Doi grifoni pe piatra de mormânt a Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, de la Târgoviște

De-a lungul istoriei noastre apar simboluri și mesaje ce nu pot fi explicitate de către specialiști. Astfel, unul dintre aceste simboluri apare pe o piatră de mormânt ce se află în cadrul Curții domnești de la Târgoviște, în biserica ridicată de către domnitorul Petru Cercel. Este vorba de piatra de mormânt a Doamnei Elina, soția domnitorului Matei Basarab, ce are reprezentată în piatră imaginea a doi grifoni rampanți vultur – leu.  Marele meşter sibian Elias Nicolai a realizat o adevărată operă de artă, care se păstrează extrem de bine şi astăzi. Vorbim de piatra funerară de la intrarea în Biserica Mare Domnească, de la Târgovişte. Mormântul a adăpostit rămăşiţele domnitorului Matei Basarab şi ale doamnei sale, Elina. Mormintele domneşti au fost pângărite de turci când aceştia au atacat Ţara Românească, la scurt timp după moartea domnitorului. Din păcate piatra de mormânt a domnitorului a fost spartă în bucăți, din care nu s-au mai păstrat decât câteva fragmente.  Trupurile celor doi au fost strămutate, în anul 1655, la Mănăstirea Arnota.  „Avem şi o lespede foarte interesantă. Pe ea se află sculptată stema Ţării Româneşti, care are în partea centrală Acvila, cu braţele deschise, şi Crucea pe care o ţine în cioc. În partea stângă şi în partea dreptă se află Soarele. În stânga şi drepta Ţării Româneşti se află doi lei rampanţi care fac parte din armurialul Ţării Româneşti”, spune istoricul Florin Petrică. Privesc mai atent imaginea pietrei funerare.

Nu sunt doi lei rampanți (Forța Vieții), ci sunt doi grifoni rampanți, cu capete și aripi de vultur și corp de leu. Probabil făcând parte din bestiarul fantastic, aceste „ființe” nu puteau fi decriptate în timpul fostului regim, sau nu se explicitau pe fundamentul creștin-ortodox. Și totuși, aceste „ființe” sunt grifoni. Grifonul a fost declarat în mitologia greacă ca un monstru înaripat cu trup leonin, cu cap și aripi de vultur, consacrat zeului Apollo (zeu getic la origine). Se credea că locuiește în ținutul hyperboreienilor (la nord de Dunăre), păzind aurul nordic împotriva arimaspilor. Într-o altă variantă, grifonii sunt considerați paznicii lui Zeus (ca o gardă de corp). Grifonul apare frecvent în arhitectură, ca protector al clădirilor, iar în perioada modernă este folosit ca mascotă sau simbol pentru diferite instutiții, echipe de sport, școli și parcuri de distracție. În mitologia antică apar destul de des aceste ființe – hibrid. Astfel sfinxul este o figură mitologică zoomorfă înfățișată ca un leu culcat cu cap uman. Își are originile în sculpturile din Vechiul Regat Egiptean pe care l-au preluat și grecii. Creaturi similare se găsesc și în Asia de Sud și de Sud-Est. Trebuie menționat aici și Sfinxul din Bucegi (România), ce are un avers (ca o față de monedă; cu chip uman ce privește spre partea stângă) și un revers (cu chip de pasăre – pajură, ce privește spre dreapta) În epoca decorativă europeană sfinxul a reînviat în perioada Renașterii. Mai avem și centaurii, declara a fi un popor legendar din Tesalia, jumătate oameni, jumătate animale, cu trup de cal și bust de oameni. Au fost învinși însă de lapiți, ajutați de Tezeu, și izgoniți pentru totdeauna din Tesalia (lupta aceasta este cunoscută cu numele de centauromachie). Au mai fost învinși altă dată de Heracles. Sunt demne de a fi reținute numele a doi centauri: Chiron și Nessus. Centaurii întruchipează forța umană și animală, unită într-o singură creatură. Ilustrații ale centaurilor datează de acum 5000 de ani. Tatăl centaurilor e Centaurus, Ei erau cunoscuți a fi ostili cu oamenii fiind mereu în ceartă cu ei. Uneori Zeus îi trimitea să pedepsească pe ceilalți zei și pe oameni. Mai sunt Manticorele (uneori denumite marticore), care erau creaturi legendare monstruoase cu cap de om, trup de leu, aripi de vultur și coadă de dragon sau de scorpion. Ele trăiau în lumea umbrelor și îndeplineau funcția de paznici. Unele cladiri (chiar biserici vechi din Europa) sunt dotate special cu statuete care reprezinta diverse tipuri de manticore (exemple: Domul din Koln, Germania). Apoi mai este menționată Melusina sau Melusine, care este declarată a fi o zână, o ființă mitologică. Conform unei legende ea se căsătorește cu un cavaler cu condiția ca el să n-o vadă într-o anumită zi, când înfățișarea ei se schimbă într-o femeie cu trup de șarpe.

