von Manstein la 9 decembrie 1942 – în cumplita iarnă a Stalingradului, aproape totalitatea forţelor ei armate, cu cele mai de seamă cadre, cel mai bine instruiţi soldaţi şi cel mai modern material de care am dispus, ca alături de armata germană să contribuie la zdrobirea bolşevismului, îndeplinind astfel un rol european foarte depărtat de modestele ei idealuri naţionale şi politice. Această jertfa generoasă nu trebuie deci privită ca o obligaţie fără restricţii. Nimeni nu mai poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie, nici politică, nici militară”.

Pe lângă acordurile verbale dintre Conducătorul Statului şi Führer, cooperarea militară, economică, politică etc. dintre România şi Germania s-a reglementat totuşi printr-o mulţime de convenţii scrise, documente cu valabilitate juridică internaţională. Statutul şi atribuţiile Misiunii militare germane sunt, de pildă, fixate prin convenţia din toamna anului 1940, care includea şi stipula: „Cu Reich-ul, colaborarea în caz de război se va reglementa ulterior”. Misiunea militară şi Comandamentul superior german din România au realizat ulterior şi alte convenţii scrise cu partea română, cum ar fi cele referitoare la modificarea acordului Wohltrat (petrol, armament), colectarea de cereale şi export de cereale de către societăţile germane admise, delimitarea de atribuţii administrative, militare şi de pază în teritoriul dintre Nistru şi Nipru, cooperarea pe linie de servicii secrete şi propagandă; se mai pot enumera ca documente de cadru: Acordul de credit din 4 decembrie 1940 şi Protocolul din 19 ianuarie 1941 asupra întreţinerii trupelor germane din România etc. Cine poate să infirme că Ion Antonescu nu era „născut soldatşi că voia „să moară soldat”? Istoria îi va oferi această şansă! Şi nu orice soldat, ci un soldat erou-martir al neamului său. Pregătirea politico-diplomatică pentru războiul cu sovietele fiind aproape încheiată în 1940 – 1941, rămânea să se pună în mişcare instrumentul militar – Armata. Ion Antonescu accedase la putere ferm convins să transforme armata în instrumentul principal al restaurării României Mari. Intenţia sa se baza pe realitatea că Armata rămăsese – alături de magistraţi – grupul social-profesional cel mai puţin atins de corupţie şi politicianism, întemeiat pe disciplina trupelor şi spiritul de corp al cadrelor, pe prestigiul tradiţional al oştirii în faţa naţiunii. Situaţia în care găsise el armata, în septembrie 1940, impunea măsuri de asanare, deoarece intrigile camarilei carliste şi umilirea uniformei, prin retragerea fără luptă de la frontiere, ameninţau să arunce structura militară a statului în haos; probleme grave puneau şi lipsurile dureroase în domeniile înzestrării, dotării, asigurării cu mijloace moderne de luptă, bunei funcţionări a componentelor de suport logistic etc. Angajându-se în refacerea oştirii, Antonescu a probat o energie ieşită din comun. Până la mijlocul lui septembrie 1940 el s-a îngrijit personal de redislocarea marilor unităţi din Ardealul de Nord, Basarabia şi Cadrilater. Mai mulţi înalţi şefi militari corupţi sau legaţi prea strâns de regele Carol al II-lea s-au văzut destituiţi şi înlocuiţi cu oameni de încredere ai generalului; pe cât posibil, legionarii şi simpatizanţii lor au fost ţinuţi departe de posturile de comandă militară.

În scopul ridicării capacităţii de luptă a Armatei la standardele timpului, echipa de la Bucureşti şi-a pus nădejdea în adâncirea cooperării cu Werhmacht-ul, în principal, în aportul unei numeroase şi bine dotate misiuni militare germane. Solicitată înainte de 6 septembrie 1940 de către Regele Carol al II-lea, Misiunea militară germană se va instala în România în cursul lunii octombrie, acelaşi an. Anterior, la 15 septembrie 1940, generalul von Tippelskirch – important ofiţer al statului major al trupelor germane de uscat – a avut un dialog de informare cu generalul-conducător, cu scopul de a-i cunoaşte intenţiile. Cu acest prilej, liderul român a mărturisit că el încerca să modernizeze o armată cu efective reduse (100.000), motorizată total, pentru a fi în măsură să reziste Uniunii Sovietice. Programul militar al lui Ion Antonescu este expus mult mai pe larg cu ocazia convorbirilor cu feldmareşalul Keitel la Berlin, în noiembrie 1940. Armata Română va fi asanată moral şi organizatoric ca să fie în măsură a-şi îndeplini misiunea istorică. Silită să abandoneze provincii din vatra neamului fără nici o rezistenţă, „a căzut într-o stare de dezordine”. Faptul a pricinuit îndoieli foarte serioase în străinătate în ceea ce priveşte calitatea Armatei Române.

Acţiunea militară a României a fost una de legitimă apărare în faţa agresiunii ruse începută în anul 1940 şi ea nu putea să se oprească la 1941. Generalul Ion Antonescu a chemat la luptă sfântă pe toţi ostaşii Ţării, rostind: „Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, pentru virtuţile şi altarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din răsărit şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii voştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre! […] Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lăsat aici de strajă dreptăţii şi zid de apărare creştină. Fiţi vrednici de trecutul românesc”.

