Arhiva zilnică: 9 mai 2019

Nepacea lumii de dincolo de ziua de mâine: Marea Neagră, „vitală” demenților ce i-au linșat chiar și pe nebunii de pe tabla de șah de altădată…

Nu, nu suntem într-o stare de „minima pax”… Pentru că o pace minimă este doar un alt focar de aprindere… Din care nu pacea renaște aidoma Phoenixului… Și chiar dacă, aparent, suntem într-o zonă de acalmie, datorată falsei impresii că lucrurile nu vor escalada, pentru că statele donatoare (și „detonatoare”) de armament au cerut Kievului să nu lovească Rusia dincolo de „zonă roșie” (ea minimă în comparație cu imensitatea pe care Europa Războiului ar trebui să o acopere într-un eventual front), lucrurile nu vor rămâne așa pentru mult timp… Pentru că există o zonă de luptă unde armele Europei, puse în slujba Ucrainei, vor putea lovi fără ca țările donatoare de armament, de muniție și moarte, să se teamă ca Moscova va putea considera, în termenii dreptului militar și al dreptului internațional, ca fiind declarații de război… Și fără a avea dreptul (moral) de a răspunde acțiunilor de provocare, de declarare a războiului, a războiului celor 27 în sine… De parcă ar avea nevoie de asta! De parcă războiul se mai poartă între limite ale decenței, ale îngrozitorului care nu trebuie stârnit din oasele calcinate de moarte, ale ororilor, ale morții în sine!… Căci, acolo unde se va trece dincolo de limitele umanitare ale acelui război care avea și el propria-i umanitate, se va eticheta o zonă de acțiune hibridă… Iar armele vor continua a răpăi…

Și există clar acel loc în care Europa Războiului consideră că poate lovi Rusia, nu fără a se teme de ripostă, ci furnizând statelor participante motive de încredere în deciziile demenților ce o conduc spre moarte și care i-au linșat de pe tabla de șah chiar și pe bieții nebuni de altădată. Și nu, nu este Moldova ca poligon următor… Acolo va fi doar un debarcader aeronaval al trimiterii celor deja morți către moarte. Și, probabil, demenții de la Bruxelles sunt convinși deja, de alți demenți ce le desenează planurile logistico-militare, de posibilitatea de a înfrânge, cândva, Rusia… Sigur, cu mult după cei opt ani de pregătire anunțați deja de vocile morții… Pentru că nu mai sunt doar voci ale războiului, nici măcar ale nepăcii, ci ale morții… O înfrângere a Rusiei, dar nu pentru a se îndrepta tot ceea ce a pierdut Ucraina, nu pentru oameni, nu pentru glasul de dreptate de dincolo de moarte, nu pentru pacea lumii de mâine, ci pentru resurse… Și poate că Europa nu este atât de arogantă pentru a-și închipui că va ajunge a stăpâni părți din Rusia resurselor, dar, în numele unor tratate de îndreptare, pe care întotdeauna le rescriu învingătorii așa cum cred ei e folos, crede că va reuși să aducă, dintr-o Rusie obligată să-și recunoască erorile și ororile, resurse pe post de compensații și despăgubiri de război.

Până atunci însă, se „hașurează” locul de amplasare a următorului teatru-poligon… De stârnire, de război de uzură, de război poate ultim… Iar Marea Neagră este prezentată, și prin gura anunciatorului cioclu-de-țară, și, curând, de țări, de la noi, Klaus Iohannis, ca front de luptă… Pentru că acolo se vrea a fi dus războiul… Acolo, armamentul UE-NATO poate distruge aeronavele și navele Rusiei, fără ca loviturile să poată fi direct catalogate ca declarații de război ale țărilor membre furnizoare de arme și muniție. Și, aparent, fără riscul de drept de răspuns al Rusiei prin atacuri terestre asupra statelor respective… „Fără risc”, pe hârtia tot mai mototolită a acordurilor și tratatelor internaționale…

Și nu va fi deloc greu de „împins” tabla de șah a demenților jucând cu moartea pe post de ture și nebuni în zona strategică a Mării Negre, pentru ca va fi suficientă o provocare, o stârnire, o lovitură asupra aeronavelor sau navelor din zona apelor internaționale pentru a declara „deschis” acest front al morți. Și da, „reconstrucția Ucrainei”, pusă activ în dezbatere în plin război și transformare în ruine a ceea ce a mai rămas din ea, are un sens în noul rol (mai mult sau mai puțin „de joc”, de victimă certă, de morți și răniți colaterali) alocat de nebunii de kibuț de război. Căci, ea va hrăni și va asigura Europei nepăcii de mâine cele minim necesare subzistenței populațiilor ei, în vreme ce Europa Războiului îi va da tot ceea ce are ea nevoie pentru a ține „vie” vatra de război ce va fi mutată dinspre zonele ucrainiene înspre cele internaționale ale Mării Negre…


Sloganurile fasciste ale „plandemiei”…

Printre minunat de eficientele instrumente de „luptă” contra plandemiei, la loc de cinste au fost „distanțarea socială”, un oribil experiment social de regres în feudalism, și masca de „protecție”. Antony Fauci, deșteptul care fusese ridicat la rang de Arahat planetar al plandemiei, a zis ieri, în fața Congresului american, că a inventat aceste două instrumente de apartheid sanitar. Nu a existat nicio bază științifică, ci doar intuiția lui Fauci. Intuiția sau ghicieala („așa s-a crezut atunci”) s-au transformat în recomandări, iar regii și vătafii cu suflet de sclav din țări mai pricăjite, așa, ca România, le-au transformat în norme. Ilegale*, dar obligatorii. Am fost obligați să stăm la distanță de apropriați, mai ales de părinți bătrâni și bunici. Copiii au fost ținuți la distanță unii de alți, ba chiar au fost separați prin „pepsiglas”, cum zicea o deșteaptă cu rang de ministru. Au existat idioți cu aparență de profesori de virusologie, dar cu ștanța de sponsorizat big pharma pe frunte și sub halat, care calculau viteza cu care circulă virusul în aer (7 m/s, adică 25 de km/oră) pentru a justifica această ghiceală a lui Fauci. Au existat oi mascate care te-ar fi bătut dacă nu păstrai distanța, regulamentar îmbotnițat, și care intrau în piscină sau în mare cu masca pe figură. A fost o mascaradă penibilă, cu pretenții de „știință”, dar cu caracteristici clare de manipulare în turmă, bazată pe o ghiceală și, mai ales, pe reacțiile semi-automate ale idioților utili ai turmei, pe frica de aproapele.

Mi-amintesc că, fiind în super-market, cu o săptămână mai devreme de finalul administrativ al plandemiei (ridicarea stării de alertă), mă grăbeam să termin cumpărăturile, cu masca atârnată de încheietura mâinii. M-au văzut niște oi războinice care, prin cooptarea pândarului de la mall (da, poliția și triajul epidemiologic fuseseră date în „competența” acestor salariați ai acelor locuri „sigure”, unde intrau cinci mii de inși pe zi), mi-au cerut imperativ să pun masca. Le-am spus, oarecum iritat, că e fără sens, devreme ce starea de alertă e pe final. Au sărit la bătaie. I-am lăsat în plata Domnului, cu tot cu căruciorul aproape plin de produse.

Sloganurile fasciste ale acelei plandemii au fost „pentru siguranța voastră” și „sigur și eficient”. Nu a fost nimic pentru siguranța noastră în această ghiceală a lui Fauci. A fost doar fascism. Când o administrație zice „sigur și eficient” zice că statul își dă mâna cu corporația, peste capul populației transformate în turmă de captivi. Statul e „sigur”, corporația e „eficientă”, fix ca în planurile lui Mussolini.

Mă gândesc, acum, cât de mulți oameni au murit de frică și de inimă rea, de la această intuiție/ghiceală. Câți bolnavi au stat la porțile spitalelor, câți asimptomatici au fost arestați sanitar, câți copii și-au pierdut doi ani și jumătate din copilărie și adolescență, câți dintre ei au devenit depresivi și distanți față de oameni, inclusiv față de apropriați…

Și nu mă pot opri să remarc ce mi s-a întâmplat, pe nedrept: am devenit controversat și conspiraționist, doar pentru că am atras atenția asupra acestei intuiții/ghiceli. Scrie despre asta în cartea mea de eseuri din 2021, Lamentabilul amurg al zeilor.

P.S.: Nu m-ar mira ca Fauci să fie rapid declarat incompetent mintal. Omul are, totuși, 84 de ani. Poate fi relativ simplu ștampilat drept ramolit, deci necredibil. Doar n-o să strice el acum o romanță așa frumoasă, cum a fost cea a „eroilor din linia întâi” care au salvat vieți. Mai ales, nu i se va permite să confirme, retroactiv, teoriile conspirației relative la plandemie…

*toate hotărârile de instaurare și prelungire a stării de alertă au fost declarate ilegale de către justiție…


Comasate și modificate…

Mergem la vot, ca să…? În funcție de programul partidului. Care program…? Cine mai înțelege ce s-a întâmplat la partidul de comasați…? Partidul unic ne pândește de la geam: nu furați…? Campania ne cântă un pasaj din Campanella lui Franz Liszt, sau de Paganini…? Cine mai știe ce vor aleșii permanenți și incerți ce au rămas statornici pe sacii de voturi? Întrebări fără răspuns, dar cine să ne răspundă…? Altă întrebare…? Între-bare toți..! Sunt două posibilități de s-a ajuns la acest stadiu: o formă de masochism politic sau sindromul Stockholm. „Masochismul politic” este un termen folosit pentru a descrie comportamentul unei persoane sau grup care își acceptă sau își provoacă în mod repetat suferință, umilință sau dezamăgire în cadrul contextului politic. Acest comportament poate include sprijinirea constantă a unui lider sau partid politic care adoptă politici care sunt dăunătoare sau care duc la consecințe negative pentru acea persoană sau grup. Masochismul politic poate fi influențat de diferite factori, cum ar fi loialitatea necondiționată, manipularea emoțională sau dezinformarea.