În mitologia românească avem în basme și povești un personaj asemănător grifonului. Este vorba despre Zgripțuroaică (baborniță, cotoroanță, hoașcă, acvilă, iepurar, pajură, dihanie, scorpie, monstru). Cunoscut și ca „Zgripțor”, acesta este prezentată ca o pasăre din basme și mituri, de dimensiuni colosale, care îl ajută pe Făt-Frumos să se întoarcă de pe tărâmul celălalt (asigură legătura dintre cele două tărâmuri, Lumea aceasta și Lumea cealaltă), ca răsplată pentru faptul că Făt-Frumos i-a salvat puii ce erau să fie înghițiți de un balaur sau un șarpe uriaș (mitul luptei dintre pasăre și șarpe). Zgripțorul are mai multe interpretări mitologice. El este declarat și ca imagine a lui Zeus, ca stăpân al cerului și pământului. Imaginea grifonului apare de acum peste 2000 de ani pe artefactele de aur și argint geto – dacice.  Astfel, una dintre aceste descoperiri face referire la tezaurul geto-dac de argint descoperit la Surcea (jud. Covasna), în anul 1934, cu ocazia unor săpături. Satul Surcea aparține de comuna Zăbala și se afla la 3 km vest de Tamașfalău, pe DC 10. Tezaurul este format din mai multe artrefacte din argint, dintre care se desprinde prezența unei falere ovale, reprezentând un călăreţ în mers spre dreapta; el ţine cu mâna stângă frâul, iar cu dreapta mânerul unei săbii lungi. Călăreţul, imberb, este îmbrăcat în armură şi poartă pe cap coif; deasupra capului este un vultur cu aripile desfăcute. La picioarele calului, redat în mişcare, cu piciorul stâng ridicat, se află un câine (sau lup). Mai avem în tezaur o faleră, rotundă, reprezentând un grifon rampant ce privește spre stânga; marginile ambelor falere sunt ornamentate cu semiove incizate. Urmează patru baze de cupe, de formă semisferică, ornamentate în relief (de sus în jos): şnur, frunze de acant şi lotus cu vârful în jos, alternând; spaţiile dintre vârfurile frunzelor sunt umplute cu puncte; (D = 7,2 – 7,3 cm); toate piesele sunt din argint aurit și şase nicovale de fier, puls un lingou de argint.

De asemenea, pe fundul cupelor de argint (fântâna adâncului) descoperite în mormântul getic princiar de la Agighiol (jud. Tulcea), în Tezaurul de la Rogozen (Bulgaria), pe fundul paharului Sharabhei din mormântul getic princiar de la Porțile de Fier (astăzi aflat la Metropolitan Museum  – New York – USA) și pe banda din spate (aflat în invizibil) a coifului princiar getic de la Coțofenești (jud. Prahova), apar grifoni dezmembrând diferite animale (cu bucăți din acestea în gură – cioc), ca simbol al momentului ruperii formelor vechi de viață și de apariție a altora (timpul judecății de apoi). În luna iunie 2013 avea să fie descoperită  la Sarmizegetusa Regia o matriţă din bronz deosebită. Potrivit arheologilor, ea era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitiologice, provenite din zona mediteraneeană.

