Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a dedicat anul 2018 omagierii unității de credință și de neam și deopotrivă amintirii și cinstirii tuturor celor care s-au jertfit pentru acest pământ, pentru acest neam și pentru această țară, pentru ca la 1 Decembrie 1918 să se fi împlinit visul de veacuri al românilor: Marea Unire sau, cum afirma un istoric român, „cea mai recentă restaurare a Daciei”. „Unitatea națională”, scria Nicolae Bălcescu, „fu visarea iubită a Voievozilor noștri cei mari care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră!”, iar Părintele Academician Ioan Lupaș evidenția că: „Unitatea României nu este nici opera unui om, nici a unei provincii, nici a unei generații. Ea este rezultatul luptelor susținute vreme de veacuri de cei mai buni fii ai poporului românesc. Unitatea noastră națională a fost cimentată nu numai de sângele soldaților noștri, dar și de suferințele intelectualilor și scriitorilor care începând din veacul al XV-lea au îndurat pentru ideile lor temnița și deportațiunea. Ei sunt promotorii mișcării și luptelor care au reușit să ajungă în fine la această împlinire mult visată”.
Anul 1918 este strâns legat de anii 1919 și 1920, întrucât în 18 ianuarie 1919 s-au deschis lucrările Conferinței de Pace de la Paris, iar în 29 decembrie 1919 Parlamentul României a votat legile de ratificare a Unirii Ardealului, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu Patria Mamă. În anul 1920 s-a încheiat Conferința de Pace, în cadrul căreia s-a semnat și Tratatul de la Trianon, prin care a fost recunoscută pe plan internațional Unirea de la 1 Decembrie 1918, pe de o parte. Pe de altă parte, potrivit Ministerului Culturii și Identității Naționale aniversarea anului Centenar s-a prelungit până-n anul 2020.
Până în anul 1918, existau mai multe provincii românești: Valahia sau Țara Românească (Muntenia, Oltenia și Dobrogea), la sud de Carpați, Moldova, la est de Carpați, Bucovina, la nord de Moldova, iar Basarabia, la est de Moldova noastră de astăzi, Transilvania, în interiorul arcului carpatic, Maramureșul, în nordul Transilvaniei, care se-ntindea dincolo de Tisa până în Carpații Păduroși, Crișana, în vestul Transilvaniei, Banatul, în vestul și sud-vestul Carpaților (în care intra și Banatul denumit azi sârbesc, în realitate locuit în majoritate de români, situat la sud-vest de actualul teritoriu al României). Provinciile românești erau separate politic: Țara Românească și Moldova au fost sub influența Imperiului Otoman până în 1877-1878, când, în urma Războiului de neatârnare, au dobândit Independența; Transilvania era sub stăpânire austro-ungară, Bucovina, din anul 1775 de asemenea, iar Basarabia era din 1812 sub stăpânirea Imperiului Țarist.
Zdrobind armata Regatului Apostolic al Ungariei în bătălia de la Mohacs, în anul 1526, turcii au cucerit Budapesta și au transformat Regatul în pașalâc turcesc, iar Transilvania a devenit Principat Autonom sub suzeranitate turcească, ceea ce înseamnă că încă de la vremea respectivă turcii știau că locuitorii Panoniei (Ungariei de astăzi), erau de un alt neam față de locuitorii Transilvaniei. După această perioadă, începând cu anul 1688, Transilvania a intrat sub stapânire habsburgică, astfel încât românii aveau să spună: „Am lepădat jugul cel de lemn turcesc, pentru jugul de fier austriac”. Imperiul Habsburgic a fost un imperiu dur cu românii, iar la aceste poveri se adăugau, cu asupra de măsură, abuzurile nobilimii maghiare.
La începutul secolului al XIX-lea, în anul 1804, din cauza opresiunii maghiare asupra românilor și a persecuțiilor religioase la care aceștia erau supuși, un țăran ardelean (cu origini în Banat) părăsea Blajul pentru a merge la nord-est de Carpați în vederea stabilirii la Călinești-Cuparenco (azi în jud. Suceava), în Bucovina. Acest țăran, numit Vasile Eminovici, avea să fie bunicul după tată al poetului cu nume de înger: Mihail. Mihail a fost numele primit prin Taina Sfântului Botez, cu acest nume Titu Maiorescu, care-l cunoștea foarte bine, i-a publicat prima carte de poezii și acest nume apare pe Dosarele de Interdicție din anii 1883 și 1889.