Sindromul Stockholm este considerat un răspuns psihologic complex și nu este întotdeauna prezent în situațiile de luare de ostatici. Persoanele afectate de acest sindrom pot simți o presiune psihologică puternică și pot ajunge să își justifice sau își minimalizează suferința pentru a face față situației în care se află. Sindromul Stockholm a primit numele său de la un incident de luare de ostatici care a avut loc în 1973 în Stockholm, Suedia. Acest incident a implicat o bancă din centrul orașului Stockholm, unde mai mulți ostatici au fost reținuți de către infractori pentru mai multe zile. În ciuda condițiilor dificile și a amenințărilor la care au fost supuși, unii dintre ostaticii au dezvoltat un sentiment de empatie sau loialitate față de infractori.

Vedeți de ce-i iubim pe cei care ne țin fără apă și căldură, de ce iubim noi sacii cu gunoi abandonați pe străzi? Trăiască „șoricimea” orașelor! Ei vor trăi bine. Noroc că Europa s-a mobilizat, iar în multe țări a fost dat un exemplu celor care au forțat constituțiile.

Scria avocatul Pipera: „Votați și aduceți-vă aminte că acum patru ani ați votat cu masca pe figură”. Cum putem să uităm ce am pățit în pandemie…? Pun și eu întrebări, dar sigur rămân fără răspunsuri pe la noi. Dar apar răspunsuri venite dintre mări și țări. Profesorul Francis Boyle, spune: „Injecțiile cu COVID-19 îndeplinesc criteriile armelor biologice și armelor de distrugere în masă”. Sunt Francis A. Boyle, profesor de drept internațional la Universitatea din Illinois College of Law. Am primit un acreditarea în Științe Politice de la Universitatea din Chicago, apoi o diplomă magna cum laude de la Harvard Law School și diplome de doctorat în Științe Politice de la Universitatea Harvard. Am consiliat numeroase organisme internaționale în domeniile drepturilor omului, crimelor de război și genocid, politică nucleară și război biologic. În 1985 am solicitat public și apoi am elaborat legislația națională de implementare a Convenției privind armele biologice din 1989, care a fost aprobată în unanimitate de ambele Camere în Congresul SUA care a fost semnat de președintele George HW Bush cu aprobarea Departamentului de Justiție al Statelor Unite. Vezi cartea mea Biowarfare and Terrorism (Clarity Press: 2005). sau „injecții de nanoparticule de ARNm” sau „injecții de COVID-19 îndeplinesc criteriile armelor biologice și armelor de distrugere în masă conform Biological Weapons”.

Tac și mă gândesc că-mi este frică de ce urmează. O doamnă care conduce UE a spus printre rânduri, că are domnia sa grijă să nu mai fie scris nimic din ce nu trebuie scris. Am uitat: trebuie să ascultăm doar de sursele oficiale.


În situl „Sfântu Gheorghe-Arcuș”, arheologii au găsit vestigii de peste 3000 de ani…

Câteodată urmele strămoșilor apar când te aștepți mai puțin. Astfel, o echipă de arheologi de la Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni din Sfântu Gheorghe a recuperat vestigii cu o vechime de peste trei mii de ani în urma unor săpături efectuate pe raza municipiului, chiar între locuințele actuale. Potrivit conducerii instituţiei, acestea datează din neolitic, epoca bronzului şi perioada culturii Gava, iar săpăturile au avut loc în cadrul unui proiect de cercetare arheologică preventivă, realizat pe o stradă din municipiul Sfântu Gheorghe, unde s-au construit în ultimii ani mai multe locuinţe. Adevărul este că istoricii nu se află la prima lor descoperire de acest gen. „Pe teritoriul municipiului Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, au fost descoperite vestigii arheologice care atestă locuiri umane datate încă din cele mai vechi timpuri. Au fost descoperite importante materiale arheologice preistorice care datează din epoca pietrei, epoca cuprului, epoca bronzului, epoca fierului, perioada migraţiilor şi perioada medievală. Pe suprafaţa sitului „Aşezarea hallstattiană de la Sfântu Gheorghe – Arcuş” s-au efectuat de-a lungul timpului mai multe cercetări arheologice, atât săpături preventive, cât şi studii de diagnostic intruziv. Situl „Aşezarea hallstattiană de la Sfântu Gheorghe – Arcuş”, prescurtat Hosszu, a fost descoperit în anul 1996 în urma unei periegheze (formă de prospecţie a suprafeţei solului în scopul detectării urmelor de locuire umană – n.a.) efectuate de dr. Valerii Kavruk în anul 1996”, precizează dr. Dan-Lucian Buzea.

„Cercetări arheologice preventive de mare amploare au fost efectuate în situl respectiv în anii 2019-2020. În urma acestor săpături s-au cercetat 947 complexe arheologice și o suprafață de cca. 10 ha. Din numărul total al complexelor descoperite 938 erau gropi cu materiale atribuibile culturii Gáva-Holihrady (datată între 1200-850 î.Hr.) din epoca bronzului târziu, șase morminte (de incinerație și de înhumație) cu depuneri datând din perioada mijlocie a epocii bonzului, 4 morminte cu depuneri de cai (morminte tip cenotaph; cu câte 2 cai în fiecare groapă), respectiv trei gropi din perioada medievală sau modernă. În prezent, apreciem că situl acoperă o suprafață foarte mare de cca. 50 ha, cuprinsă între râul Olt, pârâul Arcuș și prima terasă de la marginea dealurilor Arcușului. Cele mai vechi descoperiri datează din neolitic (Cultura Criș, mil. VI î.Hr.), epoca bronzului (mil II î.Hr.) și din perioada culturii Gava (finalul epocii bronzului – începutul epocii fierului).” – a mai completat dr. Dan-Lucian Buzea. În scopul implementării acestui proiect de cercetare arheologică preventivă s-a format o echipă coordonată de drd. Puskás József (responsabil științific proiect) și compusă din membrii: dr. Dan Ștefan, dr. Dan-Lucian Buzea, dr. Paula Nicoleta Mazăre și dr. Florentina Mărcuți. Scopul cercetării arheologice preventive este acela de a înregistra şi a interpreta stratigrafia dezvelită de săpătura arheologică, de a cerceta şi de a documenta științific toate complexele arheologice din perimetrul afectat de proiectul de construcție case de locuit.

Cercetările arheologice au urmărit identificarea și documentarea unei locuințe de suprafață (formă rectangulară de 8×4 metri) în care a fost descoperită și o vatră de foc cu diametrul de un metru, o groapă circulară de mari dimensiuni (4,5 metri în diametru) săpată în mai multe trepte, precum și mai multe gropi de stâlpi. În locuință au fost descoperite fragmente de vase întregibile, de diferite dimensiuni, obiecte din lut ars, os, piatră și oase de animale. Pe baza materialului arheologic, reprezentat mai ales din ceramică, aceasta aparține perioadei bronzului târziu, cultura Gáva, datată cronologic între 1200-850 î.Hr.. Dintre piesele deosebite descoperite cu ocazia acestei săpături arheologice, remarcăm o figurină avimorfă (reprezentare de pasăre) modelată din lut ars și un fragment dintr-un obiect monumental realizată tot din lut ars, de formă trunchi-piramidală, decorat pe o suprafață cu mai multe cercuri concentrice (două așezate simetric în partea superioară și trei în partea inferioară), păstrat aproape integral. Până în anul 2023, în această zonă a municipiului Sfântu Gheorghe s-au construit foarte multe locuințe care au afectat parțial acest sit. Datorită faptului că suprafața în plan a sitului nu era reglementată juridic, proprietarii de terenuri au construit case fără să pună în practică proiecte de cercetare arheologică preventivă.

În prezent, asupra zonei este instituit un regim de protecție, situl fiind delimitat și inclus în Planul Urbanistic General (PUG) din anul 2023, orice fel de intervenție în sol și subsol necesită cercetări arheologice preventive. Toate proiectele de investiții care vor avea loc în această parte a orașului vor fi precedate de proiecte de cercetare arheologică (diagnostic arheologic, supraveghere arheologică sau cercetare arheologică preventivă), inclusiv viitorul proiect de construire a Patinoarului de la Sfântu Gheorghe se va face după ce suprafața de 15.000 mp va fi eliberată din punct de vedere arheologic, Informațiile au fost făcute de echipa MNCR, care prin această descoperire completează colecțiile muzeale municipale și istoria acestor meleaguri românești. (G.V.G.)


Iubire de moşie, trecut eroic şi prezent epigonic în «Scrisoarea III», de Mihai Eminescu

Deşi are prim-varianta (A-2276) cu ambele planuri poematice încă din vara anului 1878, din momentul „Câmpul Cerbului“ (cf. PTEmin, 5-9), „reverberare“ a fundalului biruinţelor antiotomane ale Valahimii de la nordul şi sudul Dunării, din Războiul de Independenţă (1877 – 1878), «Scrisoarea III» a fost încredinţată de Mihai Eminescu mensualului «Convorbiri literare» întru lumina tiparului după aproape trei ani „de cristalizare“, la 1 mai 1881. George Călinescu, în monumentala-i istorie a literaturii valahe, din anul 1941, ne asigură că „originalitatea profundă“ din «Scrisoarea III» rezidă în pamfletul constituit de partea a doua a poemei: «…în ce are mai profund original, e un pamflet, trăind dintr-o indignare furioasă, transcrisă într-o năvală de epitete cacofonice: pocitură, broască, bulgăroi, grecotei, smintit, stârpitură, fonf, flecar, găgăuţă, guşat, bâlbâit; numai un mare poet putea da nobleţă unor pure injurii, care de altfel sunt indiciul unui lirism maxim, întors de la extatic la grandios: „Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, / […] / Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… / […] / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi, / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!“» (CIlro, 471).

Dar în arhitecturarea polivalent-originală a acestui amplu poem eminescian, a ni se îngădui mai întâi să observăm aleasa lucrare dialectic-romantică a antitezei în materie epico-lirică, reliefurile din planul diacronic, din excepţionalele tablouri etc.