Sunt o serie întreagă de animale fabuloase şi reale în această matriţă, iar însăşi faptul că ea a funcţionat la Sarmizegetusa Regia, în ajunul cuceririi romane ne spune că mediile dacice rezonau la această artă care ilustrează fiinţe mitologice. Există câteva preluări din acest bestiar fantastic şi în arta locală din Munţii Orăştiei, cum sunt grifonii, dar şi alte animale. Acest lucru ne spune că aristocraţia dacă rezona la tot ce înseamnă acest univers fabulos, indiferent de unde provine. Arta care ilustrează această matriţă vorbeşte o llimbă internaţională cu legături în spaţiul mediteraneean şi nord-pontic. Este foarte important că ea a fost găsită şi a funcţionat în Sarmizegetusa”, a afirmat istoricul Gelu Florea. Matriţa descoperită la Sarmizegetusa Regia a fost realizată din bronz, foarte probabil prin metoda cerii pierdute. Este o piesă masivă, de circa opt kilograme, cu opt feţe, dintre care cele două principale de formă hexagonală, iar celelalte rectangulare. Lungimile laturilor ei au aproximativ opt centimeri, iar grosimea ei este de cinci centimetri. Elementele de decor sunt redate negativ. Potrivit cercetătorilor, artefactul a fost descoperit în stare bună de conservare, pe suprafaţa lui putându-se observa, însă, urme de utilizare. Cu ajutorul matriţelor de acest tip se ornamentau foi subţiri din metale preţioase (aur şi argint) sau din aliaj pe bază de cupru. Imprimarea motivelor se făcea prin presarea acestor foiţe în interiorul modelului redat în negativ. Cu o astfel de matriţă erau realizate medalioane, falere, aplici sau elemente ale unor bijuterii. Istoricii care s-au ocupat de cercetarea ei susţin că o asemenea piesă era destul de costisitoare, astfel că întreaga ei suprafaţă era utilizată. Bestiarul, real şi fabulos, reprezentat pe piesă, este bogat şi divers. Este compus din animale fabuloase – grifoni şi animale reale: leu, tigru, leopard, rinocer, hipopotam, urs, mistreţ, lup, taur, zimbru, câine, cerb, cal, ţap, antilopă, iepure. Tema scenelor reprezentate pe matriţă, lupta dintre animale, este foarte veche şi răspândită pe spaţii culturale vaste. Ea este redată cu o grijă deosebită.

Potrivit cercetătorilor, grifonul este o creatură fabuloasă, născută în imaginarul oriental încă din secolul IV î.Hr.., el reprezentând un motiv frecvent în artele decorative antice. Pe matriţa dacică se află trei tipuri de grifoni: grifonul-vultur, grifonul-leu şi grifonul-lup. Dacă primele două tipuri se găsesc pe un spaţiu larg, grifonul-lup este specific spaţiului nord-pontic. Elefantul a fost bine cunoscut în spaţiul mediteraneean, iar reprezentările sale în artă, inclusiv numismatice, sunt destul de frecvente. În schimb apariţiile rinocerului şi hipopotamului sunt surprinzătoare, deoarece imaginile acestora au fost rare în Antichitate. Aceste animale puteau fi văzute în cadrul jocurilor din amfiteatru. De pe matriţă lipsesc elementele vegetale şi antropomorfice. Unele reprezentări ale grifonului-lup au fost contorsionate în forma literei „S”, care stilistic se apropie de arta stepelor (masageții), susţin istoricii.