În numele Mihail este cuprins numele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: Elohim. „EL” este prescurtarea lui Elohim. Așadar, în numele Mihail este cuprins numele Divinității. Bunicul Vasile l-a avut fiu pe Gheorghe, iar acesta din căsătoria cu Raluca, fostă Iurașcu, va fi tatăl lui Mihail Eminescu, care, deși s-a născut la Ipotești (Botoșani), totuși prin strămoși a avut origine ardeleană. Astfel avea să se nască, la est de Carpații Orientali, Mihail Eminescu. Acesta a fost unul dintre „cei mai buni fii ai poporului românesc”, precursor al Marii Unirii a românilor din anul 1918.
Mihail Eminescu a fost contemporan cu două mari evenimente din Istoria României. Primul mare eveniment a fost Unirea Principatelor Române, Valahia și Moldova, din anul 1859, sub conducerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La vremea respectivă avea doar 9 ani, întrucât era născut în anul 1850. Nu putem ști ce trăiri va fi avut copilul Eminovici la acel moment față de marea realizare a acestui neam. „Ziua de 24 ianuarie 1859 a fost numită de români în epocă Ziua cea mare a veacului și aceasta pe bună dreptate, pentru că Unirea Principatelor Române, începută la Iași în data de 5 ianuarie 1859 și desăvârșită la București în data de 24 ianuarie 1859, nu a fost Unirea mică. Această formulare superficială și incorectă diminuează importanța evenimentului istoric de la 24 ianuarie 1859.
Unirea Principatelor Moldova și Țara Românească este de fapt Unirea de bază, deoarece ea a constituit temelia pentru formarea statului român modern, în anul 1862, numit România, temelie pentru obținerea independenței naționale românești (9 mai 1877) în urma Războiului de Independență din anul 1877, temelie pentru ridicarea României la rang de Regat în anul 1881, și mai ales temelie pentru Marea Unire din 1 decembrie 1918, de la Alba-Iulia, ca Unire a Transilvaniei cu România, precedată de Unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918 și Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918. Astfel Marea Unire din 1918 a fost Unirea de vârf”.
Însă, chiar dacă nu știm ce sentimente a avut copilul Mihail în 1859, totuși este cunoscută atitudinea ulterioară a lui Eminescu, față de Domnul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, care a fost detronat în anul 1866. În 1 ianuarie 1870, împreună cu câțiva studenți aflați la Viena, tânărul Eminescu l-a vizitat pe Alexandru Ioan Cuza, aflat în exil în capitala Imperiului Austro-Ungar. Fostul Domnitor, care era pribeag, l-a impresionat atât de mult, încât a criticat cu toată ființa sa detronarea violentă a acestuia; iar după ce Alexandru Ioan Cuza avea să moară în anul 1873, în Germania, Eminescu scria în ziarul „Timpul” într-un articol: „Vor trece veacuri și nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rușine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie și stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generațiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn… Căci 11 februarie este un act de lașitate și ceea ce istoria nici unui popor din lume nu a scuzat vreodată e lașitatea. Mișcarea de la 11 februarie 1866, care purta în frunte stigmatul trădării de Domn… cată să aibă în caracterul ei sămânța unor rele și mai mari”; textul are titlul Studii asupra situației și a fost publicat în ziarul „Timpul” între 17 și 24 februarie 1880). Din aceste rânduri reies simțămintele lui Eminescu față de Domnitor și implicit față de Unirea Principatelor Române.
Eminescu a debutat în anul 1866 cu o poezie dedicată mentorului său: La mormântul lui Aron Pumnul. În aceeași perioadă i-a trimis lui Iosif Vulcan, la Oradea, o altă poezie (De-aș avea…) pentru a o publica în revista „Familia”. Pentru această poezie Iosif Vulcan i-a trimis lui Eminescu o răsplată în bani. Eminescu și-a arătat imediat recunoștința, scriindu-i lui Iosif Vulcan: „Mult stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis, cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat în buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea Mare”. Prezentarea dintru început a provinciilor istorice românești a avut menirea de a arăta că ele erau separate politic; și cu toate acestea Eminescu, în acel an 1866, la vârsta de numai 16 ani, nu afirma că Oradea Mare este în vestul Transilvaniei, în Crișana ocupată, ci scria: „…într-un colț atât de depărtat al României, din Oradea Mare”. Astfel, încă de atunci el vedea Oradea înglobată în teritoriul României întregite. Iată marea viziune a lui Eminescu numai din acest text. Iar cu un an mai târziu, în 1867, la vârsta de 17 ani scria poezia Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!, numind-o „Țara mea de glorii, țara mea de dor”. Așadar, România era țara dorurilor lui Eminescu.