În planul epicităţiiepistolar-poematice“, se proiectează puternice personalităţi-conducătoare de popoare prin istorii − cel Pelasg > Valah şi cel Turc / Otoman −, „glorioşii cezari autentici“, valah-regele / domnul (domnitorul) Mircea cel Bătrân (1386 ‒ 1418) şi împăratul / sultanul Baiazid (1389 ‒ 1402), iar, în planul liricităţii satirice, prin raportare la glorioasa-ne stră-moşie, se evidenţiază „un prezent“ de un epigonism cronicizat / acutizat. Poema relevă Distinsului Receptor, pe de o parte, hiatul dintre „un trecut de perspectivă“ dinspre / dintr-un mai viu („neînsomorat“) / activ prezent, şi, pe de altă parte, mejdina dintre „un prezent al imediat-realităţii-eruptive şi statuarea „tradiţiei“ / „trecutului“ întru demnitate eroică:

«Eminescu porneşte de la un motiv istoric, dar aduce istoria la zi, pentru a observa demagogia politică a vremii şi [pentru] a scoate de aici pretextul unei satire patetice, vizând amarnica deturnare a tradiţiei prin proastă sau ticălos-interesată manipulare a vieţii publice.» (NLlr, 43); versurile din partea a doua a «Scrisorii III» ‒ după cum relevă, în anul 1991, filologul / eseistul Petru Creţia ‒ «strâng la un loc pacea şi războiul, dragostea şi biruinţa, rumoarea potolită a armelor şi priveliştea fără de timp a adâncilor codri ai ţării. E o clipă de răgaz înainte de dezlănţuirea unei alte urgii, aceea a înseşi versurilor lui Eminescu biciuind şi fulgerând nu doar un oarecare trecător grup politic, ci tot ce a stricat şi mai strică încă, a minţit şi mai minte încă încercatul suflet al ţării.» (CrECon, 221); etc.

(I) Primul plan al «Scrisorii III» (versurile: 1 – 197) este al evocării epopeice a eroismului ostaşilor valahi în rezistenţa antiotomană, în bătălia de răsunet euro-asiatic de la Rovine (Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), din anul 1394 d. H., când armata Ţării Valah-Carpato-Munteniei, sub conducerea regelui / domnitorului-strateg, cu adevărată iubire de moşie“, Mircea cel Bătrân, obţine o răsunătoare biruinţă împotriva armatei turceşti de sub conducerea sultanului Baiazid (oştirea sultanului fiind aliată şi cu oastea sârbească, având în frunte pe principele Marco Cralevici, şi cu oastea grecească de sub conducerea principelui Constantin Dragaş).

În feerica „deschidere“ a poemei, Mihai Eminescu „(am)plasează“ prim-tabloul de legendă otomană cu un tânăr Baiazid adormit − „cu mâna dreaptă căpătâi“ –, „trăindu-şipe registre onirice simbolicul vis al expansiunii Imperiului Turcimii la Tigru / Eufrat, la Nil şi la Dunăre.

În partea întâi, „a trăirii visului“ (versurile 1 – 21), tânărului sultan Baiazid − îndrăgostit de Malcatun, fiica şeicului Edebali − i se arată nu „fecioara iubită“, ci „Luna metamorfozată în domniţă“ (luna figurând şi pe steagul Turcimii), oferindu-i-se ca mireasă, într-un cadru romantic impresionant, de „idilă cosmică“, desfăşurându-şi, drept fundal, curcubeie selenare şi „muzica sferelor“, în bogate registre stilistice / prozodic-epopeice (epitetele „diafanului oriental“, ale „sublimării“, hiperbole, metafore / comparaţii, simboluri de mare forţă plasticizant-revelatorie – de la «străveziile lor feţe» / «pulbere de diamante» etc., până la arborele din inimă, cu simbologia lui axis mundi, ori până la comparaţii de tipul: «mlădioasă ca o creangă de alun /… / e frumoasa Malcatun» –, dominantă ritmică trohaică, în versuri lungi, arborescente, în măsura 15 / 16, cu cezură, în fastuoase rime perechi, de la cele obţinute din alăturarea „firească“ a substantivului comun la cel propriu – supra, alun / Malcatun –, ori a verbelor la substantive / adjective: schimbă / limbă [-imbă]; -eaptă: dreaptă / [se] deşteaptă –, la cele compuse: verb + pronume – -ino / -in-o, vino / alin-o etc.):

«Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă / Ce, cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, / La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă / Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. / Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară / Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. / Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri; / Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri; / Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, / Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, / Pulbere de diamante cade fină ca o bură, / Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură / Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, / Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… / Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, / Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde: / – Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, / Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… / Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele / Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele. / Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare» (EP, I, 107).

Imediat, în partea a doua a visului (versurile 22 – 46), sultanul simte cum din inima lui creşte un „cosmic arbore“, simbol al expansiunii Imperiului Otoman, un miraculos copac înrămurindu-se şi înălţându-se „într-o clipă cât într-un secol“, peste Asia, Africa şi Europa, în umbra-i falnică aflându-se munţii Taurus (lanţ orogenic din estul şi sud-estul Anatoliei), Caucaz (lanţul orogenic din nordul Asiei Mici, dintre Marea Hârcană / Caspică şi Marea Neagră), Atlas (lanţ orogenic marocano-algeriano-tunisian) şi Balcani (lanţ orogenic sud-dunărean dintre Istria-Peninsulă a Mării Adriatice şi Marea Neagră), cât şi fluvii fundamentale ale celor trei continente: asiaticele Eufrat şi Tigru, africanul Nil şi europeana Dunăre (caracterizată de atributul / epitetul personificator-psihologic / moralizator: „bătrână“):

«Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, / Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, / Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte; / Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde / Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde; / Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, / Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari; / Vede Eufratul, Tigris, Nilul, Dunărea bătrână? / Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. / […] / Toate se întind ’nainte-i… ca pe-un uriaş covor, / Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor – / Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac / În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. / Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung; / Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung / Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, / Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori» (EP, I, 107 sq.).

Tabloul al doilea (versurile 47-56) surprinde sultanul trezindu-se şi tălmăcindu-şi simbolurile din visul trimis de profet“: «Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer / Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. / Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali; / După gratii de fereastră o copilă el zări / Ce-i zâmbeşte mlădioasă ca o creangă de alun; / E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. / Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, / Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, / Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, / Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.» (EP, I, 108).

Tabloul al III-lea (versurile 57 – 62) relevă o vertiginoasă / „vulturească expansiune a Imperiului Otoman / Turc la Dunăre: «Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, / An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, / Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, / Neam cu neam urmându-şi zborul şi sultan după sultan. / Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid… / Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…» (ibid.).

Tabloul al IV-lea (versurile 63 – 68) nuanţează „vultureasca trecere a armatei Imperiului Otoman / Turc, sub conducerea lui Baiazid, peste Dunăre, şi înaintarea pânăîn mlaştinile de la Rovine“: «La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă / Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă; / Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii / Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii; / Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari… / Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.» (ibid.).

Este vorba despre „sunetele metalice ale frunzelor de stejari“, reverberând, armonizându-se cu sunetul armelor purtate de „pădurea“ de războinici-stejari de sub comanda marelui strateg şi „rege“ / domn al Valahilor (Dacoromânilor), Mircea cel Bătrân.

Tabloul al V-lea (versurile 69 – 137) eternizează „întâlnireadintre falnicul, iactantul sultan, Baiazid, şi înţeleptul, demnulrege“ / domn al Valahimii, Mircea cel Bătrân / Mare.

Mai întâi, solul lui Mircea cel Bătrân este întâmpinat cu dispreţ de Baiazid: «Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. / Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ: / – Ce vrei tu? / – Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, / Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.» (EP, I, 108).

Mircea cel Bătrân se distinge prin simplitate, prin bătrâneţe / înţelepciune şi prin portu-i strămoşesc-pelasg > valah; sultanul Baiazid îl întâmpină cu duritate asiatică, ameninţându-l cu înlăturarea din tronul Valahimii nord-dunărene, „în caz că nu se închină / supune“: «La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort / Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. / – Tu eşti Mircea? / – Da-mpărate! / – Am venit să mi te-nchini, / De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.» (EP, I, 109).

Înţeleptul „rege“ / domn al Ţării Valah-Carpato-Munteniei, nu pare deloc intimidat, este dimpotrivă, „stăpân pe situaţie“, dovedeşte un deosebit rafinament diplomatic / psihologic în „războiul lexical“ angajat „direct“, „fără tâlmăcitori“, cu un faimos adversar, relevându-se încă de pe acum că o „bătălie diplomatică“ pe care ai câştigat-o atrage după sine şi biruinţa deplină asupra respectivului inamic în teatrul operaţiunilor militare, în dispozitivele de război: «Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! / Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierţi; / Dar acu, vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn şi nouă de mila măriei-tale… / De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.» (ibid.).

Infatuatul Baiazid, crezând că îl înfricoşează pe Mircea cel Bătrân, se laudă cu biruinţele sale împotriva Cavalerilor Maltei, împotriva Coaliţiei Creştinismului, în diriguirea Papei de la Vatican, dar el, cel supranumit „Fulgerul“, «în turbarea-i furtunoasă, a cuprins pământ şi mare», jurându-şi ca în „pristolul“ / altarul Romei să pună ovăz pentru a-şi hrăni calul:

«– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot / Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? / O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! / Toată floarea cea vestită a întregului Apus, / Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună / Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. / S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, / Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, / Fulgerele adunat-au contra fulgerului care / În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. / […] / Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, / Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă, / Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, / Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs… / Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? / Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?» (ibid.).

Cuvântul „regelui“ / domnului Valah-Carpato-Munteniei se pronunţă, se rostuieşte în numele unei veritabile istorii de Popor Pelasg > Valah cu o multimilenară existenţă în întregul bazin al dacic-sacrului fluviu, Dunărea, în Pensinsula Balcanică şi în Peninsula Anatoliei (Capadochia – „capul / capătul de la Dachia / Dokia“), un popor cu biruinţe împotriva unor invadatori, veniţi din acelaşi spaţiu, ca şi Baiazid, începând cu împăratul persan, Darius, respins de armata strămoşească – a nemuritorilor Pelasgo- > Valaho-Daco-Geţi –, în numele unui adevăr indiscutabil, valabil de când lumea, potrivit căruia iubirea de Moşie / Ţară iubirea de Patrie nu poate fi niciodată anihilată;„alocuţiunea“ lui Mircea cel Bătrân / Mare în faţa iactantului sultan, Baiazid, şi a suitei acestuia, este răspunsul răspicat al demnităţii, care a caracterizat dintotdeauna adevăraţii conducători ai Poporului Valah:

«– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti / Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. / Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, / Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. / După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, / Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe; / Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, / De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod; / Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă – / Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, / Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ… / Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej / Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? / Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?… / Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? / (130) Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, / A credinţii biruinţă căta orice cavaler. / Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul… / Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, / Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; / N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid / Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!» (EP, I, 109 sq.).