Potrivit istoricului Gelu Florea, matriţa a fost realizată şi utilizată în secolul I î.Hr., iar prezenţa ei în capitala Regatului Dac reprezintă o dovadă în plus a conectării acestui spaţiu cultural la fluxul artistic şi tehnologic de foarte bună calitate din antichitate. Dar mai avem ceva. Este vorba despre scuturile antice de fier dacice descoperire în Cetatea Piatra Roșie. Aici este posibil a fi existat o locație (Altar) cu certe calități ritualice ale Vechii Biserici Valaho-Egiptene primodiale. Aici s-au descoperit așa numitele „scuturi” sau „umbouri de scut” din fier cu imagini mitologice în relief, ce împodobeau un spațiu sacerdotal, ca niște posibile „icoane” ale unei religii strămoșești uitate. Unul dintre scuturi (aflat în prezent la Muzeul de Istorie al României din București) are în relief reprezentarea unui grifon. Este realizat dintr-o tablă din fier, cu diametrul de 41,8 cm., prin prelucrare în tehnica „au repousse”, sau mai curând prin batere la cald, având o grosime de 1,8-1,9 mm și o înălțime maximă de cinci cm., la o greutate de 1,6 kg. În centru acestuia se află deasupra diametrului maxim un grifon în profil spre dreapta, cu corp și labe de leu (semn al Forței Vieții), gât, cap și aripi de pasăre răpitoare (Mama Gaya Vultureanca). Capul redă o protomă de pasăre răpitoare cu capul ridicat, cioc încovoiat, ochii realizați punctual („vede tot”) și cu o ureche îndreptată înainte („aude tot, chiar și șoaptele ce vin din viitor”). Din zona de contact dintre piept și labele din față pornește o nervură, arcuită în relief puternic, ce reprezintă aripa dreaptă (Grifonul „aripește”, adică „călătorește” în timp). Ea se suprapune în bună măsură cu gâtul animalului, pentru a coti apoi brusc spre spate pe un „traseu” arcuit. Vârful aripii se termină dincolo de fundul și coada animalului. Penajul este reprezentat în prima parte (2,6-4,3 cm.) prin pene semicirculare, late. Apoi continuă până la vârful cozii prin 16 benzi hașurate alternative, 2-4 mm., cu lungimi variabile (6,5 cm. la marginea de sus, până la 0,8 cm. la gât). Corpul animalului, decorat cu linii subțiri, incizate, trasate oarecum neregulat, este arcuit, încordat, puternic reliefat (gata de atac). Labele din față sunt întinse înainte, ca la un salt; cea din stânga îndoită, iar cea din dreapta întinsă. Labele din spate sunt: dreapta rămasă în urmă, stânga flexată spre înainte. Ghearele și labele sunt marcate prin câte două șănțuiri adâncite la fiecare picior. Coada este îndoită în formă de „S”, cu vârful în jos. Câmpul rămas liber sub corpul animalului este umplut de un décor vegetal. Călătorind pe mai departe, ajungem la Tezaurul de aur de la Sânnicolau Mare (jud. Timiș)– cel mai mare tezaur al evului mediu timpuriu. Era în vara anului 1799, pe 3 iulie, când ţăranul Nera Vuin, sârb de origine, săpa pe lângă un zid că să planteze vie, în curtea casei lui din satul Sânnicolau Mare. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pământ avea să fie cel mai mare tezaur aparţinând Evului Mediu timpuriu. Nu se ştie nici acum, şi probabil nu se va şti niciodată, câte piese făceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi şi e posibil că toate să fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns până la noi. Povestea spune că descoperitorul le-a vândut pe nimica toată mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, care a încercat să le vândă la preţ mult mai mare, la Pesta. De aici, tezaurul a trăit o adevărată aventură. Descoperirea a avut în epocă un mare răsunet, valoarea