Eu nu-mi iubesc patria pentru că e mare, ci o iubesc fiindcă este a mea, iar prin dragostea aceasta față de locul nașterii mele și de cei născuți în același loc cu mine, îi pot iubi și pe aceia născuți în alte patrii, îi respect și sunt dornic să le împărtășesc valorile.
Este astăzi mai presus de orice îndoială că oamenii, din vremuri greu de precizat, trăiau grupați – în anumite împrejurări – și după criterii etnice, adică după originea lor comună, după limba pe care o vorbeau, după credințe și valori culturale identice sau asemănătoare, după teritoriul pe care-l locuiau etc. „Neamurile” și „limbile” din Biblie exprimă tocmai astfel de solidarizări umane. De aceea, răspunsul la întrebarea când au apărut națiunile depinde în primul rând de semnificația dată termenului de „națiune”. Cuvântul în cauză are o lungă istorie. În latinește, în urmă cu circa două milenii, termenul natio însemna naștere, rasă, speță, clasă, soi, dar și popor sau neam (în sens de grup înrudit). De la un timp, natio a dobândit și sens peiorativ, desemnându-i pe păgâni; nationes erau uneori triburile străine sau semințiile barbare. În Evul Mediu, de pildă, șeful unui clan irlandez era numit „căpitanul națiunii” sale și se făceau destul de des referiri la „națiuni sălbatice”.
Cu timpul, cuvântul a ajuns să fie asociat și cu ideea de putere și suveranitate. Grupurile privilegiate, elitele recunoscute au fost numite, în locuri și timpuri anumite, națiuni. De asemenea, termenul s-a aplicat sporadic și unor popoare considerate foarte civilizate, mari sau puternice. La unii autori, el a definit un popor organizat și evoluat spre o treaptă superioară. În acest sens, de exemplu, Giuseppe Mazzini a vorbit despre „drumul ascendent al unui popor spre capacitatea și demnitatea unei națiuni”. Un înțeles modern, foarte răspândit, identifică o națiune cu un popor constituit într-un stat. Națiunea este adesea percepută în Occident drept stat-națiune. Din acest punct de vedere, fiecare stat formează o națiune și fiecare cetățean al statului respectiv este membrul exclusiv al națiunii omonime. Această definiție este una legală, bazată pe principii juridice. În fapt, un individ sau un grup de indivizi pot să facă parte dintr-un stat și să se considere membri ai unei națiuni situate în afara statului respectiv. Sunt națiunile făcute sa născute? Sunt ele realități organice, perene, formate treptat s-au au fost „inventate” de voința unor indivizi, în momente precise?
Prin urmare, definițiile foarte variate date națiunii provin din accepțiunile destul de diferite pe care le-a avut noțiunea aflată în atenție, de-a lungul timpului și în funcție de loc. Oricum, în general, se poate observa că termenul de națiune, indiferent de timp și de loc, are – chiar vag si voalat – o componentă care include etnicitatea (originea comună, limba, unitatea etc.). Definirea națiunii a cunoscut atâtea variante și datorită modei, idealului social-politic dominant la un moment dat sau concepțiilor teoretice ale istoricilor, sociologilor, politologilor ș.a. Uneori, concepții contemporane autorilor invocați au fost transpuse în trecut, iar alteori, termenul de națiune, așa cum era el înțeles într-o anumită epocă, a fost absolutizat, negându-se posibilitatea utilizării sale pentru alte perioade. Astfel, răspunsul la întrebarea când au apărut națiunile este în funcție de accepțiunea dată termenului discutat. Istoricii care înțeleg prin națiune comunitatea națională modernă, având drept cadru de dezvoltare statul național unitar, răspund, de obicei, invariabil: națiunea a apărut la începutul lumii moderne. Istoricii care înțeleg prin națiune diferite forme de comunitate cu baze etnice (cu origine, limbă, credință, obiceiuri comune) și care vorbesc de „națiune gotică”, de „națiune medievală”, de „națiune modernă” ori „națiune contemporană” așază rădăcinile entităților etnice în vremuri îndepărtate și încearcă să le surprindă caracteristicile pentru o anumită perioadă, etapele prin care au trecut.
