Într-un recent interviu, marele prozator român Nicolae Breban (cel mai mare în viață)aduce în discuție un comentariu despre esența poeziei poetului Nichita Stănescu, care era antimarxistă și antimaterialistă într-o epocă în care proletcultismul și realismul socialist făcea ravagii. Nichita Sănescu a atins sferele înalte ale metaforei pentru că a înțeles ca și Brâncuși, că artistul este cel ce leagă pământul de cer prin creația sa: coloana infinitului. Nicolae Breban aduce în discuție un celebru poem inedit „Enghidu” al lui Nichita Stănescu care a fost un manifest anticomunist într-o epocă a ateismului nivelator și distrugător de ierarhii valorice. „Paul Georgescu, fost instructor în Comitetul Central, cel care îl proteja pe Nichita, îl chema la el acasă. Simțea… Nichita avea deja elemente clare de geniu. A fost perioada lui cea mai formidabilă”, spune Nicolae Breban. „Nichita Stănescu avea în manuscris un poem anti-materialist și anti-marxist. M-a rugat să nu spun nimănui. Era un poem uriaș publicat abia în al treilea volum. Este vorba despre Enghidu, un poem uriaș de nivel european pe care din păcate nici critica nu îl mai comentează”, a mărturisit Nicolae Breban. Romancierul a mai povestit că Paul Georgescu, cel care conducea în perioada respectivă Gazeta literară, și Geo Bogza, erau fascinați de Nichita Stănescu în care au văzut imediat genialitatea. Nichita Stănescu își cunoștea locul și valoarea, dar avea și un uriaș bun simț. A avut curajul să debuteze în revista clujeană „Tribuna” numai după moartea lui Nicolae Labiș împins de securitatea comunistă sub roțile tramvaiului.
Nichita Stănescu a avut un complex față de genialitatea poetului din Mălini, deși opera ulterioară nu avea să-l confirme. Prin „Sensul iubiri”, „O viziune a Sentimentelor” sau „Necuvintele” se impune din anii 1960 ca lider al generației sale, alături de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Gh. Tomozei sau Adrian Păunescu. Poezia lui Nichita Stănescu era de o transparență transcendentă și nu a putut fi încorsetată în tiparele ideologice ale comuniștilor. Nu întâmplător, Nichita Stănescu a fost foarte bun prieten cu unul dintre cei mai buni poeți creștini din temnițele comuniste: Traian Dorz. Poetul a fost amic cu Cezar Baltag și Matei Călinescu, realizând o „frăție livrească a elitei române în acei ani întunecați de comunismul stalinist. Criticul Eugen Simion definește poezia lui Nichita Stanescu ca „poezia poeziei”.
Stănescu afirma despre versurile sale: “poezia nu este numai artă, este însăși viața, însuși sufletul vieșii”. Poetul căuta esențele pentru a ajunge prin zborul brâncușian la lumina cea dintâi a creației. După „setea de lumină”, Nichita Stănescu prin ultimele sale volume de versuri publicate a încercat să surprindă o altă realitate a elementelor, ca un refugiu în interioritatea unui adevăr perceput ca veșnic. Poezia lui Nichita Stănescu este o contradicție împotriva marxismului, o revoltă a Cuvântului contra comunismului și ideologiei, care rupea legătura dintre om și creație. „11 Eelgii” demantelează dialectica marxistă prin inserții filosofice platonice și neo-platonice: realitatea nu poate fi cunoscută prin percepții senzorial-empirice. Cunoașterea e inițiatică și duce la mister, de fapt la „axis mundi”, fapt ce i-a nevrozat pe criticii literari comuniști. Readucerea în actualitate a poeziei lui Nichita Stănescu, ca formă a metafizicii lirice, a inefabilului delicat ce irumpe natura reclinată, e binevenită într-o lume în care canoanele marxiste sumbre și opace cuprind perfid iar literatura română și cea europeană. Poemul inedit „Enghidu” amintit de Breban ca manifest antimarxist l-am citit cu nesaț empiric în liceu și cu gesturi rebarbative. „Epopeea lui Ghilghameș” a fost unul dintre poemele mele antice preferate, tocmai pentru că era un elogiu sincer adus prieteniei, care sparge banalitatea encomiastică, de jos până spre abisul de sus, care este de fapt o reflecție a celui viu. Prietenia poate ucide „leii” ideologiei. Nichita a dat sens umanității în epoca gulagului marxist. Cheia genialității lui Nichita stă în recuperarea prin metafore tainice a unui adevăr întrupat. Nichita Stănescu trebuia să primească nu numai Premiul internațional de poezie de la Struga din fosta Iugoslavie, ci și Premiul Nobel pentru literatură.
Lasă un răspuns