Ion Antonescu era convins că întregul popor român împărtăşea ideea sacrificiului pentru întregirea neamului. Şi nu s-a înşelat! De altfel, chiar a doua zi a primit telegrame de adeziune din diferite sfere ale vieţii politice româneşti şi străine. La 16 iulie 1941 armatele române au eliberat Chişinăul, iar până la 26 iulie, întreaga Basarabie şi Bucovină, acţiunea militară românească întruchipa idealul de ordine românească şi realizarea unui drept legitim al României. De aceea rămân scrise cu litere de aur pe frontispiciul războaielor noastre luptele de la Ţiganca, Dealul Kania, Bădărăi, Movila Ruptă, Pădurea Flânceşti şi alte localităţi. Cu eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, la 26 iulie 1941, se încheie o etapă decisivă a războiului nostru în Est, dar epopeea luptelor Armatei Române, cu destule momente de un tragism sfâşietor era abia la început.

Ion Antonescu a hotărât mobilizarea Armatei Române, iar la 20 iunie a alarmat cele două armate (3 și 4) din Moldova, deplasându-se în zona de dislocare a lor. La data de 21 iunie, după ce a semnat Decretul de numire a lui Mihai Antonescu ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, urmând ca în absența din București a Conducătorului Statului să exercite atributele acestuia, generalul Ion Antonescu și statul său major s-au îmbarcat în trenul „Patria” cu destinația Moldova. La Piatra-Neamț l-a primit în cabinetul său, amenajat în acel tren, pe generalul german von Schobert, comandantul Armatei a 11 a germană, din componența grupului de armate condus de Antonescu.

În noaptea de 22 iunie, după orele 03.00, armatele germane au declanșat agresiunea contra U.R.S.S., de-a lungul unui front ce se întindea practic între Marea Baltică și Marea Neagră. Generalul Antonescu a dat ordin trupelor române sa treaca Prutul și să înceapă operațiile militare, angajând România în război alături de puterile Axei. Ulterior, țara a fost pusă în stare război cu marea Britanie (6 decembrie 1941) și Statele Unite ale Americii (6 iunie 1942). De altfel, chiar a doua zi, a primit telegrame de adeziune din diferite sfere ale vieții politice românești și străine. Este interesantă telegrama trimisă de Regele Mihai în care, printre altele spunea: „Când trupele noastre trec Prutul, gândurile mele zboară spre Excelența Voastră. Vă sunt recunoscător, generale Antonescu!”.

Odată declarată starea de război, după o scurtă perioadă de tatonări reciproce în noaptea de 2 spre 3 iulie 1941, Armatele a 3 a și a 4 a Române, în cooperare cu armata a 11 germană, sub comanda directă a generalului Antonescu, au forțat Prutul pe întregul său curs, înaintând prin lupte decisive spre inima Basarabiei, precum și în Bucovina. În acest moment Adolf Hitler, i-a adresat lui Antonescu rugămintea de a continua lupta și peste Nistru. Generalul a răspuns afirmativ, deși de data aceasta nu mai avea acordul țării. El își justifica însă acțiunea militară în afara hotarelor, ca fiind absolut necesară pentru consolidarea graniței de răsărit, precum și prin imposibilitatea morală și materială a armatei de a refuza participarea în continuare la luptă alături de aliatul german, față de care conducătorul statului își asumase mari obligații.

Pentru felul cum a condus operațiile militare din Basarabia, precum și pentru hotărârea de continuare a războiului dincolo de hotarele țării, Hitler a ținut să înmâneze personal generalului Antonescu, cu ocazia întâlnirii de la cartierul General al Grupului de Armate „Sud” din localitatea Berdicev (Ucraina) în ziua de 6 august 1941, Crucea de Cavaler cu Crucea de Fier, clasele I și II. Regele Mihai, care nu s-a opus în niciun fel acestei hotărâri, a elaborat la 22 august, același an, Decretul prin care l-a înălțat pe generalul Antonescu la rangul de mareșal al României.

Vestea continuării luptelor la est de Nistru a provocat surprindere, atât în rândul populației, cât și al armatei. Mareșalul însă nu era omul care să nu-și țină cuvântul. La 8 august, Grupul de Armate German „Sud” a declanșat o amplă ofensivă, în care trupele române, sub comanda directă a mareșalului Antonescu aveau misiunea de a cuceri Odessa. Campania anului 1941 a Armatei Române se încheiase cu rezultate militare clare pentru țara noastră: ocuparea Odessei și izgonirea Armatei Roșii din Bucovina de Nord și Basarabia. Opinia publică română și conducerea de stat se pregăteau să-I primească pe eroii învingători. Pacea mult așteptată era pe cale de a se instaura. Destinul a hotărât însă altfel: Germania avea să impună României noi eforturi militare și antrenarea pe pista periculoasă a conflictului cu Anglia și S.U.A.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*