Secțiunea de aur în poezie (un studiu de Mirela-Ioana Dorcescu)

Preliminarii

Secțiunea de aur este un concept cu o referință de necuprins, dar atât de imposibil de negat, încât a fost luat în seamă de mulți dintre creatorii de geniu ai umanității: Leonardo da Vinci, Boticelli, Salvador Dali, Beethoven, Mozart, Claude Debussy ș.a. Numărul care atestă „proporția divină”, simbolizat de grecescul Phi, este 1, (6), indicând un raport ce scapă puterii umane de a calcula precis…, un mister ontologic. Celebrul „golden number” a rămas o țintă compozițională pentru cei  cărora conștiința artistică le impunea să-și edifice creația în norma Creației. Cercetările  din domeniul artei au evidențiat proporții corespunzătoare numărului de aur în arhitectură, sculptură, pictură și muzică. Mult mai puțin, însă, ori chiar deloc, în poezie. Încadrarea constantelor materiale ale poeziei într-o proporție a armoniei „divine” ar racorda, și din acest punct de vedere, creația poetică la operele de mare valoare ale umanității. Cu prudență afirmăm că, în România, primul scriitor care s-a ocupat de ocurența secțiunii de aur în poezie este Eugen Dorcescu. În urmă cu patru decenii, Domnia Sa a avut inițiativa de a identifica și interpreta, în cartea sa Embleme ale realității  (București, Ed. Cartea Românească, 1978, p. 53-57) „proporția divină”, simbolizată de „numărul de aur”, în operele poeților români. Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă.

Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate – în urma eliberării rostirii de chingile ritmurilor clasice și a operării substituțiilor suscitate de specificul cuvintelor românești (cu accent unic, mobil), de libertatea poetului de a recurge la accente suplimentare sau la orice fel de manevre metrice etc.; și, în fine, raportarea numărului silabelor neaccentuate la cele accentuate. Atunci când, rarisim, rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat de numărul de aur, se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii. Interesant este că o poezie care se construiește în schemele ritmice clasice nu poate ajunge la „proporția divină”. În cazul acesteia, amintitul raport ar fi 1:1 (v. ritmul iambic sau trohaic), 1:2 (v. dactilul, amfibrahul și anapestul) ori 1:3 (v. peonii). Paradoxal sau nu, „perfecțiunea” în arta poetică, precum și în celelalte arte, este redată numeric printr-un număr „irațional”, care reiese din conformări și abateri de la metrica clasică, într-o proporție „de aur”.

Procedura propusă și ilustrată de Eugen Dorcescu este simplă, dar nu la îndemâna oricui. Îndrăzneala de a studia secțiunea de aur și de a-i stabili acesteia o identitate în studiile de poetică se bazează pe remarcabile cunoștințe de teorie și practică a versificației, dar și pe asimiliarea profundă a unei vaste culturi spirituale, care îi susține convingerea omniprezenței divinului și a acțiunii acestuia în procesul creației. Date fiind și amploarea cercetărilor pe această temă în celelalte domenii artistice, la fel de legitimă ca introducerea secțiunii de aur în cercetările de poetică este și propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera „numărul de aur” un argument  pentru demonstrarea statutului de capodoperă  al operei poetice, „mai ales în cazul acelor creații care satisfac simțământul de capodoperă”. Amendamentul „simțământului de capodoperă” mută cercetarea din planul formal al poeziei în cel global – semantic, semiotic, pragmatic, stilistic, estetic, filosofic etc. În această viziune integratoare, numărul de aur ar certifica armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență. Eugen Dorcescu nu se hazardează să afirme că expresia numerică a acestui raport ar fi, cu toată istoria secțiunii de aur, un criteriu infailibil în recunoașterea unei capodopere. „Nu e îngăduit, pe de o parte, să i se acorde acestui raport strict numeric, cantitativ, rolul de criteriu infailibil în aprecierea valorii. Mai cu seamă în poezie, artă cu o spațialitate nemăsurabilă, neconcretă. Pe de altă parte, faptul că opera de artă se înduplecă unor constante materiale, unei statistici sui-generis (așa cum experimentele o dovedesc) înlătură, ca nefondate, acele teorii, care pretind că arta – prin firea ei – se sustrage unei abordări sistematice” (p. 53). El ne sugerează, totuși, că o poezie al cărei ritm generează raportul de aur are un statut special, cel puțin prin aceea că ritmul său este identic cu ritmurile capodoperelor din celelalte arte – ale sculpturii, ale picturii, ale muzicii –, cu ritmurile ființei și ale universului însuși. În consecință, poate fi considerată „perfectă” o poezie care, având valoare semantică și estetică, dovedește, prin pulsațiile sale sonore, că respectă „proporția divină”.