Între anii 1869-1872, Eminescu a fost student la Viena. Acolo existau două asociații ale studenților români: una se numea „România”, iar cealaltă „Societatea literară”. Societățile urmăreau obiective similare pe fronturi diferite, căci una dintre ele milita pentru unirea Transilvaniei cu Principatele Unite, iar cealaltă pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite (căci Basarabia fusese anexată, în anul 1812, de Imperiul Țarist). Mihail Eminescu s-a înscris în amândouă pentru a le uni scopurile și pentru a milita astfel pentru unirea tuturor provinciilor românești cu Principatele Unite. Întors în țară a contribuit la formarea altor două societăți secrete, adevărate fronturi de luptă națională, respectiv „Balcanii” și „Matei Basarab”, care să fie „a(le) tuturor românilor veniți în țară”. În ascuns acestea urmăreau unirea tuturor provinciilor românești stăpânite de Imperiul Austro-Ungar și de Imperiul Țarist cu patria-mamă România.
Astfel, a devenit țintă pentru serviciile secrete austro-ungare, precum și pentru cele țariste, fiind considerat indezirabil chiar și de către politicienii obedienți Germaniei și Austro-Ungariei. Așa se explică de ce diplomatul filogerman Petre Carp, care milita pentru unirea Basarabiei cu România i-a scris lui Titu Maiorescu, solicitându-i: „Mai potoliți-l pe Eminescu”. Petre Carp avea o viziune mai îngustă față de cea a lui Eminescu, afirmând că românii transilvăneni și-au dat examenul în fața istoriei. Deși au fost sub stăpânire maghiară, turcească, habsburgică, iar mai apoi austro-ungară, aproape un mileniu, românii ardeleni, bănățeni (și bucovineni) nu și-au pierdut limba și nici credința, ci dimpotrivă, și-au păstrat identitatea, pe când românii din Basarabia, într-o perioadă mult mai scurtă de timp, în nici 100 de ani de dominație străină erau pe cale să-și piardă identitatea. De aceea el milita pentru unirea Basarabiei cu Principatele Unite, devenite România; iar rândul Transilvaniei avea să vină într-un timp mai scurt sau mai îndepărtat. Explicația e următoarea: în timp ce românilor transilvăneni li se trimiteau preoți de credință catolică pentru a face prozelitism, românii, trebuind să lupte pentru a-și păstra legea strămoșească, ei și-au păstrat astfel și limba; pe când autoritățile din Imperiul Țarist au trimis românilor din Basarabia preoți ortodocși, dar vorbitori de limbă rusă. Astfel, credincioșii n-aveau cum să-i respingă pe preoții ortodocși, dar în același timp, încet, încet, limba română a dispărut din cultul Bisericii și implicit din viețile oamenilor de acolo. Spre deosebire de Petre Carp, Eminescu avea o perspectivă mai amplă prin care vedea România cu toate provinciile unite.
În ședințe secrete ale societății „Carpații”, Eminescu a susținut ideea potrivit căreia studenții ardeleni care mergeau acasă în vacanță, să trezească în români conștiința unității de neam și să militeze pentru formarea „Daciei Mari”. Conștiința unității de neam n-a dispărut niciodată în timpul istoriei la românii aflați sub stăpâniri străine, căci ei au avut tot timpul conștiința faptului că sunt de același neam de o parte și de alta a Carpaților.
În anul 1870, Eminescu a debutat în presa politică. După vizita pe care i-o făcuse lui Alexandru Ioan Cuza, ultimul Domn pământean, a publicat la Pesta (actuala Budapesta), în Federațiunea, trei articole: Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul. Le-a semnat sub pseudonimul Varro. E lesne de înțeles de ce: dacă autoritățile Imperiului Austro-Ungar ar fi descoperit cine era autorul, cu certitudine l-ar fi supus unor represiuni. Însă, oricum au știut despre cine este vorba, pentru că un procuror public l-a amenințat pe Eminescu cu un proces public de presă. Ce urmărea prin aceste publicații Eminescu? Propunea un congres al națiunii române care să comunice împăratului de la Viena doleanțele românilor de autodeterminare, de autonomie în Transilvania, dar deopotrivă arăta solidaritatea românilor cu celelalte popoare incluse în Imperiul Austro-Ungar, adică sârbii, croații, rutenii. Eminescu scria atunci: „Noi am putea uza de drepturile noastre din proprie inițiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei”.