Tabloul al VI-lea (versurile 138 – 169) oglindeşte bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395 (mai mult ca sigur şi „strategic-glăsuind“, este vorba aici nu de despre „rovinele“ de Ialomiţa, ci de „rovinele“ de pe Jiu-Craiova / Dacia Nord-Dunăreano-Pontică), în culori dintre cele mai vii, dintre cele mai dinamice; armata Valahilor, mânată-n luptă chiar de Mircea cel Bătrân, în numele iubirii de Moşie / Patrie, se desfăşoară / dezlănţuie ca o „vijelie îngrozitoare“, ca un „ropot de grindină“, „ca grindina oţelită“ (ropot datorat călăreţilor, nicidecum „duduind“, cum lasă a se înţelege „dicţionarele limbii valahe făcute de lexicologi amatori“, ci durduind < durdă- „puşcă“ + suf. -ui, adică „trăgând focuri ‒ alice, gloanţe ‒ din durde / puşti“, căci de aceea-i „oţelită“ grindina), spulberând cetele păgâne ale Turcilor, alungându-le, înecându-le în Dunăre:

«Şi-abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, / Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, / Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă; / Călăreţii împlu câmpul şi roiesc după un semn / Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn, / Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, / Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, / Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, / Orizonu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, / Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie… / Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. / În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, / Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare; / În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, / Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, / Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie; / Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, / În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, / Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă / Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, / Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul… / Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare; / Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, / Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi; / Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, / Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, / Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată – / Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. / Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, / Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.» (EP, I, 111).

Tabloul al VII-lea (versurile 170 – 197) are ca fundal odihna armatei valahe, în cadru romantic-selenar“, după victoria de la Rovine asupra Otomanilor / Turcilor, şi, în prim-plan, fiul-războinic al lui Mircea cel Bătrân, scriind o epistolă către iubita-i de la Argeş…“. Şi fiul lui Mircea cel Mare / Bătrân se bucură de faptele vitejeşti ale armatei valahe, „fapte cosmic-receptate“ chiar şi de perechea secundă (Soare Lună) din tetrada Zalmoxianismului: Soarele apune într-„un nimb de biruinţă“ pe creştetele Carpaţilor; Luna „varsă linişte şi somn“; stelele – desigur, ale eroilor – iar „izvorăsc din veacuri una câte una“; etc.

Este sugerată – prin fiul falnicului domn ca oştean, ca poet scriind o epistolă, pe genunchi, la lumina lunii, către mireasa sa – nu numai „realcătuirea perechii ideale“ (după modelul celei protectoare, din Zalmoxianism), asigurând perpetuarea speţei regeşti, ci şi o anumită „ereditate“ valahă“ a eroismului, a biruinţelor, a independenţei / libertăţii, o anumită „ereditate“ a Demnităţii Neamului (de vreme ce şi stihul războinicului-poet este în lamură folcloric-valahă):

«Pe când oastea se aşază, iată soarele apune, / Voind creştetele ’nalte ale ţării să-ncunune / Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit / Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, / Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una / Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna: / Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. / Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn / Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, / S-o trimită dragei sale, de la Argeş mai departe: / „De din vale de Rovine / Grăim, Doamnă, către Tine, / Nu din gură, ci din carte, / Că ne eşti aşa departe. / Te-am ruga, mări, ruga / Să-mi trimiţi prin cineva / Ce-i mai mândru-n valea Ta: / Codrul cu poienele, / Ochii cu sprâncenele; / Că şi eu trimite-voi / Ce-i mai mândru pe la noi: / Oastea mea cu flamurile, / Codrul şi cu ramurile, / Coiful nalt cu penele, / Ochii cu sprâncenele. / Şi să ştii că-s sănătos, / Că, mulţămind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos“.» (EP, I, 111 sq.).

(II) Secundul plan, sau planul liricităţii vitriolante din «Scrisoarea III» (88 versuri: 198 – 285), reflectă un singur tablou, al campaniei eroului liric împotriva celor ce şi-au bătut joc de limbă, de străbuni, de obiceiuri“, „campanie dusă cu armele satirei, pamfletului, ironiei, împotriva parlamentarilor / politicienilor din România, în majoritatea lor, „străini de Neamul Pelasg > Valah (impuşi – ca şi regele german-hohenzollern-sigmaringen-ian de Bucureşti, Carol I – de imperiile din a doua jumătate a secolului al XIX-lea), demagogi, corupţi, trădători ai intereselor ţării etc. „Trecerea“ (versurile 198 – 211) de la un pol al antitezei către celălalt, de la trecutul glorios al Valahimii din vremea lui Mircea cel Bătrân, la prezentul epigonic, nu se face brusc, ci „gradat“, prin relevarea „condiţiei de azi a rapsodului cu liră visătoare“, ce nu poate afla printre contemporani acei eroi, ori acele fapte care să fie comparabile cu ale strămoşilor, prin zadarnica punere – a eroului liric, a vocii auctoriale –, în situaţia de a căuta şi de a evoca vreo „acţiune recentă“ legată de principiile morale fundamentale, Iubirea de Patrie / Moşie, Virtutea etc., „acţiuni“ / „făptuiri“ inexistente, imposibil de găsit, datorită decăderii în cosmopolitism a clasei conducătoare ce constituie vârful piramidei sociale din România: «De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii… / În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să-i caut; / Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut / Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? / Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! / O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, / Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţ, / Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, / Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. / Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, / Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, / Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră / De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.» (EP, I, 112).

După ce „eroul liric“ îşi ia „rămas bun“ de la strămoşii – Basarabi, Muşatini – „dătători de legi şi datini“, ce rămân în „umbra sfântă“ a romantismului, intră în funcţiune adevăratele „baterii“ ale satirei / pamfletului (versurile 212 – 251):

«Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? / N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? / Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? / Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, / N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi / În aplauzele grele a canaliei de uliţi, / Panglicari în ale ţării, care joacă şi pe funii, / Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? / Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, / De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? / Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele / Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. / Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget, / Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, / Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, / La tovarăşii săi spune veninoasele nimicuri; / Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, / Quintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. / Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, / Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască… / Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! / Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, / În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, / Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. / Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, / Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, / Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri / Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…/ Şi apoi în Sfatul Ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire, / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!» (EP, I, 112 sq.).

De aici, din „punctul culminant“, satira eminesciană pune prezentului epigonic retorica întrebare „etnogenezic-imperială“, cu „magnetizarea“ unui clar „deznodământ“ (versurile 252 – 257): «Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! / I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! / Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi / Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri / Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, / Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!» (ibid.). Mihai Eminescu demască şi sursa tuturor relelor din România vremii sale – incultura (datorată, în primul rând absenţei unui învăţământ valah, lipsei „educaţiunii“ / „instrucţiunii“ valah-autohtone), prostia, impostura ‒ promovarea nonvalorii ‒, corupţia etc.: «La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, / Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, / Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos… / Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? // Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, / Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, / Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, / Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, / Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană… / O, te-admir progenitură de origine romană! / […] / Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă / Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, / Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, / Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? / Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, / Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, / Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, / Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei! / Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; / Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.» (EP, I, 113 sq.).

În final (versurile 280 – 285), ca sugestie satirică de deznodământ, ca „posibilă“ ieşire din „starea / situaţia dezastruoasă“ în care se afla România, este invocat un simbol istoric-valahic fundamental, este implorat (de eroul liric) înaltul spirit justiţiar valah-carpato-dunăreano-balcanic, reprezentat de icoana celebrului „rege“ / domn valah, Vlad Ţepeş (1431 – 1476), cel ce, în scurtele-i domnii din anii 1448 (din august şi până în octombrie), 1456 (august) – 1462 (decembrie) şi 1476 (decembrie), a făcut să se respecte marile valori ale vieţii sociale, în primul rând, cinstea, demnitatea Pelasgimii > Valahimii, devenind celebru prin aplicarea pedepsei cu tragerea în ţeapă a tuturor încălcătorilor de lege (indiferent de categoria socială din care făceau parte respectivii răufăcători, indiferent de apartenenţa etnică a hoţilor / escrocilor veniţi în Valahia / Bucureşti din imperiile vecine, îndeosebi din Imperiul Otoman): «Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; / Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. / Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei, / Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, / Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, / Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!» (EP, I, 114).

***********

Nota semnalată de asterisc şi bibliografia siglată:

*Distinsul Receptor poate consulta variante ale eseului «Iubire de moşie, trecut eroic şi prezent epigonic în „Scrisoarea III“…», fie în revista «Banchetul» (Petroşani, ISSN / ISSN-L 2501-1332 ; redactor-şef : Dumitru Velea), anul al IV-lea, nr. 37-38-39 / ianuarie-februarie-martie, 2019, pp. 25 ‒ 28, fie în recentul op pachian-tatomirescian, «Eminescologie la puterea a treia» (pp. 156 ‒ 162 ; v. infra, sigla : PTEmin).

CIlro = G. Călinescu, «Istoria literaturii române de la origini până în prezent» (ediţia a doua, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

CrECon = Petru Creţia, «Eminescu ‒ Constelaţia Luceafărulu…», Bucureşti, Editura Humanitas (ISBN 973-28-0421-1), 1994.

EP, I, II = Mihai Eminescu, «Poezii ‒ proză literară» (ediţie de Petru Creţia), vol. I ? II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.

NLlr = Nicolae I. Nicolae, M. Pavnotescu, E. Leahu, A. Gh. Olteanu, Gh. Lăzărescu, C. Parfene, Elena Berea-Găgeanu, «Limba şi literatura română», Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1994.

PTEmin = Ion Pachia-Tatomirescu, «Eminescologie la puterea a treia», Timişoara, Waldpress (ISBN978-606-614-389-9), 2024.