Operarea cu numărul de aur, în etapele propuse de ineditul model de investigație, este ilustrată de Eugen Dorcescu prin modul în care abordează ritmurile poemelor O, mamă… de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. În aplicația sa, foarte modernă pentru anii 70 ai secolului trecut, ținând cont de reliefurile emoționale ale textelor,  Eugen Dorcescu se folosește de „substituția ritmică”, adoptând un procedeu a cărui paternitate îi revine, după știința noastră, lui G.I. Tohăneanu, întemeietorul școlii de versificație din Timișoara. Rezultatul măsurătorilor efectuate de Eugen Dorcescu este, cel puțin în patru situații (două exemplificate – O, mamă… de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga; și două menționate – Peste vârfuri… și Sonet III de Mihai Eminescu), chiar 1,6… Deci, ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.

Din cauza spațiului restrâns, vom cita o singură aplicație a teoriei ocurenței secțiunii de aur în poezii, pentru a urmări cum se demonstrează aceasta după modelul avansat de Eugen Dorcescu: „Lucian Blaga, Izvorul: «Împărății s-au prăbușit./ Războaie mari ne-au pustiit./ Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor. //Păduri s-au stins și rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veșminte de pământ luând./ Dar șipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în șir/ de câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care parcele îl torc». Schema ritmică este aceasta:

v v v _ v v v _

v _ v _ v v v _

_ v v _ v v v _

v _ v _ v v v _

 

v _ v _ v _ v _

_ v v _ v v v _

v _ v v v _ v _

v _ v v v v v _

 

v _ v _ v v v _

 

v _ v _ v _ v _

 

v _ v _ v v v _

 

v _ v _ v v v _

 

Iar raportul, 60/36, adică exact 1,6” (p. 56).

Cu toate evidențele, Eugen Dorcescu nu se grăbește să tragă concluzii. Invită subtil la reflecție. La moderație. Recunoaște și că, în cazul altor poeme, supuse aceleiași proceduri, rezultatele au fost diferite. Extraordinarul său merit este acela de a transforma problema punctuală a analizei ritmului poeziei într-un fenomen de filosofie a artei și, în cele din urmă, a existenței. „… desprinderea a posteriori a unor concluzii – de factură calitativă sau cantitativă – și înscrierea lor în tabloul atât de încăpător al definiției și însușirilor artei (fără dorința de a le impune ca reguli imuabile; artistul le descoperă spontan, cel ce le caută metodic și deliberat este interpretul), nu dăunează preocupărilor estetice – ba chiar le justifică. Altfel, mulțumită cu refacerea emoției artistice, cu efuziuni și aproximații sau, dimpotrivă, cu povestirea anostă a conținutului, critica literară riscă să rămână un duplicat neinteresant al beletristicii. Definițiile, raporturile etc. nu interesează creația, ci filosofia artei” (p. 54).

Secțiunea de aur în poezia lui Eugen Dorcescu

Secțiunea de aur leagă poezia și, în general, toate creațiile artistice în care este prezentă, de cele naturale și cosmice. Oriunde și oricând, proporția exprimată de numărul lui Euclid, de șirul lui Fibonacci a măsurat și măsoară unitatea și continuitatea Creației, fiind un simbol al perfecțiunii acesteia. Așa cum am arătat în partea anterioară, modelul avansat de Eugen Dorcescu pentru cercetarea secțiunii de aur în poezie se întemeiază pe o vastă cultură, pe o foarte bună cunoaștere a textului poetic, dar și pe credința că o capodoperă are anvergură transcendentă. Nerezistând tentației de a testa valabilitatea acestui model în interpretarea poeziilor sale, am inițiat propria-mi aplicație, cu gândul că identificarea secțiunii de aur, în cazul unor poeme dorcesciene, care îmi trezesc „simțământul de capodoperă”, va demonstra, pe de o parte, valabilitatea metodei propuse de Eugen Dorcescu și, pe de alta, va fi un argument în plus pentru justețea afirmațiilor mele prealabile, referitoare la stilul înalt cultivat de Poet. M-am oprit asupra unor poeme care, în opinia mea, trasează principalele direcții ale liricii dorcesciene, orientându-mă după intuiția că, măcar unele dintre acestea, s-au zămislit și ivit în paradigma „irațională” a secțiunii de aur, desemnată prin numărul de aur: 1, 6… Care este misterul însuși. Inefabilul. Urmând ad litteram sugestiile din Embleme ale realității, am analizat mai întâi câteva poeme din antologia intitulată Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (Timișoara, Ed. Eurostampa, 2015ediție critică de Mirela-Ioana Borchin). Am început cu analiza prozodică a poemului Nirvana, pe care  l-am perceput ca pe un manifest poetic:

„Vom sta alături, uşă

lângă uşă.

În două urne

gemene-n mormânt.

Cu mâna ta firavă, de

cenuşă,

vei bate-ncet, mă

vei chema plângând,

şi-ţi voi răspunde

că acolo sunt,

dar că nu pot

deschide sumbra uşă

a morţii, că sunt mort,

că nu mai sunt

acela care-am fost.

O grea cătuşă

ne leagă cu teluric

legământ.

Să ne desprindem, deci,

tu – gând, eu – gând,

şi-aşa ne vom uni din nou,

zburând,

şi liberi,

şi eterni,

şi jubilând,

ca flacăra zvâcnită din

cenuşă”.