În anul 1470 a fost terminată și sfințită mănăstirea Putna, ctitoria Voievodului Ştefan cel Mare și Sfânt. Patru sute de ani se împlineau în anul 1870. Din cauza războiului dintre Franța și Prusia, din 1870, autoritățile austriece nu au permis românilor să sărbătorească acest eveniment. Un an mai târziu, în 1871, Eminescu a fost unul dintre organizatorii Adunării Naționale de la Putna, prin care dorea trezirea conștiinței unității de neam a românilor. Serbarea a fost rânduită pentru ziua de 15 august, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, iar Eminescu spunea atunci: „Să facem din Putna un Ierusalim al neamului românesc și din mormântul lui Ştefan un altar al conștiinței naționale”. Tânărul muzician Ciprian Porumbescu îi scria tatălui său în legătură cu această întrunire a tuturor românilor: „Tată, am cântat Daciei întregi!”. Patru ani mai târziu, în anul 1875, se împlineau 100 de ani de când Bucovina intrase sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1775). Eminescu a plecat de la București la Cernăuți cu o broșură care se numea Răpirea Bucovinei, după documente autentice, scrisă de Ioan Slavici și prefațată de Mihail Kogălniceanu. Desigur, a intrat cu această broșură în clandestinitate pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar, dar autoritățile au aflat, iar un tribunal s-a întrunit de urgenţă și a declarat-o ilegală, însă în acel moment broșura deja era răspândită. Spunea Eminescu atunci: „Iubito Bucovină, diamant din stema lui Ştefan” (La arme).
Al doilea eveniment cu care Eminescu a fost contemporan a fost Războiul de Independență a României față de Imperiului Otoman, dintre anii 1877-1878. Eminescu a criticat guvernul liberal pentru că n-a pregătit îndeajuns intrarea în război a României și pentru riscurile inutile ale conducătorilor, riscuri care au fost plătite cu viețile ostașilor români. A apreciat însă, eroismul ostașilor români. Românii transilvăneni, deși făceau parte din Imperiul Austro-Ungar, totuși au trecut fraudulos munții, granița „prin Vama Cucului” și s-au înrolat voluntar în Armata Română, pentru a lupta împotriva turcilor la Plevna, Smârdan, Vidin etc. România s-a aliat atunci cu Imperiul Țarist doar pentru a-și câștiga independența față de Imperiul Otoman, dar Eminescu a asistat la încălcarea angajamentelor Imperiului Țarist, care garantase integritatea teritorială a României. Ulterior Imperiul Țarist a condiționat recunoașterea independenței României de anexarea Basarabiei. A fost un act de trădare de către Imperiul Țarist față de România acelui moment. Astfel Eminescu scria: „Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da, chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi, noi înșine nu-l putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ este legată demnitatea noastră. Cuvântul nostru este de bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin”. Iar într-un alt text referitor la Basarabia, Eminescu scria: „Dacă dreptul nostru asupra Basarabiei va fi dezbrăcat de putere și nu-l vom putea apăra, aceasta nu poate fi o dovadă că Moldova a renunțat la ea, căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. În mentalitatea lor, conducătorii țării nu pot decide soarta țării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui neam întreg. Țara este o zestre sfântă care prețuiește cu mult mai mult decât o întreagă generație, pentru că ea aparține tuturor generațiilor”.
Însă, ceea ce n-au reușit imperiile rapace, au reușit politicienii obedienți „Imperiilor”. Așa se explică de ce, pentru ca România să poată intra în Uniunea Europeană, președintele Emil Constantinescu și administrația politico-statală a României, așa-zis democratică, au cedat teritorii ale României (Nordul Bucovinei, Sudul Basarabiei și Insula Șerpilor) ca și cum acestea ar aparține Ucrainei. Potrivit gândirii lui Eminescu, este vorba despre o crimă politică, pentru că, pe de o parte, niciun conducător nu poate ceda ceea ce aparține neamului și mai ales în urma atâtor jertfe. Pe de altă parte, nici președinții care au urmat n-au amendat acel tratat încheiat cu Ucraina.
În anul 1877 Eminescu a ajuns redactor la ziarul „Timpul”, iar în anul 1880, redactor-șef. În această calitate, el a scris mai multe articole cu privire la situația românilor din Transilvania: România și Austro-Ungaria, Influența austriacă asupra românilor din Principate, Autonomia Ardealului, Drepturile românilor din monarhia habsburgică, Pretențiuni maghiare. Sunt doar câteva articole în care Eminescu lua poziție împotriva abuzurilor Imperiului Austro-Ungar. În anul 1882, într-un alt articol și anume Unitatea etnică și de limbă a românilor, Eminescu scria: „Până ce domnii maghiari vor pretinde a maghiariza cu de-a sila, zece milioane de guri și zece milioane de inimi vor striga contra Austro-Ungariei, căci politicește putem fi despărțiți, dar unitatea noastră de rasă și de limbă este o realitate atât de mare și de energică, încât nici ignoranța, nici sila n-o pot tăgădui”.