sa fiind estimată la trei milioane de florini. Acum se află la Viena (Austria). Tezaurul de la Sânnicolau Mare a fost expus şi la Budapesta, de două ori, prima dată în 1884, apoi în 2002, la aniversarea a două sute de ani de la fondarea Muzeului Naţional al Ungariei. În România nu a fost expus niciodată. Pe vasele de aur ale tezaurului apare într-o scenă înfăţişată o pasăre uriaşă, purtând în gheare o femeie, care ţine într-o mâna un vas cu apă îndreptat spre ciocul păsării, iar în alta o ramură, ori, într-o altă reprezentare, două ramuri (Zgripțuroaica). Acest motiv a fost pus în legătură cu păsări mitice din tradiţia central-asiatică, din India, Siberia sau chiar China. Însă mult mai aproape de noi este fantastica pasăre a basmelor româneşti, zgripţuroaica, cea care îi aduce pe muritori de pe Tărâmul de Dincolo, înapoi, pe pământ. Zgripţuroaica trebuie să bea apă şi să fie hrănită în timpul zborului de către cel pe care îl transporta, la fel ca pasărea ce apare pe două dintre vasele de la Sânnicolau Mare. Fabuloasa pasăre din mitologia românească este paznica lumii de dincolo şi a aurului aflat acolo. Ea este strâns înrudită (nu doar etimologic) cu grifonii din ţinuturile hiperboree, care şi ei păzeau aurul din tărâmul lor.

O altă scenă înfăţişează un arcaş la vânătoare, călare pe un straniu mamifer înaripat şi cu cap de om, doborând o felină. O alta ne prezintă un grifon ucigând un cerb. În zona Transilvaniei, în Cetatea Oradei (ce are începutul undeva prin secolele XI – XIII), veți găsi o „Sală cu grifoni”. Este vorba despre Corpul A al Palatul princiar. Acesta a fost construit între anii 1620 și 1629, în timpul lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Cronologic, acest corp de clădire închide o epocă și deschide alta. Pune punct cetății medievale a Oradei și se configurează în punctul zero al cetății renascentiste, fiind prima clădire edificată în actualul complex fortificat. Funcțiunea inițială era de fortificație, dar și de Palat princiar. Clădirea era considerată a doua reședință princiară după cea de la Alba-Iulia. De-a lungul secolelor, asupra sa se intervine de mai multe ori, fiind reparată, însă mărturia măreției sale se păstrează în Sala cu Grifoni. Aceștia sunt reprezentați pe pereți, în partea superioară, în mod spectaculos, rampanți, alături de elefanți și feline. Și ca să nu fim părtinitori, în zona Moldovei vom întâlni numeroase ființe fantastice – printre care și grifoni – pe cahlele ceramice medievale descoperite. Între cele mai timpurii cahle figurate cu reprezentări zoomorfe se numără cele descoperite în grupul de locuinţe de pe latura de nord a Curţii Domneşti din Suceava, distruse de incendiul din timpul campaniei sultanului Mehmed al II-lea în Moldova în anul 1476, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Pe o cahlă a fost redat un Grifon cu un trup de felină, aripi desenate ca o succesiune de arce de cerc curbate spre spate, coada cu aspect vegetal, amintind crinii angevini stilizaţi, labe scurte şi terminate cu degete lungi, crestate. De asemenea, pe cahlele şi fragmentele de cahle descoperite la Cetatea de Scaun, Şipot-Suceava şi în grădina fostei mănăstiri de călugăriţe de la Pătrăuţi a fost reprezentat un grifon, un animal cu trup de leu, cu o coamă bogată până la jumătatea spatelui, cu atribute virile, coadă cu aspect vegetal, aripi asemănătoare cu nişte arce de cerc terminate cu gheare putemice şi cap de pasăre de pradă cu urechi asemănătoare celor de lup, purtând o coroană cu trei fleuroni.