Muzeul Eparhial din cadrul Mănăstirii Stelea (Târgoviște): pildă de împăciuire între frații moldoveni și munteni”

Dacă Biserica „Trei ierarhi” din Iași ridicată de domnitorul Vasile Lupu ne contariază cu arhitectura sa unică și cu „dantelăria” de piatră a fațadei sale (modele folclorice și elemente simbolice), la câteva sute de kilometric distanță se află Mănăstirea Stelea din municipiul Târgoviște, ridicată de același domnitor al Moldovei ca semn al împăcării cu domnul Țării Românești, Matei Basarab și care are același „model” de construcție și împodobire. Mănăstirea Stelea este o mănăstire ortodoxă de călugări din România situată în municipiul Târgoviște, județul Dâmbovița. Complexul religios se află pe Strada Stelea nr. 6 din Târgoviște, iar construcția sa datează din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Mănăstirea a fost ridicată în a doua jumătate a veacului al XVI-lea de negustorul Stelea, fiind menționată în 1582 de un hrisov prin care Mihnea Turcitul întărea o danie făcută mănăstirii. În 1645, domnul Moldovei, Vasile Lupu, ridică din nou, biserica păstrată până astăzi, o nouă casă egumenească, chilii și ziduri de incintă, ca semn al împăcării cu domnul Țării Românești, Matei Basarab. Opt ani mai târziu, în noiembrie 1653, ctitoria domnului Moldovei avea să-l găzduiască aici pe Macarie Patriarhul Antiohiei, primit cu mare fast la Târgoviște. Însotitorul său, Paul de Alep, în însemnările sale, compara Târgoviște – ca marime – cu Alepul sau Damascul, iar dintre numeroasele ei biserici și mănăstiri, consideră că cea a lui Vasile Voda este cea mai frumoasă.

În perioadele 1971-1975, 1982-1988, 1991-1999 și în 2002 s-au efectuat lucrări de restaurare la turnul-clopotniță și la stăreție. Datând din secolul al XVI-lea, turnul clopotniță este monumentul cel mai vechi care s-a păstrat din ansamblul arhitectural de la Mănăstirea Stelea. Fundațiile lui se așează pe pragurile fundațiilor casei din veacul al XV-lea. De plan aproximativ pătrat, turnul cuprinde trei nivele: parterul, unde se află un gang de acces, etajul întâi, cu o cameră și etajul al doilea unde se află clopotele. Este structurat în două registre, cel inferior grupând primele două nivele. Nivelul inferior – parterul, este cel original, din zidărie mixtă, în casete și porțiuni numai din cărămidă. Gangul este acoperit cu o boltă semicilindrică, pe console din cărămidă. Scara de acces la etaje este înglobată în grosimea zidului. Mănăstirea Stelea a fost restaurată ultima dată în anul 2000, având ca destinaţie administraţia eparhială. Din 2004 este muzeu. Prezintă o bogată colecție de obiecte de mare valoare istorică şi artistică, realizate în secolele XVII – XX, care au servit cultului în mănăstirile şi bisericile parohiale din Arhiepiscopia Târgovişte. Printre odoare se păstrează cruci de binecuvântat din lemn, Biblii şi Evanghelii cu ferecătură, sfinte potire, sfeşnice, cădelniţe, candele, pistornice, anaforniţe, discuri de argint, veşminte preoţeşti, precum şi nenumărate icoane de patrimoniu. Muzeul găzduieşte vechi cărți de cult şi mai multe hrisoave emise de domnitori ai Ţării Româneşti în diverse perioade, consemnând şi aducând în contemporaneitate fapte istorice: hrisovul lui Radu Voievod, datat 10 iulie 1614, prin care întăreşte Mănăstirii Dealu stăpânirea peste Satu Nou pe care l-a cumpărat şi l-a scutit de obligaţii fiscale, hrisovul dat de Matei Basarab ctitoriei sale de la Mănăstirea Doiceşti, la 9 aprilie 1646, prin care-i dăruieşte mai multe proprietăţi, hrisovul lui Constantin Mavrocordat din 3 iunie 1746 referitor la funcţionarea unui târg pe moşia Pătroaia din vama căruia se va întreţine şcoala din sat, hrisovul dat de Constantin Alexandru Ipsilanti din iunie 1805 prin care mitropolia, episcopiile, mănăstirile şi metoacele lor erau scutite de plata obligaţiilor fiscale. Expoziţia este constituită în trei săli cu exponate din Muzeul Arhiepiscopal de la Mănăstirea Stelea: Implicarea socială a Bisericii (sunt prezentate în cadrul expoziţiei bisericile de mir de la sat şi oraş, centrele monahale, dar şi imagini din practica liturgică), Legăturile Bisericii cu Statul (este evidenţiată implicarea clerului în probleme de justiţie, diplomaţie, dar şi poziţia şi importanţa schiturilor şi mănăstirilor ca oaze de cultură şi spiritualitate românească) şi Cultura, cartea, şcolile de arhitectură şi de artă.

Pe terasa Muzeului Arhiepiscopal de la Mănăstirea Stelea se păstrează un fragment de cruce de mormânt din secolul al XVIII-lea reprezentând pe Sfinţii Constantin şi Elena, o cruce de drum din secolul al XVIII-lea, o cruce de mormânt din secolul al XIX-lea şi un sfeşnic de piatră din anul 1708. La Mănăstirea Stelea se păstrează numeroase pietre de mormânt, unele foarte vechi, datând din 1609, 1647, 1689 şi 1820. Dintre obiectele de cult ale bisericii s-au mai păstrat stranele, două jilțuri brancovenești, unul purtând stema Țării Românești (ambele aflate astăzi în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României), un disc de argint aurit dăruit de Doamna Stanca în 1599-1600 și un potir de argint aurit filigranat dăruit de Vasile Lupu. Tot din vremea lui Vasile Lupu datează o cristelniță din piatră aflată în pronaosul bisericii. De la Vasile Lupu provine și o anaforniță din argint aurit, cu stema Moldovei, păstrată astăzi în colecțiile Muzeului Național de Artă. Din anii 1763-1764 datează un pomelnic-triptic din lemn, provenit de la Mănăstirea Stelea, aflat în prezent în colecțiile Patriarhiei. Relativ numeroase sunt pietrele de mormânt, cea mai veche datând din anul 1609, urmată de altele din 1647, 1689 și 1820. Din dorința de a reda Sfintei Mănăstiri Stelea statutul de oază spirituală și vatră de cultură pe care le-a avut cândva, Inalt Prea Sfințitul Nifon Arhiepiscopul Târgoviștei, a propus o nouă destinație „Casei egumenești”, aceea de „Muzeu de artă și arhitectură religioasă” cu expoziții de icoane si carte veche românească. Expoziția de început se dorea a fi un început al unei suite de manifestări expoziționale, de cercetare științifică și de artă a patrimoniului cultural religios din cadrul Muzeului Arhiepiscopal Târgoviște. Ținând cont de faptul că în majoritatea muzeelor de istorie din țară se pune foarte puțin accent pe istoria Bisericii Ortodoxe Române, iar în muzeele de artă cu atât mai puțin, expoziția-muzeu încearca să evidențieze legătura intrinsecă între istoria țării și cea a bisericii. Vizitarea celor trei săli de expoziție din Muzeul Arhiepiscopal de la Mănăstirea Stelea, oferă spre meditație tuturor celor care vor studia cu atenție, trei teme extrem de generoase: 1. Implicarea socială a Bisericii, care decurge din legăturile bisericii cu comunitatea locală și prin ea cu întreaga societate românească.

În acest sens sunt prezentate în cadrul expoziției bisericile de mir de la sat și oraș, centrele monahale, dar și imagini concludente din practica liturgică ce reliefează implicarea sacrului în viața de zi cu zi a credincioșilor. 2. Legăturile Bisericii cu Statul, demonstrate de implicarea marilor duhovnici și oameni ai Bisericii în bunul mers al treburilor publice, precum și de rolul lor în păstrarea nealterată a legii strămoșești. Este evidențiată implicarea clerului în probleme de justiție, diplomație și chiar de ecumenism, dar și poziția și importanța schiturilor și mănăstirilor ca oaze de cultură și spiritualitate românească. În acest sens, concludentă este afirmația lui A.D. Xenopol: „În Evul Mediu singurul așezământ cultural era Biserica”. 3. Poziția extrem de favorabilă a Bisericii față de circulația ideilor și modelelor pentru păstrarea unității spirituale a Ortodoxiei. Concret, se face referire la cultură, carte, școlile de arhitectură și de artă, dar și la salvarea unității Ortodoxiei (mai ales la sud de Dunăre), prin implicarea directă și nu numai, a marilor noștri voievozi care au făcut danii importante cunoscutelor centre spirituale din afara granițelor țării. În muzeu se găsesc astfel expuse obiecte de mare valoare duhovnicească, istorică și artistică, realizate în secolele XVII – XX, care au servit cultului în mănăstirile și bisericile parohiale din Arhiepiscopia Târgoviște. Ansamblul Mănăstirii Stelea a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Dâmbovița din anul 2015, având codul de clasificare DB-II-a-A-17310. El este format din: Biserica „Învierea Domnului”, construită în perioada 1644-1645, pe fundații datând din secolul al XVI-lea. În pisania bisericii se precizează că biserica a fost ridicată de Vasile Lupu pe locul unei biserici mai vechi, al cărei ctitor a fost Stelea negustorul. Stilul arhitectonic al bisericii are specific moldovenesc, fiind singura biserică construită în Țara Românească după modelul bisericii Trei Ierarhi din Iași. Aici mai avem Casa egumenească sau Casa Nifon, reconstituită în anul 1975 pe ruine datând din secolele al XV-lea, al XVI-lea și al XVII-lea; Beciul primei case egumenești, ce a fost construit în secolul al XV-lea; Corp de chilii (latura de vest), ridicat în secolul al XVII-lea pe fundații din secolul al XV-lea și refăcut în secolul al XIX-lea; Ziduri de incintă cu urme de chilii, ce datează din secolul al XVII-lea; Turnul clopotniță, ridicat în secolul al XVI-lea; Corp de poartă, construit în secolul al XVII-lea.

