Întrebarea poate părea naivă sau chiar provocatoare, dar o pune chiar unul dintre cei mai redutabili politologi ruși, Andrei Kortunov, directorul general al Consiliului pentru probleme internaționale al Rusiei. Interogația autorului rus se justifică pe deplin, chiar și ca titlu al eseului sau, la care ne vom referi. Vedeta geopoliticii mondiale este astăzi Asia, arena principalei competiții planetare, pe mai toate planurile, între SUA și China. Dezvoltarea economică a celui mai întins continent este vertiginoasă, cele mai multe megalopolisuri, cei mai mulți miliardari și statele emergente cele mai rapide ca dezvoltare, dar și relativ mai puține războaie devastatoare de proporții, sunt localizate în imensitățile Asiei-Pacificului.
Redevine Europa o mică peninsulă a Eurasiei? Se va dezinteresa Rusia de Vechiul Continent? Este adevărat că relațiile Rusiei cu Occidentul (mai précis SUA și Uniunea Europeană) nu sunt nici pe departe la un nivel cât de cât acceptabil, ceea ce a făcut ca și Rusia să se concentreze prioritar, de câteva decenii, pe spațiul eurasiatic. Dar Moscova nu poate ignora Europa fie și din simplul motiv că această țară, cea mai întinsă de pe glob, pe două continente, este și geograficeste, și din punct de vedere istoric, țară europeană. Ea își are și leagănul, și capitala, în Europa.
Dilemei (fals) identitare care-i frământă de câteva secole pe gânditorii ruși (și nu numai) : Europa sau Asia?, politologul amintit îi pune în față trei adevăruri: 1. Prin istoria, cultura, stilul de viață și valorile sale, rușii sunt, fundamental, europeni; 2. Numai Europa poate servi ca motor viabil pentru modernizarea economică și socială a Rusiei și 3. Numai în conlucrare cu Europa – unde Rusia se poate regăsi alături de state comparabile ca nivel de pondere economică și potențial demografic – deci numai împreună cu Europa poate rămâne Rusia un jucător cu adevărat influent în politica mondială.
Când se vor (re)găsi aceste două spații civilizaționale și geopolitice împreună? Kortunov susține că pasul spre Europa (de fapt Uniunea Europeană) nu e neapărat un câștig garantat: dacă despre Polonia se poate spune, cu rezervele necesare, că a reușit acest lucru, în ce privește Ucraina, răspunsul este categoric negativ.
Un alt reputat politolog rus, Feodor Lukianov, crede că noua era în relațiile UE-Rusia mai are de așteptat, căci Europa Unită s-a retranșat „pe o poziție defensivă”, în care se preocupă mai ales să limiteze “cheltuielile și riscurile”. Extinderea UE spre Est și spre Sud-Est s-a oprit, Parteneriatul Oriental a eșuat dramatic în Ucraina, e incert în Georgia, dar a produs „micul său miracol” în R. Moldova. Iar Armenia și Azerbaidjanul sunt mai aproape – și nu numai geograficeste – de Rusia și de Turcia decât de Uniunea Europeană. Apropierea Rusia-UE mai are așadar de așteptat. În Rusia, unii cred că trebuie așteptat până după ultima „generație sovietică”. În Europa Unită, trebuie de asemenea să mai treacă timp, mai ales că „și structura politică și ideologică a Europei este un schimbare”, iar UE „se va concentra ani de zile pe rezolvarea propriilor probleme”, după cum apreciază comentatorul rus.
Reintegrarea recentă a Rusiei în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei e un semn de bun augur în plan general-european, dar mult prea puțin important pentru a putea genera speranțe semnificative.
Lasă un răspuns