Istoriografia marxistă nu permitea, în general, folosirea termenului de națiune decât pentru epoca modernă și pentru așa-numita „orânduire capitalistă”. Grupările etnice precapitaliste trebuiau numite popoare, neamuri, populații, etnii etc., chiar dacă izvoarele medievale foloseau noțiunea de națiune. Convingerea oamenilor medievali de a aparține unui anumit popor era numită de către istoricii români „conștiință de neam”, deși expresia este cvasi-intraductibilă în marile limbi de circulație și deși cuvântul „neam”, cu tot izul său arhaic românesc, pare să provină din slavă, direct sau prin mediere maghiară (din nem = gen, specie, speță, parte etc.). De aceea, ni se pare mai potrivită denumirea de „conștiință etnică”, deoarece conceptul de etnic este aplicabil unor epoci istorice diferite și unor realități variate. Conceptul de etnic pentru lumea medievală acoperă acea comunitate umană anterioară națiunii moderne, ai cărei membri au (sau cred că au) origine comună, au același mijloc de comunicare (limbă comună), locuiesc pe un teritoriu relativ compact, au aceeași tradiție culturală și religioasă (spiritualitate), aceleași interese și idealuri etc. și, la anumite niveluri, au și convingerea că aparțin respectivei comunități.
Prin solidaritate etnică în Evul Mediu înțelegem, în esență, manifestarea concretă și colectivă (de grup) a unei coeziuni rezultate din legăturile care-i unesc pe membrii unui popor în diferite ipostaze ale vieții, în anumite situații și zone geografice. Prin natura sa, societatea medievală, fărâmițată și tradiționalistă, predispune arareori la manifestări globale, în numele unui întreg popor. De aceea, atitudinile de solidaritate etnică sunt, cu precădere, parțiale și locale, dar nu mai puțin semnificative pentru esența unității pe care o presupun și pentru natura unității pe care o pregătesc. În vederea corectei înțelegeri a acestui gen de realități, credem, împreună cu Fernand Braudel, că, dintre cele trei ritmuri temporale, cel mai potrivit de avut în vedere este cel de-al treilea, anume „durata lungă”, ce corespunde istoriei seculare, orientate spre studiul structurilor (în opoziție cu evenimențialul și conjuncturalul). Istoria „timpului lung” pune în lumină cadrele mentale perene, durabile și rezistente în care se derulează viața unui grup uman sau, în limbajul documentelor latine, ceea ce este perpetuo el irrevocabiliter (adică veșnic și de nestrămutat).
Dacă, din această perspectivă largă, multiseculară chiar, ferită de superficialitate, de înregistrări fortuite, de manifestarea unor atitudini izolate, se pot surprinde serii numerice și calitative de fapte, fenomene, procese istorice relevante, în care etnicul să-și găsească formele specifice de manifestare, atunci și solidaritățile pe această bază ies în evidență ca realități incontestabile. Legat de sfera etnicului și a etnicității, se folosesc o serie de noțiuni ca națiune, național, naționalism, aplicabile și Evului Mediu. Nu socotim că aceasta ar fi o eroare terminologică, dacă se precizează de fiecare dată că este vorba despre națiunea medievală sau despre naționalismul medieval și dacă se relevă deosebirile marcante totuși în raport cu conținutul din epocile modernă și contemporană al acestor termeni. În general, în lumea anglo-saxonă, britanică și americană, prin termenul de naționalism se desemnează pur și simplu existența sentimentului național, a ideii de națiune și a patriotismului mai pronunțat. În mediile francofone mai ales, dar nu numai, s-a perpetuat încă o abordare tradițională a noțiunii de naționalism, socotit ca o exagerare a sentimentului de dragoste față de țară, de națiune, de pământul natal, exagerare dusă până la dispreț și ură față de alte grupuri și până la voința de a le domina, de a le supune autorității propriei patrii, de a le impune cultura proprie și idealul propriu, de a le asimila într-un efort de tiranie totalitară. Din această perspectivă, manifestarea generoasă a sentimentului de dragoste față de valorile naționale, însoțită de respect față de valorile similare ale altora, se numește patriotism. Înclinăm să păstrăm această distincție și să socotim naționalismul, cel mai adesea, ca o exagerare, deși mulți confundă naționalismul cu xenofobia sau cu șovinismul.
Tot sub aspect terminologic, în anii din urmă, chiar și în centrul și sud-estul Europei, este frecvent uzitată noțiunea de „națiune medievală”, cu întreg cortegiul său semantic, de la înțelesul de grup privilegiat, de stare, până la cel de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog al națiunii moderne. De altfel, apelând la perspectiva istorică, este cert că forma de comunitate etnică medievală are mai multe note comune cu națiunile moderne decât cu popoarele antice. Până la urmă, între forma de coeziune etnică modernă si cea medievală, deosebirile, deși numeroase și pronunțate, nu țin de esență, ci de gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate. De aceea, conceptul de „națiune medievală” ni se pare justificat și suntem convinși că viitoarele cercetări îi vor accentua importanța și utilitatea. Evident că folosirea termenului de națiune, de exemplu, pentru Franța lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), fără alăturarea adjectivului „medievală”, poate conduce la confuzii și nu este recomandabilă.
