Un pas nepotrivit al României spre președinția Europei Unite…

Discursul guvernamental despre România ca președinte în exercițiu al Consiliului European însumează conștiincios și corect mai toate locurile comune și cvasiconsensuale ale retoricii integraționiste de la Bruxelles. O platitudine impecabilă, împănată până la refuz cu îndemnuri și angajamente mobilizatoare de tipul: vom milita, să arătăm, vom acționa, trebuie să constituie, România își propune, vom pune accentul, ne propunem, am convingerea, este necesar, vor contribui, este nevoie, a depus și continuă să depună, suntem pregătiți să etc.

Dincolo însă de ireprosabilul limbaj de lemn, de data aceasta european, căci nu e ușor chiar în împrejurări excepționale ca aceasta să te exprimi ca Titulescu sau de Gaulle, programul și prioritățile privitoare la Europa ale președinției românești nu depășesc, nici ele, prin viziune, mod de abordare sau măcar tematică terenul banalității. De remarcat, totuși, cuvântul-drapel al mesajului european al momentului: coeziunea, cu componentele ei, enunțate ca priorități: Europa convergenței, Europa siguranței, Europa actor global, Europa valorilor comune. Secțiuni tratate însă și ele la fel de déjà-vu-istic, și de cenușiu, fără vreo idee nouă, a noastră, nici măcar când e vorba de probleme direct atingătoare de România: Parteneriatul Estic, zona Balcanilor, migrația și – mai ales – Marea Neagră, Dunărea, „Nouă Europă”. Unde se regăsește interesul național și regional în toată această oratorie a bunelor intenții? Avem șansa, rară, de a fi, pentru șase luni, coordonatorul procesului european, liderul, într-un fel, al Europei Unite, dar Bucureștiul nu poate – sau nu vrea – nici acum să iasă din statutul amorf, de cvasianonimat, în care ne-am așezat comod (și nu prea) de când am intrat inUE. Nu sunt amintite, nici măcar între virgule, în cuprinsul discursului, noțiuni, de fapt realități presante, precum R. Moldova, Transnistria, Ucraina, Rusia, Serbia sau relațiile UE-SUA, UE-China. Tristă, subalternă, crispată, mult prea prudentă prestație.

Și totuși, discursul are un pasaj, de fapt un singur cuvânt, pe care l-au ignorat, ocolit sau nu l-au observat nici suporterii, nici adversarii poltici ai Puterii de la București. Un cuvânt într-un context care ar fi fost mică senzație (dar nedorită) a expozeului, dar și a viziunii, guvernanților noștri de azi asupra realităților europene și internaționale ale zilei. Citez acest paragraf din discurs care ar fi produs valuri dacă ar fi fost luat în seamă sau în serios:

„Cel de-al patrulea, dar nu cel din urmă pilon al programului nostru este „Europa valorilor comune”. Iar aici mă refer la stimularea coeziunii europene prin raportare permanentă la valorile comune pe care se bazează Uniunea. Doar în acest mod putem combate eficient rasismul, intoleranța, xenofobia, populismul, antisemitismul și descuraja discursul bazat pe ură, pe care-l vedem din ce în ce mai frecvent în ultima perioadă.”

Așadar, populismul este enumerat că unul dintre cele mai mari rele ale momentului, alături de rasism, intoleranță, xenofobie, antisemitism și discursul urii. Populismul, pus la stâlpul infamiei. Adică tendința politică emergența mai impetuoasă decât toate celelalte pe continent și în lume, inclusiv în SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța etc. (cu explicabilele nuanțe specifice). Peste 170 de milioane de europeni trăiesc, în acest an, în țări cu guverne în care sunt populiști. Un european din patru este populist, ca votant, ales sau militant. „Tendința populistă a progresat constant în ultimele două decenii și nu mai este la margine” – scrie săptămânalul francez „Le Point”. „Astăzi, populismul a devenit mainstream” – remarcă și cotidianul britanic „The Guardian”.

Și ce este, de fapt, populismul? Imposibilă, o definiție general acceptată, dar să exemplificăm prin accepțiunea propusă de „Documentation Francaise”: „Revendicat de unii ca stindard al apărării poporului adevărat, a cărui suveranitate ar fi confiscată de o elită coruptă și desprinsă de realități, termenul populism este în același timp o anatemă pentru descalificarea celor ce urmăresc o ruptură cu sistemul politic și economic actual”. Iar discursul oficial românesc, cel care cheamă la coeziune și convergență europeană, înfierează vehement dar cu lejeritate, un sfert din cetățenii continentului, pentru convingerile lor politice.

Gafă sau eroare politică iresponsabilă? Că în România nu există (încă?) o tendință și o acțiune populistă consistentă nu e o scuză. Dimpotrivă, trebuie să dea de gândit.

România urcă la președinția rotativă a UE cu un pas inabil, nepotrivit, ba chiar greșit. Să fie primul și ultimul.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*