Iată câte dovezi sunt că poporul acesta a folosit acest simbol al mesagerului (grifon) ce face legătura între cele două tărâmuri, cele două lumi, de acum peste 2500 de ani. Dacă vom privi către obiceiurile de An Nou sau Paște când vin grupurile de mascați, ascunși sub nume de animale sau păsări (declarați ca obiceiuri barbare), ei reprezintă de fapt „zeii” ce vor veni la moment de Prag al Timpului (când cele două Lumi – Tărâmuri vor veni în atingere). De aici și imaginile zeilor din Egiptul antic (cei cu capete de păsări și animale) sau Mesopotamia (zeul pește). De sunt pe această piatră de mormânt aceste simboluri? Cine este de fapt Doamna Elina?  Elina Năsturel Herescu (n. 1598 – d. 1653) a fost sora cărturarului Udriște Năsturel și soția lui Matei Basarab, domn al Țării Românești (1632-1654). Doamna Elina (Elena) s-a căsătorit cu aga Matei când ea avea numai 14 ani, a devenit Doamnă a Țării Românești la 34 de ani, iar căsnicia lor a fost una longevivă, durând 40 de ani, conform pietrei funerare a doamnei. Ca și fratele său, cărturarul Udriște Năsturel, Elena a primit o educație aleasă, ea „putea scrie și citi în slavonă, latină și greacă, fiind pasionată de artă, istorie și literatură”, fiind „una din femeile cele mai de seamă ale neamului nostru”, după cum confirmă istoricul Constantin C. Giurescu. Doamna Elina, soţia domnitorului Matei Basarab, a rămas în istorie ca patroana literaturii româneşti. Nicolae Iorga este cel care a numit-o astfel pe cea mai cultivată şi erudită doamnă a Ţării Româneşti, într-un articol apărut în 1932 şi numit chiar ,,Doamna Elina a Ţării Româneşti ca patroană literară”. Destinul Elinei Basarab s-a născut în 1598, fiind fiica postelnicului Radu Năsturel şi a doamnei Calea Calomfirescu. Cronicarii consemnează faptul că „Elina îşi petrecu copilăria în Hierăşti, unde tatăl ei clădise o casă de ţară care nu mai era casă, ci palat. Crescută într-un mediu luxos, cu educaţie aleasă, părinţii au căutat să o mărite cu un om demn de ea”, scrie C. Gane în portretul făcut Elinei Basarab, în cartea „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. Doamna Elina a crescut într-un mediu iubitor de cultură şi artă. A învăţat slavona şi greaca, a fost pasionată de literatură, artă şi istorie. Fratele ei a fost Udrişte Năsturel, primul cărturar român al secolului al XVII-lea şi primul scriitor în limba română.

În 1612, la vârsta de 14 ani, o şi măritară cu Aga Matei, boierul din Brâncoveni, în vinele căruia curgea sângele lui Matei Basarab. Cu toate că între noii căsătoriţi era o deosebire de 19 ani, ei se înţeleseră şi se iubiră. Au dus în boierie un trai de oameni înţelegători a tot ce e românesc, el, patriot luptător împotriva elementului străin, ea, liniştită culegătoare de datini, ocrotitoarea bisericii, a literaturii şi a artei”, mai scrie C. Gane.  „Când în 1632, soţul ei plecă la Constantinopol să ceară de la Poartă confirmarea domniei, iar ea rămase singură la Bucureşti să ducă trebile ţării, regenta se dezvălui deodată o bună politiciană. Printre încurcăturile delicatei situaţii a unei domnii neconfirmate, ea a ştiut să se strecoare cu dibăcie”, mai spune istoricul. Devenită doamnă a Ţării Româneşti, a rămas alături de soţul ei 40 de ani. Mari iubitori de biserici au construit împreună 46 de lăcaşe de cult, printre care se numără mănăstirile Arnota, Căldăruşani, Sadova, Măxineni, Cornăţel, schiturile Bărbăteşti, Dâmboviţa, Pinul, Buzăul, Catedrala Episcopală