Este cert că oamenii medievali erau vag tulburați de același fel de impulsuri naționale ca și cei din timpurile actuale, deși aceste impulsuri au fost simțite în împrejurări diferite, cu intensitate diferită și în relație cu alte obiecte. Grupurile etnice sau naționalitățile medievale erau mult mai mici decât cele de azi; ele erau naționalități regionale sau provinciale, modelate apoi de anumite împrejurări și de suverani puternici și topite gradat în unități mai mari. Chiar dacă acei oameni, când vorbeau de țara lor, se refereau mai degrabă la Normandia sau Bavaria decât la Franța sau Germania, ei erau totuși animați de dragoste de patrie, de mândrie pentru înfăptuirile trecutului, de atașament față de cei asemănători lor prin limbă, obiceiuri, credințe. În textele rămase din Evul Mediu, se recunosc ușor termeni ca patria, terra, natio, gens, populus sau expresii ca amor patriae, patria defendere etc. Toate acestea sunt mărturii ale trăirilor de nuanță etnică evocate mai sus.
În Evul Mediu, ca și astăzi, existau și acționau o serie de realități locale (regionale), naționale și internaționale. Este sigur că aceste realități difereau față de cele analoage de astăzi – fiindcă totul se află în schimbare – dar diferența este de grad și nu de tip. Desprinderea sau decuparea din această realitate complexă a ceea ce se numește solidaritate etnică medievală sau „națiune medievală” este o operațiune plină de riscuri. Cu toate acestea, națiunea medievală a existat și ea trebuie studiată și cunoscută, chiar sub rezerva de formării prin transpunerea în trecut a mentalităților de azi. Unele riscuri se pot evita, renunțând la analizele teoreticienilor, istoricilor și pornind direct de la surse. Dar a o lua mereu de la capăt înseamnă a trăi etern mitul lui Sisif. De aceea, tot calea de mijloc – adică îmbinarea procedeelor – este cea de aur.
Cercetarea de față a evidențiat, credem, faptul că unii oameni medievali gândeau și în termeni naționali. Această gândire a condus spre finalul Evului Mediu la convingerea, afirmată la Conciliul de la Constanța (Konstanz), din 1414-1418, că națiunea este un popor distinct de altele prin relația de sânge (origine), prin obiceiul unității și prin particularitățile de limbă. Cel puțin unii dintre francezi, englezi, spanioli, români sau cehi au avut încă din secolele XIII-XV convingerea că toți ai lor aveau aceeași origine, limbă, credință, că formau o entitate care trebuia susținută, lăudată, apărată și iubită. Susținerea s-a făcut cu ajutorul patriotismului, atunci când în „Cântecul lui Roland” se vorbea de „dulcea Franță”, când Pierre de Blois scria că vrea să trăiască și să moară acolo unde s-a născut și hrănit sau când cavalerii, clericii și țăranii erau chemați să apere țara invadată de inamici.
Există în Evul Mediu o mândrie de a fi danez, german, scoțian, italian, maghiar sau polonez, de a aparține unei culturi anume, unei țări și de a te sacrifica pentru ea, Există în Evul Mediu războaie de eliberare „națională”, se depun eforturi de alcătuire a statelor „naționale”, se scriu epopei „naționale”, se elaborează limbile literare plecând de la cele vernaculare, se construiesc identități „naționale”, pe baze reale sau imaginare, De la patriotism, se ajunge uneori, și în Evul Mediu, la exacerbarea acestuia, adică la disprețuirea altora și a patriilor lor, la ura nedisimulată față de străini, la atacarea străinilor și la alungarea lor și chiar la episoade sângeroase, Aceste acte au fost numite de unii manifestări ale naționalismului, iar de către alții manifestări de șovinism sau xenofobie, Dar, indiferent de nume, ele țin de etnicitate și de manifestarea sentimentului adiacent ei în Evul Mediu.