În aceeași idee al unirii spirituale dintre Țara Românească și Țara Moldovei, avem și Mănăstirea Soveja („Dobromira”), care este o mănăstire ortodoxă din județul Vrancea (fostă Țara Moldovei), ridicată de Matei Basarab, domnitorul Țării Românești. Situată la intrare în stațiunea Soveja, mănăstirea a fost construită ca semn al împăcării dintre domnitorii Matei Basarab și Vasile Lupu, motiv pentru care aceasta mai este cunoscută și sub numele de „Dobromira”, care înseamnă „bună pace”. Biserica Stelea din Târgoviște pe care am prezentat-o mai sus este „sora” celei din Soveja, parte din ceea ce a rămas în istoriografie drept „pildă de împăciuire între frații moldoveni și munteni”, semn în timp care a contribuit și la actul istoric de mai târziu al Unirii Principatelor Române, iar apoi la Marea Unire a tuturor românilor. Muzeul Eparhial din cadrul Mănăstirii Stelea din municipiul Târgoviște ne oferă o imagine completă asupra rolului social jucat de credință de-a lungul istoriei noastre, dar și element de împăcare a celor două țări românești (Moldova și Țara Românească), la ceas de tulburare și neînțelegere a celor doi domni conducători, Vasile Lupu și Matei Basarab. Pacea să fie cu noi!


Rusa ca „instrument de supraviețuire”…

Am citit atent analiza doamnei Eugenia Gusilov despre funcția limbii ruse în imperiul de la răsărit. Ea e moldoveancă de dincolo, eu mi-s moldovan de dincoace de Prut. Și eu am trăit destule momente jenante pentru unii conaționali de-ai mei, pentru care toți cei care trăiesc dincolo de Prut ar fi ruși. Degeaba le zice careva că nu-i adevărat, ei au rămas contemporani cu marele artist anonim, care a compus „Miorița”: „Unu-i moldovean, / Altul ungurean/ Și altu vrâncean.” Este limpede că vrânceanul e tot moldovean, altfel dai în doaga lui Ciolacu, hăl dă vrea să conducă toată România, dar se simte „nașpa” dacă i se spune că e „moldovean”, adică… „tolomac”. „Mă jignești!…” Mă-nțelegi? E altceva să fii buzoian, acolo căcăreaza de oaie are altă formă, nu e ca-n Moldova… Culmea, domnul Ciolacu (ciungu) poartă nume turcesc, găgăuz. Noi, moldovenii, ce să mai zicem de el? Iar „ungureanul” din baladă este un român din Ardeal, de peste munte. Iar acolo stăpâneau ungurii, deci era „ungurean”… Așa a apărut și numele „român”. Da, da, nu vă supărați: dacii liberi se angajau ca mercenari în armata Imperiului Roman după invazia lui Traian. Când venea câte un cumătru să ceară ceva de la tata, mama îi răspundea de pe capul prispei: „Nu-i românu meu acasă. Când se întoarce românu meu, îi zic.” Nu era întâmplător că se folosea cuvântul „român” pentru „soț” în Moldova fiindcă era tot la marginea unui imperiu. Această semnificație nu există în Valahia, în Banat sau în Crișana. Nu trebuie să ne supărăm pe asemenea reacții gâtuite de fazele istoriei. Mi se par firești, dar trebuie să le depășim cu fruntea sus, fără să ne buricăm prea mult că am fi „urmașii lui Traian” fiindcă nu suntem.

Prin 1992, am fost la o mare adunare a Frontului Popular Creștin și Democrat de la Chișinău. Iurie Roșca, care militează acum pentru „partea care devine întreg”, urcase călare pe val. La sfârșit, am mers spre garderobă. Acolo era un tânăr rus blond-roșcat, pistruiat și lung. El ne dădea paltoanele, cojoacele, cușmele… „Pajalusta! Pajalusta!”… Înainte mea era o namilă de inginer agronom, fost șef de kolhoz. Când a ajuns la rând, a ridicat o carabă de șapte kile deasupra blondului: ”Grăiești, uăi, în limba di stat!” Rusul cel deșirat s-a făcut stacojiu: mi-am dat seama că omul nu știa „limba di stat”. Din cauza berbecilor care au condus Respublika Molotov (cu excepția lui Mircea Druc, Mihai Ghimpu, Maia Sandu sau Nicolae Timofti), limba română a trecut acolo și prin faza „limba di stat”: le era târșală să spună că e limba română, dar nici nu-i mai trăgea inima să zică „limba moldovenească” fiindcă aflaseră că era o scornitură bolșevică.

Prin 1997, ajung din nou la Chișinău cu premierul de la București. Dimineața, am coborât la micul dejun. M-am nimerit la masă cu un coleg de la „Adevărul”, iar mai târziu, a mai venit „o divă” de la TVR 1. Apare ospătărița numai zâmbet toată cu ochii la… divă, nu la mine: „Ați venit la noi în ospeție?!” Era atâta căldură în privirea ei, încât am invidiat-o sincer pe realizatoarea de la TVR 1. Diva s-a înțepenit în scaun, s-a crispat toată și a replicat din tavan: „Bă, voi nu vă mai dați pe brazdă? Eu sunt musafir, nu oaspete!” Chelnerița mea s-a topit toată, se făcuse ca rusul de la garderobă și a plecat cu nota spre bucătărie. „Nu vă supărați, cuvântul „oaspete” este mult mai vechi decât „musafir”, care vine din turcă. Pe când aveam noi românii „oaspeți”, rușii nu făcuseră încă Moscova…” Diva s-a crispat și mai mult, a ciugulit ceva în grabă, a zvâcnit în sus și nu mi-a mai răspuns la salut cât am mai stat prin Chișinău…

„Avem di tăti”, spune un frumos cântecel basarabean. Dacă nu-l tragem de urechi pe un ardelean care ne spune că are „o glajă de-un fărtai cu țuică”, după care „ne astrucăm pe laiță ca să ne cotârcească pe lepedeu cu prostirea”, tot așa trebuie să privim cu bunăvoință critică și expresii basarabene de genul „scoati, uăi, o pivî din holodilnic șî hai sî bem oleacî”. De ce să ne supărăm?

Limba rusă a devenit însă o opțiune politică pentru românii din nordul Bucovinei și din Herța. De ce? Pentru că acești conaționali ai noștri au fost nevoiți să treacă de la rusificare forțată la ucrainizare, un proces mai sinistru pentru români. Mai ales atunci când scroafa de la Kiev a început să urce în copac…Prin urmar e, limba rusă a avut funcții diverse pentru românii din teritoriile invadate de Armata Roșie. Aici aș mai adăuga o nuanță la ceea ce scrie doamna Gusilov. Așa este, noi am abandonat Basarabia în fața rușilor, fără să tragem măcar un glonț, comparativ cu finlandezii care au sfidat epopeic Imperiul Rus pentru Karelia lor. Însă nu trebuie să punem semnul egalului între „bătaia jandarmilor români” (lucru real) și gîrbaciul Ohranei sau al NKVD-ului. Nu românii i-au deportat pe basarabeni în Siberia. De acord, multe secături din administrația română au fost trimise în Basarabia, dar acolo au venit și mari personalități ca Dimitrie Gusti, Onisifor Ghibu, Gala Galaction și mulți, mulții alții…


Valahii din Peninsula Sinai. Apărătorii unei mănăstiri ortodoxe

Există un tărâm aflat între Egipt și Țara Sfântă, care este legat nu numai de istoria spectaculoasă a faraonilor sau de poporul evreu, ci și de valahii noștri, păstori și eficace luptători la începuturile evului mediu și nu numai. Sinai este o peninsulă de formă triunghiulară cuprinsă între Marea Mediterană la nord, Marea Roșie la sud, fiind un teritoriu al statului Egipt de azi. Peninsula are o suprafață de aproximativ 60.000 km². Limitele sale terestre sunt clare: Canalul Suez la vest și granița israelo-egipteană la nord-est. Peninsula Sinai este localizată în Asia de Sud-Vest, (numită uneori și Asia Apuseană, o denumire mult mai precisă din punct de vedere geografic decât termenul folosit în Europa – Orientul Mijlociu), în timp ce restul Egiptului se află în Africa de Nord. Peninsula este acoperită aproape în întregime de munți și deșerturi. Limita naturală estică a peninsulei este falia cunoscută cu numele de Valea Marelui Rift, falie care poate fi văzută de la valea cursului superior al râului Iordan, întinzându-se către sud prin Marea Roșie, până în Africa (wikipedia.ro). Acest teritoriu are o istorie comună cu locuitorii din Carpați. Valahii au fost vestiți în cronicile timpului nu numai ca păstori, ci și ca aprigi luptători. Astfel au ajuns în locuri neașteptate. Domnitorul Țării Românești, Alexandru cel Rău, care a domnit între anii 1592 – 1593, nu a fost așa de „rău” cum îi arată porecla. Acesta a fost fiul lui Bogdan Lăpușneanu și nepotul lui Alexandru Lăpușneanu, deci avea și sânge de român moldovean. Este de subliniat cum domnii români ajungeau pe scaunul de la București sau Iași, fiind de aceeași etnie, cu aceeași limbă și cu o singură credință. Alexandru cel Rău a fost unul dintre ctitorii Mănăstirii creștine „Sfânta Ecaterina” din Peninsula Sinai. Alexandru cel Rău a fost ucis din ordinul Sultanului turc la 1597. Este de subliniat că Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai a fost parțial restaurată în 1592 pe cheltuiala domnitorului român Alexandru cel Rău. Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un lăcaș greco-ortodox, în Peninsula Sinai din Egipt, fondată, după unele surse, între 548 și 565 și este încă cea mai veche mănăstire creștină locuită. Mănăstirea este situată la picioarele Muntelui Sinai (Muntele lui Moise – Jebel Musa). A fost construit pe locul unde profetul Moise a văzut Rugul Aprins. Cu toate că este cunoscută sub numele de Sfânta Ecaterina, hramul mănăstirii este „Schimbarea la Față”. Uneori mai este cunoscută și sub numele de Mănăstirea „Rugului Aprins.”