Structura metrică, după o lectură care a implicat un număr mic de substituții, sugerate de naturalețea rostirii sau încurajate de maleabilitatea structurilor poetice (substituții pe care cititorul avizat le identifică și cărora le deduce, fără nicio dificultate, motivația), este următoarea:

v _ v _ v _ v

v v _ v

v _ v _ v

_ v v v _

v _ v _ v _ v v

v _ v

v _ v _ v

v v _ v _

v v v _ v

v v _ v _

v v _ v

v _ v _ v _ v

v _ v v _ _

v _ v _

v _ v _ v _

v _ v _ v

v _ v v v_ v

v v _

v v v _ v _

v _ v _

v _ v v v _ v _

v _

v _ v

v v _

v v v _

v _ v v v _ v v

v _ v

În Nirvana sunt 85 de silabe neaccentuate și 50 de silabe accentuate. Raportul dintre ele este de 1, 6… Deci, cel corespunzător secțiunii de aur. Aș putea spune că este o capodoperă, dar mă feresc de afirmații atât de tranșante. Nimeni nu-i poate contesta însă acestui poem armonia sonoră. Sau perfecta corelație dintre idee și formă. Nici dramatismul existențial. Cel al ființei umane în fața Ființei absolute. Nici avântul nirvanic salutar. Ori fiorul transcendenței. Racordarea la atâtea mari creații ce stau sub enigmaticul număr Phi îi conferă poemului Nirvana o enormă deschidere… spre spiritualitate, spre filosofia existenței, dar și a artei. (v. și docescianul Ecclesiast, text profund original, care deschide calea liricii sapiențiale, sub auspiciile unei admirabile culturi spirituale, în care numărul silabelor neaccentuate (92), împărțit la cel al silabelor accentuate (56), dă același rezultat: 1, 6… ; sau Trubadurul din vis (9), pe care l-aș subsuma poeticii avatarurilor, definitorie pentru Eugen Dorcescu, în care cele 83 de silabe neaccentuate, raportate la cele 49 de silabe accentuate, dau tot 1, 6… etc.). În volumul Elegiile de la Carani (2017), persistă și se reconfigurează coordonatele liricii dorcesciene: cultura spirituală, existențialul, abisalitatea, metafizicul, eroticul și natura se reunesc sub semnul miracolului. Poemele grave din acest volum, construite în formă clasică, vădesc aceeași vocație a proporției de aur. Poemul care încheie Elegiile de la Carani, intitulat Ioanitul, prezintă caracteristicile speciei autoportretului. Este chiar recomandabil să fie citit drept autoportret al eului liric – cavaler în trupele de elită ale Împăratului său, „pe care-o viață-ntreagă l-a slujit”. Acest Împărat este, fără îndoială, Dumnezeu. Eroul liric trăiește măreț sentimentul datoriei împlinite, murind „frumos și pur” și „mult prea fericit”, vădind, încă o dată, și mai mult ca oricând, prin această ultimă atitudine existențială, tăria credinței și a aspirațiilor sale:

Ioanitul

Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,

Frumos și pur, la fel ca la-nceput.

Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.

Din strigătul de luptă – o grimasă.

 

Luna de jar și soarele de fier,

Ritmând, îi luminează Infinitul.

Mustesc de vid și zorii, și-asfințitul,

În vidul greu dintre pământ și cer.

 

Așa se pierde el, spre Împăratul

Pe care-o viață-ntreagă l-a slujit:

Frumos și pur. Și mult prea fericit.

O rană-i taie inima, de-a latul.

Iată și contururile sonore, schema ritmică rezultată din propria-mi rostire:

v _ v _ v _ v _ v _ v

v _ v _ v _ v v v _

v _ v v v _ v _ v _

v _ v _ v _ v v v _ v

 

_ v v _ v _ v v v _

v _ v _ v _ v v v _ v

v _ v _ v _ v v v _ v

v _ v _ v v v _ v _

 

v _ v _ v _ v v v _ v

v _ v _ v _ v v v _

v _ v _ v _ v v v _

v _ v _ v _ v v v _ v

Numărul silabelor neaccentuate: 77; numărul silabelor accentuate: 49; raportul: 1, 6… (v. și Triada, un poem, în egală măsură, intim și universal, care se referă la impredictibilitatea existenței, la miracolul schimbării și al acceptării acestuia, într-o simbolistică metafizică. Aici,  numărul silabelor neaccentuate este de 75; numărul silabelor accentuate, 45. Raportul acestora: 1,6…; de asemenea, în cazul Elegiilor de la Carani (4), poem în care se împletesc aproape toate direcțiile liricii dorcesciene, într-o variantă foarte concentrată, rezultatul împărțirii silabelor neaccentuate (49) la silabele accentuate (31) este aproximativ 1, 6). Considerăm că aplicarea acestui model în cercetarea formei creației dorcesciene a dat rezultatele scontate, arătând faptul că excelența unei opere poetice se probează la toate nivelurile sale constitutive. Măiestria artistică a poemelor pe care le-am analizat, din această perspectivă, se observa, probabil, cu ochiul liber, dar dovada matematică, exprimată prin numărul de aur, este mai elocventă decât orice apreciere subiectivă pe o asemenea temă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*