Descoperirea și evidențierea sentimentului național, a atitudinilor legate de etnicitate, în diferite ipostaze ale vieții, este legitimă. Astfel, s-a putut remarca prezența etnicului în Biserică și în realitățile adiacente ei (la curia papală, în concilii, în cruciade, între monahi, în bisericile dintre granițele unor state etc.), în diferitele state care au funcționat atunci, în afirmarea monarhiei, în procesul căutării și exaltării originilor, în rostirea limbii proprii, în universități, în cadrele unor mari conflicte armate, Pe parcursul evidențierii acestor fapte, s-a avut mereu în vedere că etnicul era o realitate între altele, că el nu domina decât uneori gândurile și atitudinile oamenilor, că viața era mult mai complexă decât reușește s-o arate decupajul de față. Poate, uneori, sublinierea rolului etnicității medievale s-a făcut mai apăsat, fiindcă este foarte larg răspândită prejudecata că sentimentul național sau etnic există numai începând cu epoca modernă și mai ales în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Se poate aduce și un argument logic – bazat tot pe evoluția istorică – îndreptat împotriva acestei prejudecăți: se știe că popoarele europene de astăzi s-au format, în linii mari, în urma unor profunde transformări, în mileniul I al erei creștine; se poate oare admite, astfel stând lucrurile, că aceste popoare nu și-au manifestat etnicitate a decât după șapte-opt secole sau că numai trăirea modernă a etnicului este cea veritabilă și autentică?
Nimic nu îndreptățește o asemenea judecată, iar faptele istorice au dovedit-o cu prisosință. Oare excluderea germanilor din Praga și exaltarea națiunii cehe imediat după 1400, vânarea evreilor și arabilor în Spania de către Inchiziție (în secolele al XV-XVI-lea) sau alungarea englezilor care invadaseră pământul Franței în timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453) sunt, în esența lor, fapte atât de diferite de alungarea germanilor de tristă faimă din vestul Poloniei după 1944, de antisemitismul naziștilor sau de luptele fratricide dintre sârbi, croați și bosniaci (musulmani) din anii ’90 ai secolului al XX-lea? Evident, sunt diferențe legate de amploarea unor acțiuni, de numărul celor implicați, de intensitate, adică sunt deosebiri de formă, dar nu de fond. De aceea, se cuvine legitimată istoric existența națiunii medievale și a manifestărilor legate de ea. Altminteri, omul contemporan riscă să nu înțeleagă aproape deloc etnicitatea actuală, de la chestiunea bască la problema Macedoniei, de la luptele din Ulster (Irlanda de Nord) la realitățile din Kossovo și de la frustrarea Ungariei de după Trianon până la refacerea statelor baltice după colapsul U.R.S.S.
De când au realizat că au strămoși diferiți, că vorbesc limbi distincte, că au felurite credințe și tradiții, că poartă anumite tipuri de veșminte, că nu arată tocmai la fel, că nu mănâncă aceeași hrană etc., grupurile mai mari sau mai mici de oameni au început să-și manifeste etnicitatea. Atunci când trăirea ei nu a fost exacerbată, când oamenii nu au fost manipulați spre scopuri negative în numele ei, etnicitatea a oferit un cadru fundamental de viață decentă. În Evul Mediu, trăirile etnice au fost moderate, iar expresia „Eu sunt mai întâi creștin, apoi burgund și abia apoi francez” este în măsură să arate adevărata ierarhie a sentimentelor. Dar nu se poate nega și un cadru etnico-național de viață în acele vremuri, chiar dacă el nu este de prim plan.
Acest cadru național de viață este, însă, esențial pentru Europa actuală și chiar pentru omenirea în ansamblu. Cea mai cuprinzătoare organizație de state din lume se cheamă „Organizația Națiunilor Unite”, deși aici termenul de națiune are accepțiune politică, de „stat-națiune”. Deocamdată nu se întrevede nici o forță spirituală, morală, juridică sau de altă natură care să înlocuiască națiunile de pe pământ. Națiunea nu este cadrul ideal de viață a grupurilor umane, dar este cel mai general, mai răspândit, mai puternic. Acest cadru nu trebuie distrus, ci perfecționat, adecvat vieții de-acum, în așa fel încât omenirea să aibă convingerea că trăiește într-un concert al națiunilor. Iar dacă în numele națiunilor s-au produs conflicte, nu se pot acuza global națiunile de naționalism, ci doar liderii lor care le-au declanșat.
Națiunile nu au decis războaie, ci doar au murit în aceste războaie. Ce s-ar întâmpla dacă am condamna definitiv dragostea, credința, biserica, familia, libertatea, democrația etc., în numele cărora s-au purtat atâtea războaie și s-au omorât atâția oameni? Parafrazându-l pe Seneca, eu nu-mi iubesc patria pentru că e mare, ci o iubesc fiindcă este a mea, iar prin dragostea aceasta față de locul nașterii mele și de cei născuți în același loc cu mine, îi pot iubi și pe aceia născuți în alte patrii, îi respect și sunt dornic să le împărtășesc valorile.
Lasă un răspuns