Aşezată la poalele Muntelui Sinai, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” se înalţă chiar pe locul de unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise dintr-un rug cuprins de o flacără nepământeană, în același loc de unde Sfântul Proroc a pornit pentru a se ruga lui Dumnezeu și a primit Tablele Legii cu cele zece porunci. O etapă importantă în istoria acestui loc sfânt începe în secolul al VI-lea, când împăratul Iustinian (527-565) a ordonat construirea unei cetăți mari și puternice, care să împrejmuiască construcțiile Sfintei Elena, adică biserica mare și chiliile pentru monahi. Ctitoria Sfântului Împărat Iustinian a fost numită iniţial „Sfânta Mănăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a păşit Dumnezeu”. Pentru a-i apăra pe călugări de repetatele raiduri ale triburilor arabe, împăratul a adus aici câteva detaşamente de soldaţi valahi, ca să apere lavra. Aşa se face că, timp de sute de ani, strămoșii noştri şi-au adus o contribuţie importantă la protejarea mănăstirii. După cucerirea peninsulei Sinai de către arabi în anul 641, mănăstirea și-a continuat netulburată existența, după ce Mohamed a semnat celebrul Ahtiname, prin care musulmanii au datoria de a-i apăra pe monahi și de a nu le percepe taxe. (https://doxologia.ro/manastirea-sfanta-ecaterina-din-muntele-sinai-0). Timp de câteva secole, Mănăstirea „Sfânta Ecaterina” a fost un puternic centru de pelerinaj pentru creştinii dornici să se închine la moaştele Sfintei Muceniţe Ecaterina. După o perioadă dificilă de ocupaţie mamelucă, a urmat cucerirea Egiptului și a Sinaiului de către otomani, în anul 1517. Noii stăpânitori au respectat drepturile mănăstirii. (Silviu Cluci, 25 noiembrie 2016 – „Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai”. Doxologia.ro). Sfântul Ioan Scărarul a trăit la sfârșitul secolului al VI-lea și în prima jumatate a celui de-al VII-lea, fiind pomenit de creștinii de pretutindeni pentru viața sa curata, închinată Mântuitorului Hristos. Despre Sfântul Ioan Scararul stim că s-a născut cu puțin timp înainte de anul 579 și a trăit până spre anul 649. La vârsta de 16 ani a intrat în Mănăstirea Sinai sub supravegherea starețului Martiriu. Dupa moartea staretului, Sfantul Ioan Scararul s-a retras într-o peșteră la poalele Muntelui Sinai, trăind timp de aproape 40 de ani in meditatie rugaciune si studiu. În anul 639 era stareț al mănăstirii, însă nu dupa mult timp s-a retras în vechea lui peșteră unde și-a trăit viața în meditație și rugăciune, aici aflându-și sfârșitul. Aici, în lumina mănăstirii Sinai a scris sfântul lucrarea duhovnicească „Scara”, un fundament al ortodoxiei.

Viața și liniștea sfântului i-a fost protejată de soldații valahi. Posibil. În revista „Formula As” a apărut acum câțiva ani un articol viral și cu un subiect inedit pentru români – „Un mister tulburător”, articol semnat de Valentin Iacob, legat de o expoziție de fotografie a Mihaelei Năstase. Redau un fragment sugestiv din articol: „De 1400 de ani, un mister absolut tulburător pluteşte peste Peninsula Sinai. Totul a început cu Împăratul bizantin Iustinian, atunci când el a poruncit să fie ridicată, la poalele muntelui, o uriaşă mânăstire-cetate, astăzi, cea mai veche din lume, cu slujire neîntreruptă: mânăstirea Sfânta Ecaterina, locul unde lui Moise i se arătase Dumnezeu şi primise Tablele Legii. Iar pentru paza mânăstirii şi a călugărilor, Iustinian a trimis 100 de soldaţi valahi, un corp militar de elită, vlahii fiind cei mai buni soldaţi ai împăraților bizantini, aşa cum fuseseră dacii, cei mai buni grăniceri, pentru împăraţii Romei. Vlahii veneau de departe, din zona Dobrogei, însoţiţi de familiile lor. Dar urgia deşertului a fost mai uşoară cu mult decât ce a urmat: la scurtă vreme, în Sinai au năvălit arabii, şi Islamul a început să pună presiune pe grupul de soldaţi creştini. Într-un studiu din biblioteca Universităţii Oxford, istoricul John Nandris povesteşte cum a aflat, stând de vorbă cu Şeicul tribului de vlahi sinaiţi, că primii urmaşi ai soldaţilor lui Iustinian au dus bătălii feroce ca să apere acea oază de creştinism. Apoi, treptat, şi-au schimbat religia. Au trecut şi ei la Islam. Pe la 1750, ultima femeie creştină vlahă din Sinai a fost îngropată în cimitirul mânăstirii. Dar beduinii arabi îi numesc şi astăzi pe vlahi, „Fiii creştinilor”. Cu timpul, şi limba romanică a vlahilor din Sinai a început să se dilueze, încât azi Vlahii de la Muntele Sinai păstrează doar câteva cuvinte româneşti, dar imediat după ridicarea mânăstirii Sfânta Ecaterina, aici se vorbea limba bessă; adică limba română, afirmă surprinzător John Nandris. Pe la 1930, scriitorul şi călătorul român Marcu Beza încă putea întâlni vlahi din Sinai, îmbrăcaţi cam ca la noi „cu broboade albe, dar cu cămaşi tot albe, cingătoare de piele şi opinici”.

Acelaşi Beza afirmă că vlahii nu s-au căsătorit decât între ei. Au fost, timp de 1400 de ani, o comunitate închisă, forma lor îndârjită de rezistenţă, care îi face să spună şi azi că ei au venit demult, tare demult, dintr-o ţară numită Llah – Valahia. Ei bine, toate aceste frânturi, bănuite, mai degrabă, decât reale, au fost brusc confirmate de o excepţională expoziţie de fotografii, la Biblioteca Naţională a României. Expoziţia este realizată de Mihaela Năstase (România) şi de Ahmed Yehia din Egipt şi se numeşte Vlahii de la Muntele Sinai.” (Valentin Iacob, Vlahii de la Muntele Sinai, Formula As, Numarul 1322, Anul 2018). Sunt informații noi despre existența valahilor în Peninsula Sinai. Tot publicația „Formula As” a scris despre existența valahilor în Peninusla Sinai. Lina Eckenstein, care a fost asistență arheologului britanic Flinders Petrie, la săpăturile arheologice din Serabit el-Khadim, afirmă, în lucrarea sa «Istoria Sinaiului», apărută în anul 1921, la Londra, în capitolul al XII-lea («Construirea mănăstirii») că: „Pentru a securiza construcția, robi români au fost aduși de la Marea Neagră (tradițional din Valahia), o sută ca număr, și transferați în Sinai, împreună cu soțiile și copiii lor, împreună cu o sută de bărbați, cu soțiile și copiii lor, din Egipt. Locuințe au fost ridicate pentru ei în Muntele Sinai, pentru ca ei să poată păzi mănăstirea și pe călugări. (…) Așezământul lor era cunoscut sub numele ‹Deir Abid› (Mănăstirea sclavilor) și descendenții lor au continuat să trăiască acolo, până la răspândirea credinței musulmane”. În capitolul al XVII-lea («Sinai în secolul nouăsprezece») autoarea afirma: „Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, așa-numiții robi ai mănăstirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi și egipteni pe care împăratul i-a mutat în peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh și imediata vecinătate a mănăstirii. Șefii lor seici, în 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad și Suleiman Ibn Ghanaim”. În același capitol, Lina Eckenstein estima numărul „Gebeliyeh”, la începutul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.

Iată ce scria în 1931 C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, în cartea sa «Ieri și azi în Sinai»: „Printre cei ce ajută pe călugări în treburile mănăstirii, se află o ciudată rasă de oameni, ziși Gebali. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmașii robilor valahi, trimiși de Iustinian în veacul al șaselea, pentru a servi mănăstirilor… Mai există aproximativ 400; ei trăiesc în afară zidurilor mănăstirii. Au fost obligați să treacă la religia mahomedană, puțin timp după Hegira (622)”. Scriitorul, criticul literar, istoricul și diplomatul Marcu Beza, care între anii 1931-1939 a fost Consul General al României la Ierusalim, perioada în care călătorește în Peninsula Sinai și face susținute cercetări privind relațiile Țărilor Române cu țările din Orientul Apropiat. Avea să povestească în articolul «Urme românești la Ierusalim, Muntele Sinai și Mănăstirea Sfântul Sava», publicat în anul 1932 în revista «Boabe de Grâu», că atunci când a ajuns la Mănăstirea Sfânta Ecaterina avea să afle, în grădina mănăstirii, locul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creștină a tribului Gebalieh. Cu ocazia vizitei sale la Mănăstirea Sfânta Ecaterina, Marcu Beza avea să primească din partea arhiepiscopului Porfirios cartea grecească „Sfânta Mănăstire Sinai», a lui Pericle Grigoriade, tipărită la Ierusalim, în 1875, ce cuprindea informații despre coloniștii Gebalieh. (Mădălina Bănică,Manastirea Sfanta Ecaterina * Muntenii valahi ai Sinaiului: Beduinii Gebalieh– Cairo, Egipt, Număr 976, 2011).