În anul 1878, Alexandru Odobescu a publicat cartea lui Nicolae Bălcescu Românii supt Mihai Voievod Viteazul, căreia Eminescu i-a făcut o recenzie, elogiindu-l pe Mihail Viteazul pentru unirea celor trei țări române. Textul recenziei se încheie cu îndemnul: „Fie aceasta evanghelia neamului !”
În anul 1882, în ziua de 24 ianuarie, zi simbolică (24 ianuarie 1859 era ziua Unirii Principatelor Române), Eminescu participa, ca membru fondator, la înființarea societății „Carpații”. Era o societate culturală, dar cu acțiuni politice care avea ca scop unitatea politică și culturală a locuitorilor de pe vatra vechii Daciei. Eminescu vedea în această unire Dacia Mare și ar fi vrut ca țara să se numească Daco-România. În iunie 1883, Eminescu a aflat din surse confidențiale despre iminența semnării unui pact secret între România și Austro-Ungaria și a scris un articol cu privire la consecințele nefaste ale acestui pact pentru românii din Transilvania și Bucovina. Autoritățile austro-ungare au făcut presiuni pentru desființarea societății „Carpații”. Sub pretextul că ar fi vrut să-l ucidă pe rege, Eminescu a fost arestat într-o baie publică. Din acest moment i-a fost curmat cursul normal, sănătos al vieții lui, fiind declarat alienat și, prin urmare, scos din viața publică. Împotriva lui Eminescu s-a întocmit un Dosar de Interdicție Civilă (Selecțiuni din Cugetarea Europeană, volum îngrijit de Florin-Cristian Gheorghe și Tiberiu Spircu, București, 2019, p. 232), ceea ce însemna că era considerat alienat. Eminescu n-a fost nebun, dar ei i-au întocmit acest dosar de interdicție civilă pentru a-l decredibiliza și izola și, ulterior, pentru a-l elimina din viața publică, astfel încât să nu mai poată lua atitudine împotriva neregulilor pe care autoritățile de atunci le comiteau și nici împotriva străinilor care aveau interesele lor pe pământul neamului românesc.
Ioan Slavici spunea că, dintre contemporani, n-a fost niciunul care să se fi pătruns atât de adânc de ideea națională. Eminescu trasa în poezia Doina granițele României: „De la Nistru pân-la Tisa… Din Hotin și pân-la mare… Din Boian la Vatra Dornii”, „De la Turnu-n Dorohoi”. Nicolae Iorga spunea că teritoriul României este peste tot pe unde se vorbește românește, iar contemporanul nostru Nichita Stănescu, avea să spună: „Patria mea este Limba Română”. Cu privire la starea de spirit care a existat în anul 1859 (iar în anul 1918, se manifesta cu atât mai mult), Lajos Kossuth, un reprezentant al maghiarimii și oponent al lui Avram Iancu, a recunoscut bucuria și emoția efervescentă a românilor, afirmând: „Un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să și-o recâștige”. Din nefericire, constatăm că românii de astăzi au pierdut starea de spirit a celor care au făurit Marea Unire din anul 1918, stare de spirit pe care în momentul de față o au unii dintre cei care atentează la ceea ce înseamnă România actuală.
Mihail Eminescu și-a iubit neamul său și a luptat pentru drepturile românilor. Prin ideile sale (cu temei într-o vastă cultură și în cunoașterea realităților – atât istorice, cât și concrete ale propriei contemporaneități – în care au trăit românii) exprimate în publicații, s-a dovedit a fi un vizionar al României Întregite. Pentru concepțiile și scrierile lui și pentru tot ceea ce a militat în vederea refacerii unității vechii Dacii a ajuns să pătimească pentru acest neam, fiind un „persecutat politic” și o „victimă politică”. Astfel, Mihail Eminescu a intrat în rândul martirilor neamului său, fiind „Prima Jertfă politică pe Altarul Daciei Mari”.
Mihail Eminescu a fost un Profet al devenirii neamului românesc și un Înaintemergător, care a pregătit, cu prețul libertății, al sănătății și al sângelui, făurirea Marii Uniri a românilor din anul 1918.
Lasă un răspuns