din Râmnic şi bisericile „Sfinţii Apostoli”, „Sărindar” din Bucureşti, „Sfântul Dumitru” din Craiova, „Sfinţii împăraţi” şi „Sfântul Nicolae Androneşti” din Târgovişte, „Sfinţii Apostoli” din Ploieşti. „Ce făcuse ca jupăneasă a făcut şi ca doamnă, însă cu mai mult spor. La Fierăşti şi la Negoieşti clădi două frumoase biserici. Ţesea, împletea, broda şi pentru a culege cele mai frumoas emodele, scris şi prin vecini”, mai spune C. Gane. Împreuna cu fratele ei, Udrişte Nasturel, a contribuit la introducerea tiparul în Ţara Românească. Tot doamnei Elina i se datorează apariţia celor trei tipografii din Ţara Românească, de la  mănăstirile Govora, Câmpulung si Dealu. L-a ajutat pe frateie ei cărturar să scrie şi să traducă şi a susţinut financiar apariţia cărţilor în Ţara Românească.  Împreuna cu Udrişte Năsturel a tradus cartea „Urmarea lui Hristos” scrisă de  Thomas de Kempis, din limba latină în limba slavonă. Cartea a apărut la data 15 aprilie 1647, iar prefaţa  a fost semnată astfel ,,Doamnei Elena, stăpâna Ungrovlahiei, soţia prealuminatului domn şi voievod Io Matei Basarab“. Mamă nefericită   „Înţeleapta doamnă Elina”, aşa cum a fost supranumită de cronicarii vremii, a  fost o mamă fără noroc. Singurul ei fiu, Matei a murit de mic. În amintirea fiului ei,  şi-a botezat nepotul, pe fiul lui Udrişte Năsturel,  Mateiaş şi l-a înfiat, crescându-l ca pe propriul ei copil. Mateiaş, copilul înfiat a fost privit ca moştenitorul tronului lui Matei Basarb. A murit şi el la doar 17 ani, în 1643. Doamna Elina nu a avut niciodată alţi copii. Elina Basarab a murit de inimă în 1653  şi a fost înmormântată lângă fiul ei, Mateiaş, mort prematur. Matei Basarb a cerut ca pe piata funerară să se amintească lunga convieţuire avută împreună. „Pe piatra ei de mormânt în biserica în Biserica Domnească a Târgoviştei a pus să i se sape înduioşătoarele cuvinte, că au trăit împreuna de două ori douăzeci de ani”, scrie  istoricul C Gane. Un an mai târziu a murit bonav şi domnitorul Matei Basarab, fiind înmormântat lângă soţia sa. Mormintele domneşti au fost pângărite de turci când aceştia au atacat Ţara Românească, la scurt timp după moartea domnitorului,  iar  trupurile celor doi au fost strămutate, în 1655, la Mănăstirea Arnota (surse: arhiepiscopiaramnicului.ro; wikipedia.org; foaienationala.ro; adevarul.ro; ortodoxwiki.org; opiniagiurgiu.ro; ziare.com; istorielocala.ro; ziarulnatiunea.ro).

Fiind o persoană cultă, posibil ca Doamna Elina și iubitorul ei soț și domnitor să fi ales cu bună știință aceste simboluri mitologice, respectiv grifonii. Astfel, în acea perioadă încă mai existau ecourile Vechii Biserici Pământene Valaho – Egiptene a Geților de Aur primordiali, ce au încercat să transmită adevărul despre viitor și să ne pregătească pentru acesta. Pragurile timpului sunt cele ale schimbării, ale primenirii, când „se termină” un timp și începe „un timp nou” (o nouă lume). Acestea nu au loc fără anumite metamorfoze planetare, prin schimbare de vibrații și de polaritate (judecată). Grifonii apar ca fiind cei ce fac legătura dintre tărâmuri, având forța leului și elanul vulturului ce se avântă în tării. Credința zalmoxiană propovăduia nemurirea și de aceea apar grifonii pe artefactele geto – dacice prețioase. De aceea apar și pe acestă piatră de mormânt, semnificând legătura peste timp, chiar și dincolo de moarte a celor doi soți, Elina și Matei Basarab.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*