Etnologul și folcloristul Teodor T. Burada intreprinde în luna mai a anului 1914 o expediție personală, pe urmele foștilor valahi colonizați de împăratul bizantin Iustinan al II-lea în peninsula Sinai ca să apere de tâlharii arabi Mănăstirea Sfânta Ecaterina. Teodor T. Burada avea deja o experiență personală în căutarea fostelor sălașe etnice de valahi, din Europa centrală și Balcani, dar și din Asia Mică. Despre aceste „roiri” de valahi, etnologul a scris articole și studii interesante și cu impact în epocă. Burada ajunge cu vaporul în Egipt, la Port Said pe o furtună de nisip în mai 1914. De aici ia trenul fără geamuri la ferestre spre Ismailia. Datorită furtunii de nisip aerul era irespirabil. La Ismailia se întâlnește cu inginerul român Neculai Popovici care lucrează pentru căile ferate egiptene controlate de englezi. El îi vorbește despre beduinii din zonă și despre desosebirile dintre beduinii arabi și cei din Sinai. Pe un drum de fier trecut prin pădurile tropicale și apoi prin deșert ajunge la Suez. Aici, Burada se îmbracă cu manta și turban și se duce la metocul Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Sinai. Îl întâlnește pe ierodiaconul grec Panaretos, căruia îi spune scopul călătoriei sale. Acesta e entuziast și îi spune că beduinii care apără mănăstirea au origini valahe și au fost creștini, de aceea nu sunt extremiști în religia mahomedană. La Suez se întâlnește cu beduinul Mohamed Masaud care îi devine ghid. Ghidul arab de origine valahă îi povestește că el duce caravanele cu pelerini la Mănăstirea creștină din Sinai, pe care o apără și o slujesc. Drumul de la localitatea Tor la mănăstire durează prin nisp trei zile. Atât ierodiaconul grec cât și ghidul beduin i-au spus că Mănăstirea Sfânta Ecaterina a fost ridicată de împăratul bizantin Iustinian și pentru că o jefuiau arabii, basileul care era originar din Macedonia tracă a adus peste o sută de coloniști valahi cu familiile lor, ca să o păzească, precum și o sută de sclavi din imperiu ca să o slujească. Patriarhul Eutichi al Alexandriei a inițiat și colaborat cu împăratul pentru această venire a valahilor, în 527. De atunci valahii păzesc mănăstirea. Aceștia au devenit beduini și s-au islamizat, dar apără lăcașul și pe călugări. Ei și azi (în 1914) primesc cinci pâini mici și grâu pe fiecare beduin de la Mănăstire. Toți 3000 de beduini. Celor 500 care merg cu caravanele li se dă și bani de la mănăstire. Toți acești beduini se numesc „”sclavi tu Monastiririu” (scalvii mănăstirii). Ei se mândresc cu această denumire și când sunt numiți „beduini arabi” se înfurie. O consideră insultă. Nu se consideră beduini arabi. Ei au satele la circa șase-șapte ore călare de mănăstire. Nu mai sunt creștini, dar recunosc că au fost creștini. La șase mile de mănăstire se află mormântul ultimului lider beduin creștin care a murit cu ceva ani în urmă și la care beduinii se duc în fiecare an să facă pomenire pentru sufletul lor. Mormântul este zidit din piatră. Interesant că mormântul este ca un totem creștin a unei populații islamizate. Beduinii sunt nomazi și umblă îmbrăcați cu cămăși albastre. Sunt glumeți și respectă călugării foarte mult. Practică o justiție proprie. La litigii juridice mai grave apelează la judecată starețului mănăstirii sau chiar la arhiepiscopul ortodox deși sunt musulmani. Ei nu pot părăsi Peninsula Sinai fără acordul egumenului și a șeicului care colaborează cu mănăstirea. Când sunt fericiți sau triști cântă dintr-un fluier „zumara” de care sunt nedespărțiți la fel ca strămoșii din Carpați. Teodor T. Burada a cercetat biblioteca mănăstirii și a descoperit lucruri legate de istoria Țărilor Române. Cărțile sunt legate cu coperți de lemn sau de argint. A găsit aici o hartă a Țărilor Române din 1772, precum și un portret al lui Constantin Brâncoveanu în ulei, în mărime naturală. În interior se află paraclisul Sfinților Apostoli, zidit de spătarul Mihail Cantacuzino, fondatorul mănăstirii Sinaia. Interesantă similaritate a denumirilor Sinaia în România și Sinai în Asia de sud-vest. Icoanele le-a adus personal în 1690 în Sinai, precum și mobilier.

În fața bibliotecii se află un paraclis cu hramul Sf. Ioan înainte mergător, zidit de Alexandru Voievod, domnitorul Valahiei, care a închinat mai mutle sate mănăstirii din Sinai, sate din țara Românească, precum și mai multe donații sau venituri în 1576 pentru „pomenirea lui”. Istorici ca Charles grad afirmau că beduinii nu se considerau arabi și se auto-numeau munteni, iar contele Jean de Kergorlay beduinii se mai numeau „Gebeliyeh”, ciudată pronunție ca după zeul dacic al luminii Gebeleizis. În secolul IX patriarhul Alexandriei, care avea arhiva mănăstirii susținea că beduinii sunt valahii de la Marea Neagră aduși de împăratul Iustinian pe la 526-527. Atunci valahii și-au făcut și un sat fortificat ce se numea Der-el-Abiz (traducere Mănăstirea Sclavilor). Interesant că Iustinian, împărat cu origini trace din Scopia a avut încredere în păstorii valahi, cunoscuți ca viteji pentru a apăra ctitoria sa Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai. (vezi Teodor T. Burada, O colonie de valahi în Arabia, 1914). Este interesant că și astăzi turiștii români care merg în vacanță pe litoralul egiptean al Mării Roșii și plătesc excursii organizate la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Peninsula Sinai află cu stupoare de la beduinii din zonă care îi îmbie cu ceai, curmale și smochine, că ei sunt acolo de mii de ani să apere mănăstirea. Nici beduinii și nici turiștii români nu știu că arabii musulmani, care păzesc mănăstirea ortodoxă cu sfințenie sunt de fapt urmașii valahilor aduși de împăratul Iustinian, care până acum câteva secole și-au păstrat credința creștină și limba română străveche.


Generația confuză…

Generația tânără este confuză. Am vorbit în parc cu zeci de tineri, în special cu cei care învață la Colegiul „Gh. Lazăr” și majoritatea îmi spun că abia așteaptă să termine liceul să plece în America, Spania, Italia sau Anglia, unde „babacul mi-a aranjat o sinecură”. Dar cu România ce faceți? E țara voastră. Când aveți de gând să luați în mâini frâiele ei și să o duceți spre bine? Nu-i interesează. N-au nici un fel de patriotism, nici un fel de ideal. Toți privesc spre America democrației, țara tuturor posibilităților. Da, a tuturor posibilităților, dacă un fost președinte declară că au fost fraudate alegerile, compromițând total ideea de vot corect în America, fapt care l-a determinat să-și îndemne susținătorii să ia cu asalt Capitoliul, simbolul democrației americane. El se află acum în fața acestui proces, legat de evenimentul din 6 ianuarie 2021. Iar când a plecat, a sustras și un maldăr de documente de la Casa Albă. Alt proces. Dar până vor avea loc și aceste procese, a fost condamnat pentru toate cele 34 capete de acuzare în procesul cu Stormy Daniels, o prostituată căreia i-a dat 130 000 de dolari ca să obțină tăcerea ei, faptul că nu a întreținut relații sexuale cu ea în timpul campaniei electorale din 2016. Procesul pierdut i-a adus o condamnare la peste 150 de ani închisoare. Dar chiar dacă va fi arestat, el va putea candida la președinție și conduce țara de după gratii. Bine spunea Robert de Niro că „Donald Trump este o rușine pentru America”. Prin el se vede ce șubredă e democrația americană, ce sistem confuz păstorește. Confuzia este atât de mare încât Trump a declarat că „trăim într-un stat fascist”. El crede că „America se află în declin” și „dacă nu mă alegeți pe mine, ea va dispărea”!

Acuzele pe care le aduce președintelui în funcțiune, Joe Biden, sunt de neacceptat. Cum poate el să-l jignească pe actualul președinte, considerându-l un incapabil, cel mai prost președinte din istoria Americii, aduce jigniri la sute de milioane de americani care l-au votat. Dar el jignește însăși istoria Americii, pe toți președinții ei, dacă consideră că America a crescut strâmb și că și-a pierdut măreția, pe care el vrea să o refacă. Dar nu spune care măreție, ce fel de măreție, aceea de pe timpul barbariei, când albii/yankeii îi umileau pe sclavii negri sau îi măcelăreau pe băștinașii acelui continent nou? Toate păcatele sunt pe capul democraților. Democrația a dus țara aici. America trebuie să redevină ce a fost, imperialistă.

Iar presa se distrează. E un circ de nedescris în America acestor zile. Confuzia e aplaudată, fiindcă aduce unora bogăție, ca și războiul. Cazul Trump dă apă la moară extremismului de orice fel, tulbură total apele, nimic nu mai este clar și cert. Confuzia americană este exportată peste tot, inclusiv în România. Ieri Pepsi-cola, azi confuzie. Categoric, puternicul sistem american este scăpat de sub control. Confuzia este totală, în toate direcțiile. Să nu mai dea America nimănui lecții de democrație, spune Kim Jong-un. Nu-i de mirare că el declară că o va ocupa în trei zile, iar Putin jubilează, atacă Kievul cu o sută de drone pe noapte. Cauza declinului, zice Trump, o constituie imigrația. Imigranții, care trăiesc în palate și hoteluri de lux, în timp ce mulți veterani americani sunt homeless. Condamnarea Americii de către un fost președinte al ei, arată confuzia totală în care se află însăși lumea. Dacă Trump are dreptate, confirmă toate principiile Manifestului comunist al lui Marx și Engels, broșură ce circulă în America, la toate librăriile. Adică Trump este exponentul imperialismului în declin. Dacă el nu va fi ales, ori va dispărea America, ori va deveni o țară comunistă! Iar cu el în frunte, poate va fi o țară extremistă, cu cagule, ca trupele Ku Klux Klan.

Spre ce țară își îndreaptă toate speranțele tinerii din România? Țara noastră este de o mie de ori mai stabilă și mai frumoasă decât America. Dar ambasadoarea Americii la București a declarat că în România există de trei ori mai multe trupe americane ca la începutul conflictului ucrainean. România este ocupată. Americanizarea României este militară. Tinerii trebuie să știe în ce țară trăiesc. Fiindcă nu trăiesc într-o Românie independentă și sigură. Marionetele politice de la București au dus-o în prăpastia corupției generale. Ei pășesc pe un teren fragil și dacă nu iau în mâini frâiele aceste țări, acum, declinul ei va fi în „parteneriat” cu declinul Americii lui Trump et co. Dar după experiența mea, cred că America va renaște, datorită nu lui Trump, ci poporului american, care va ști să pună stavilă oricărui pericol care îi amenință libertatea și tot ce a câștigat bun în istoria sa. Aș vrea să se ajungă aici, ca tinerii din România să înfrunte Marionetele de la putere, să facă o politică cu fața spre popor, să putem vorbi, fericiți și mândri, nu de generația confuză, ci de generația luminată.


Numărul 676

Descarcă PDF